Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter
SCRIERI CU MAI MUL?I AUTORI
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Colectivismul auctorial: din vremurile folclorice şi pînă-n zilele noastre
Literatura cu autor colectiv nu e o noutate, ba chiar am putea spune că… dimpotrivă: de-acolo s-a pornit, în epocile folclorice, cînd toată producția aşa-zis „literară” (de fapt performată, cîntată, descîntată ş.a.m.d.) era orală, colectivă, anonimă. În Antichitate şi apoi în Evul mediu s-au parcurs treptele către „individualizarea” autorului, cu încă numeroase cazuri de colaborare, de preluare a subiectelor sau a textelor. Sînt perioadele din care ne-au rămas opere, uneori şi capodopere cu autori necunoscuți sau incerți, ceea ce a lăsat posterității loc pentru dispute şi argumentații ale experților, înclinați – bunăoară – să „mute” din cînd în cînd cutare piesă din contul lui Shakespeare în cel al lui Marlowe sau invers. Incertitudinile de acest fel sînt uneori consecințele neglijenței din vremuri de instituționalizare precară a culturii, cînd producția curentă nu era înregistrată şi catalogată, dar în multe alte cazuri e vorba şi despre importanța încă scăzută a paternității creative. Mult timp, talentul a trecut drept vocație artizanală, drept „meşteşug”, artele nefiind percepute ca expresie a individualității, ci a colectivității sau a divinității. Constituirea conceptului de autor aşa cum îl ştim de un secol-două-trei încoace a fost lentă. Un simptom: abia modernitatea face din furtul de operă o infracțiune, definind plagiatul şi legiferînd penalizarea lui; înainte, preluările erau frecvente, transferurile de motive, teme, subiecte – monedă curentă.
Nu înseamnă că în perioadele recente auctoriatul colectiv dispare complet. Are – însă – cu totul alt statut: nu mai derivă din „anonimatul” creației, ci devine o decizie conştientă, cu motivații precise, fie că e vorba despre asumarea unor afinități, fie că participanții îşi propun experimente sau jocuri creