Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
POEZIA ÎNTRE GUSTUL PUBLIC ?I ESTETICĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
De câtva timp poezia a coborât pe stadioane. Sau, mai degrabă, în arenă se află nu poezia însăşi, ci ruda ei ceva mai puțin evoluată intelectualiceşte, versificația. Fenomenul pare a se fi produs cu o lentoare care ne-a scăpat tuturor. Zi de zi, secundă de secundă, poezia românească a parcurs drumul dinspre Poetica lui Aristotel sau scrierile lui Maiorescu înspre arenele cu gladiatori. Când a început să se petreacă asta? Poate că tendința s-a manifestat pe la jumătatea secolului XIX, când s-a făcut simțită confuzia între poezie şi poezia utilitaristă. Atunci, însă, metastaza a fost oprită de o generație de critici şi poeți care s-a întors către estetică, culminând, desigur, cu Eminescu. Ceva mai bine de un secol mai târziu, cancerul a recidivat. El s-a numit proletcultism. Numai că de data aceasta, niciun doctor priceput nu a fost pe aproape pentru a opri înaintarea unei tumori aparent benigne. Momentul de cotitură a fost marcat odată cu instaurarea deplină a unei confuzii regretabile: emoția a substituit criterii estetice, catharsisul aristotelian, subtil, aproape metafizic, greu de înțeles şi digerat, a lăsat locul declamației, metafora revelatoare a lui Blaga a fost înlocuită de cea plasticizantă, de limbajul explicit, mobilizator. Şi, de parcă nu era şi aşa de ajuns, a dispărut rigoarea şi severitatea canonului. Poezia a încetat să fie sinteză a „condițiunii materiale” şi „condițiunii ideale”, devenind un prozaic demers de a răscoli sentimentalisme şi de a reitera clişee.
Aşadar, fenomenul poetic e astăzi la noi supus unei duble presiuni (a se citi, într-o versiune mai puțin eufemistică, „imposturi”). Pe de o parte, cazul Adrian Păunescu ne arată că textul în sine e judecat în funcție de facilitatea rimei şi minimalismul înflăcărat al ideilor, pe de altă parte poezia tânără românească e imposibil de clasificat şi calificat din cauza evidentei grafomanii postrevoluționare şi a lipsei unei critici de sinteză. Încearcă ceva Dan C. Mihăilescu în cele trei volume ale Literaturii române în postceauşism, însă demersul e insuficient şi focusat pe eseistică şi proză. Zilnic, apar în diverse colțuri ale țării volume de versuri, uneori în tiraje ridicole gen 50-100 de exemplare, periodic se publică în reviste literare cronici de întâmpinare, aproape în exclusivitate favorabile. Ne-am întors cumva pe la 1840, când Kogălniceanu remarca profunda fărâmițare a literaturii naționale şi lipsa regretabilă de criterii (Kogălniceanu însuşi făcea, de altfel, câteva confuzii regretabile în celebrul său manifest din Dacia Literară). Ca argument, vă propun un exercițiu simplu: încercați să urmăriți destinele poetice ale celor premiați în ultimii ani de edituri prestigioase gen Cartea Românească sau de reviste literare de prestigiu. Cu puține excepții, numele celor laureați (vorbesc de generația tânără) sunt departe de a confirma. Atât fenomenul Păunescu, cât şi debusolantul peisaj poetic contemporan sugerează un singur lucru: o lipsă de instrumente în analiza poeziei. Sau, mai bine spus, un soi de amatorism generat de ideea, în integralitate falsă, că poezia e lovită de subiectivitate într-o asemenea măsură încât despre orice poet se poate afirma orice, oricărui text putându-i-se lipi etichete dintre cele mai variate, începând cu deja supralicitata „genialitate”.
Stilistica e căzută în desuetudine, fiind adesea privită în opoziție cu modernitatea, rigoarea analizei e la rândul ei catalogată drept fanfaronadă de salon. Scabrosul, escatologicul şi câteva raportări la realitatea imediată (în stil optzecist) îşi fac loc în textele unora ca Dan Sociu, Stoian G. Bogdan, Mihai Vakulovski sau Alexandru Vakulovski cu aerul infatuat că ele ar reprezenta noutăți absolute pentru poezia românească iar patetismul şi invocația de largă respirație din textele lui Adrian Păunescu ne sunt şi ele prezentate ca fiind invenții de ultimă oră. Că în cazul primilor e vorba de un filon venit pe direcția Bacovia-Arghezi-Brumaru iar în cazul celui din urmă de o prelungire anacronică a romantismului românesc de secol XIX gen Bolintineanu, nu pare a mai interesa pe nimeni. Se cuvine amintit, ca relevant studiu de caz, şi pseudo-curentul literar denumit de Marius Ianuş „fracturism”. El e, oarecum, inedit, având un manifest teoretic (confuz), dar nebeneficiind de texte consistente care să-l susțină. Apărut, după mărturia autorilor (Marius Ianuş şi Dumitru Crudu) „în noaptea de 10 spre 11 septembrie 98 (când am fost bătuți pe stradă)”, acest curent literar are un singur avantaj major. E primul care poate fi datat cu precizie… a apărut, deci, fix în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998 (e adevărat că nu cunoaştem cu precizie ora). În rest, textul-manifest e de un umor involuntar irezistibil. „Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecință, curentul nostru este reflectarea literară a unei realități noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism” sau „Fracturismul desfide (sic!) şoarecii de bibliotecă şi poeții premianți, cât şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultății”. Aici, se ignoră şi limba română prin eludarea corelației necesare la nivelul frazei între „atât” şi „cât”. Şi în fine, un ultim citat pe care personal îl prefer pentru doza lui de aroganță şi ignoranță: „Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realității şi existenței, vrea să instituie o legătură extrem de strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. Superb!!! După ce, aşadar, într-o singură noapte cei doi au descoperit „fisurile existenței”, s-au şi hotărât să reinstituie o confuzie de care generații întregi de critici literari, nu numai români, se străduiseră să scape. După ce Aristotel vorbise de autonomia artei, după ce, la noi, Maiorescu insistase pe necesitatea separării autorului de textul său, după ce ni se puseseră tuturor la dispoziție noțiunile de eu liric sau eu empiric tocmai pentru a face distincțiile necesare, vine fracturismul şi, cu o nonşalanță de invidiat, ne întoarce la un soi de critică literară de factură lombroziană. Adică, ne spune fracturismul, un criteriu de evaluare a textului literar ar fi acela al concordanței între „cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. După acest criteriu, Glossa lui Eminescu e invalidată. Păi nu spune acolo poetul „Tu rămâi la toate rece”? În realitate, însă, implicându-se politic, Eminescu a creat o fisură intre ceea ce afirmă şi ceea ce face. Concluzia e una singură: când lipseşte instrumentarul teoretic, orice poate fi afirmat.
Pentru a valida sau a invalida un poem, avem nevoie de o analiză pe trei paliere. Dacă, în final, textul analizat se plasează în grila superioară a tuturor celor trei paliere de analiză, ne aflăm în prezența unei poezii veritabile, dacă nu, în funcție de profunzimea şi dimensiunea eşecului, ne găsim în fața unei simple versificații sau a unui poem mediocru. Ne interesează, deci: 1. textul ca text, 2. textul ca mesaj şi 3. contextul. Voi folosi ca exemplificare două poeme: Scrisoare (Lucian Blaga) şi Rugă pentru părinți (Adrian Păunescu).
1. Pe acest palier fundamentale sunt prospețimea vocabularului, folosirea coerentă a sintaxei, sonoritatea internă a cuvintelor, tropii, capacitatea de a selecta dintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substanța poetică şi, nu în ultimul rând, cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul propriu, dobândesc unul figurat, literar, poetic. „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci tot aşa cum mă ştii: adus puțin din umeri/ şi plecat peste întrebările lumii” (Lucian Blaga). Observăm aici uluitoarea alternanță a unui plan fizic, terestru, sugerat de lexeme precum „mamă” şi „bătrân” cu unul metafizic (vizualizați doar scena eului liric aplecat peste… „întrebările lumii”). Până la conjuncția „şi” totul se desfăşoară în plan orizontal iar după aceasta întregul text capătă înălțime („întrebările lumii”) prin doar un verb la participiu, o prepoziție şi două substantive, unul în acuzativ, altul în genitiv. O înălțare de factură oximoronică, de vreme ce, paradoxal, e sugerată de verbul „plecat”. Mijloace stilistice minime, forță maximă de sugestie. De cealaltă parte, avem textul păunescian: „Enigmatici şi cuminți/Terminându-şi rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinți/ Cheamă-i Doamne, înapoi/Că şi-aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”. Ceea ce deranjează aici este neinspirata, aproape cacofonica alegere a adverbului „prost” şi repetarea unui imperativ urmat de pronume, „fă-i”. De altfel, alternanța de vocative şi imperative conferă textului structura unui lamento patetic. Cu excepția adjectivului „enigmatici”, toate celelalte lexeme sunt racolate din proximitatea unei cotidianități seci, prozaice.
2. Mesajul poetic încorporează ideea poetică. Interesează aici puterea de sugestie şi putem considera un defect al textului mesajul explicit, frust, dez-ambiguizat. Blaga apelează la intertextualitate. Cocoşul care cântă de trei ori („dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte”), naşterea privită ca o expulzare „în lumină” (aici avem nevoie ?i de sistemul filosofic şi estetic blagian dezvoltat în trilogiile sale), sugerarea mitului lui Icar şi Dedal, a unei aspirații înăbuşite („Trupul meu cade la picioarele tale/ greu ca o pasăre moartă”) sunt tot atâtea exemple ale unei idei poetice care nu se lasă uşor descoperită, ce solicită deopotrivă efort intelectual şi sensibilitate. La Păunescu, toate cele 38 de versuri sunt subsumate unui singur sentiment primar: acela al durerii față de pierderea fizică a părinților. În vreme ce la Blaga, emoția e puternică prin plasarea eului liric în mijlocul ei („Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.”) la Păunescu eul liric face salturi derutante, e uneori exterior, contemplativ, integrat unui cor de bocitoare („Ia priviți-i cum se duc/ Ia priviți-i cum se sting”).
3. Contextul literar presupune familiarizarea cercetătorului cu istoria literară. Cu alte cuvinte, se cuvine să descoperim dacă anumite mijloace stilistice sunt în acord cu ceea ce Tacitus numea „saeculum”(„zeitgeist” la Herder, „spiritul veacului” la Eugen Lovinescu) sau dacă ele sunt ecouri ale unor epoci trecute, reverberații târzii ale unui mod de a scrie depăşit. Tehnica refrenului, metrica ce supune textul la încorsetări ideatice, invocația, legătura cu socialul (părinții care au dus-o „prost”), tonul minor-elegiac, uşoara tentă mesianică, patetismul pe linia Goga-Coşbuc, toate regăsibile în textul păunescian nu sugerează nicidecum un poem de secol XX. La Blaga, însă, ritmul interior, intertextualitatea, planul metafizic, ideea de cunoaştere („Numai ca să umblu printre lucruri”), frecvența oximoronului, reactivarea binomului filozofic adevăr-frumos, refuzul verdictelor şi sentințelor morale sau moralizatoare, toate sunt apanaje ale poeziei moderne.
Concluzia e aproape axiomatică, ea ține de domeniul evidenței odată ce se impune la finalul unei analize pe aceste trei paliere. Important este, atunci când discutăm despre poezie, să începem cu analiza şi, în măsura în care este posibil, să avem ca finalitate verdictul. Când, însă, considerăm drept criterii estetice exclusive emoția colectivă, eventual cantitatea de lacrimi generată de recitarea textului sau forța acestuia de a şoca, de a trezi instincte din zona lubricului (aşa cum face de multe ori poezia tânără românească), evident că poeți gen Adrian Păunescu devin geniali, poeți gen Marius Ianuş sau Stoian G. Bogdan devin profund originali, în vreme ce nume precum Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Nichita sau Brumaru par a sugera o zonă a minoratului, a unei lirici expirate.
Aşadar, fenomenul poetic e astăzi la noi supus unei duble presiuni (a se citi, într-o versiune mai puțin eufemistică, „imposturi”). Pe de o parte, cazul Adrian Păunescu ne arată că textul în sine e judecat în funcție de facilitatea rimei şi minimalismul înflăcărat al ideilor, pe de altă parte poezia tânără românească e imposibil de clasificat şi calificat din cauza evidentei grafomanii postrevoluționare şi a lipsei unei critici de sinteză. Încearcă ceva Dan C. Mihăilescu în cele trei volume ale Literaturii române în postceauşism, însă demersul e insuficient şi focusat pe eseistică şi proză. Zilnic, apar în diverse colțuri ale țării volume de versuri, uneori în tiraje ridicole gen 50-100 de exemplare, periodic se publică în reviste literare cronici de întâmpinare, aproape în exclusivitate favorabile. Ne-am întors cumva pe la 1840, când Kogălniceanu remarca profunda fărâmițare a literaturii naționale şi lipsa regretabilă de criterii (Kogălniceanu însuşi făcea, de altfel, câteva confuzii regretabile în celebrul său manifest din Dacia Literară). Ca argument, vă propun un exercițiu simplu: încercați să urmăriți destinele poetice ale celor premiați în ultimii ani de edituri prestigioase gen Cartea Românească sau de reviste literare de prestigiu. Cu puține excepții, numele celor laureați (vorbesc de generația tânără) sunt departe de a confirma. Atât fenomenul Păunescu, cât şi debusolantul peisaj poetic contemporan sugerează un singur lucru: o lipsă de instrumente în analiza poeziei. Sau, mai bine spus, un soi de amatorism generat de ideea, în integralitate falsă, că poezia e lovită de subiectivitate într-o asemenea măsură încât despre orice poet se poate afirma orice, oricărui text putându-i-se lipi etichete dintre cele mai variate, începând cu deja supralicitata „genialitate”.
Stilistica e căzută în desuetudine, fiind adesea privită în opoziție cu modernitatea, rigoarea analizei e la rândul ei catalogată drept fanfaronadă de salon. Scabrosul, escatologicul şi câteva raportări la realitatea imediată (în stil optzecist) îşi fac loc în textele unora ca Dan Sociu, Stoian G. Bogdan, Mihai Vakulovski sau Alexandru Vakulovski cu aerul infatuat că ele ar reprezenta noutăți absolute pentru poezia românească iar patetismul şi invocația de largă respirație din textele lui Adrian Păunescu ne sunt şi ele prezentate ca fiind invenții de ultimă oră. Că în cazul primilor e vorba de un filon venit pe direcția Bacovia-Arghezi-Brumaru iar în cazul celui din urmă de o prelungire anacronică a romantismului românesc de secol XIX gen Bolintineanu, nu pare a mai interesa pe nimeni. Se cuvine amintit, ca relevant studiu de caz, şi pseudo-curentul literar denumit de Marius Ianuş „fracturism”. El e, oarecum, inedit, având un manifest teoretic (confuz), dar nebeneficiind de texte consistente care să-l susțină. Apărut, după mărturia autorilor (Marius Ianuş şi Dumitru Crudu) „în noaptea de 10 spre 11 septembrie 98 (când am fost bătuți pe stradă)”, acest curent literar are un singur avantaj major. E primul care poate fi datat cu precizie… a apărut, deci, fix în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998 (e adevărat că nu cunoaştem cu precizie ora). În rest, textul-manifest e de un umor involuntar irezistibil. „Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecință, curentul nostru este reflectarea literară a unei realități noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism” sau „Fracturismul desfide (sic!) şoarecii de bibliotecă şi poeții premianți, cât şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultății”. Aici, se ignoră şi limba română prin eludarea corelației necesare la nivelul frazei între „atât” şi „cât”. Şi în fine, un ultim citat pe care personal îl prefer pentru doza lui de aroganță şi ignoranță: „Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realității şi existenței, vrea să instituie o legătură extrem de strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. Superb!!! După ce, aşadar, într-o singură noapte cei doi au descoperit „fisurile existenței”, s-au şi hotărât să reinstituie o confuzie de care generații întregi de critici literari, nu numai români, se străduiseră să scape. După ce Aristotel vorbise de autonomia artei, după ce, la noi, Maiorescu insistase pe necesitatea separării autorului de textul său, după ce ni se puseseră tuturor la dispoziție noțiunile de eu liric sau eu empiric tocmai pentru a face distincțiile necesare, vine fracturismul şi, cu o nonşalanță de invidiat, ne întoarce la un soi de critică literară de factură lombroziană. Adică, ne spune fracturismul, un criteriu de evaluare a textului literar ar fi acela al concordanței între „cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. După acest criteriu, Glossa lui Eminescu e invalidată. Păi nu spune acolo poetul „Tu rămâi la toate rece”? În realitate, însă, implicându-se politic, Eminescu a creat o fisură intre ceea ce afirmă şi ceea ce face. Concluzia e una singură: când lipseşte instrumentarul teoretic, orice poate fi afirmat.
Pentru a valida sau a invalida un poem, avem nevoie de o analiză pe trei paliere. Dacă, în final, textul analizat se plasează în grila superioară a tuturor celor trei paliere de analiză, ne aflăm în prezența unei poezii veritabile, dacă nu, în funcție de profunzimea şi dimensiunea eşecului, ne găsim în fața unei simple versificații sau a unui poem mediocru. Ne interesează, deci: 1. textul ca text, 2. textul ca mesaj şi 3. contextul. Voi folosi ca exemplificare două poeme: Scrisoare (Lucian Blaga) şi Rugă pentru părinți (Adrian Păunescu).
1. Pe acest palier fundamentale sunt prospețimea vocabularului, folosirea coerentă a sintaxei, sonoritatea internă a cuvintelor, tropii, capacitatea de a selecta dintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substanța poetică şi, nu în ultimul rând, cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul propriu, dobândesc unul figurat, literar, poetic. „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci tot aşa cum mă ştii: adus puțin din umeri/ şi plecat peste întrebările lumii” (Lucian Blaga). Observăm aici uluitoarea alternanță a unui plan fizic, terestru, sugerat de lexeme precum „mamă” şi „bătrân” cu unul metafizic (vizualizați doar scena eului liric aplecat peste… „întrebările lumii”). Până la conjuncția „şi” totul se desfăşoară în plan orizontal iar după aceasta întregul text capătă înălțime („întrebările lumii”) prin doar un verb la participiu, o prepoziție şi două substantive, unul în acuzativ, altul în genitiv. O înălțare de factură oximoronică, de vreme ce, paradoxal, e sugerată de verbul „plecat”. Mijloace stilistice minime, forță maximă de sugestie. De cealaltă parte, avem textul păunescian: „Enigmatici şi cuminți/Terminându-şi rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinți/ Cheamă-i Doamne, înapoi/Că şi-aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”. Ceea ce deranjează aici este neinspirata, aproape cacofonica alegere a adverbului „prost” şi repetarea unui imperativ urmat de pronume, „fă-i”. De altfel, alternanța de vocative şi imperative conferă textului structura unui lamento patetic. Cu excepția adjectivului „enigmatici”, toate celelalte lexeme sunt racolate din proximitatea unei cotidianități seci, prozaice.
2. Mesajul poetic încorporează ideea poetică. Interesează aici puterea de sugestie şi putem considera un defect al textului mesajul explicit, frust, dez-ambiguizat. Blaga apelează la intertextualitate. Cocoşul care cântă de trei ori („dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte”), naşterea privită ca o expulzare „în lumină” (aici avem nevoie ?i de sistemul filosofic şi estetic blagian dezvoltat în trilogiile sale), sugerarea mitului lui Icar şi Dedal, a unei aspirații înăbuşite („Trupul meu cade la picioarele tale/ greu ca o pasăre moartă”) sunt tot atâtea exemple ale unei idei poetice care nu se lasă uşor descoperită, ce solicită deopotrivă efort intelectual şi sensibilitate. La Păunescu, toate cele 38 de versuri sunt subsumate unui singur sentiment primar: acela al durerii față de pierderea fizică a părinților. În vreme ce la Blaga, emoția e puternică prin plasarea eului liric în mijlocul ei („Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.”) la Păunescu eul liric face salturi derutante, e uneori exterior, contemplativ, integrat unui cor de bocitoare („Ia priviți-i cum se duc/ Ia priviți-i cum se sting”).
3. Contextul literar presupune familiarizarea cercetătorului cu istoria literară. Cu alte cuvinte, se cuvine să descoperim dacă anumite mijloace stilistice sunt în acord cu ceea ce Tacitus numea „saeculum”(„zeitgeist” la Herder, „spiritul veacului” la Eugen Lovinescu) sau dacă ele sunt ecouri ale unor epoci trecute, reverberații târzii ale unui mod de a scrie depăşit. Tehnica refrenului, metrica ce supune textul la încorsetări ideatice, invocația, legătura cu socialul (părinții care au dus-o „prost”), tonul minor-elegiac, uşoara tentă mesianică, patetismul pe linia Goga-Coşbuc, toate regăsibile în textul păunescian nu sugerează nicidecum un poem de secol XX. La Blaga, însă, ritmul interior, intertextualitatea, planul metafizic, ideea de cunoaştere („Numai ca să umblu printre lucruri”), frecvența oximoronului, reactivarea binomului filozofic adevăr-frumos, refuzul verdictelor şi sentințelor morale sau moralizatoare, toate sunt apanaje ale poeziei moderne.
Concluzia e aproape axiomatică, ea ține de domeniul evidenței odată ce se impune la finalul unei analize pe aceste trei paliere. Important este, atunci când discutăm despre poezie, să începem cu analiza şi, în măsura în care este posibil, să avem ca finalitate verdictul. Când, însă, considerăm drept criterii estetice exclusive emoția colectivă, eventual cantitatea de lacrimi generată de recitarea textului sau forța acestuia de a şoca, de a trezi instincte din zona lubricului (aşa cum face de multe ori poezia tânără românească), evident că poeți gen Adrian Păunescu devin geniali, poeți gen Marius Ianuş sau Stoian G. Bogdan devin profund originali, în vreme ce nume precum Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Nichita sau Brumaru par a sugera o zonă a minoratului, a unei lirici expirate.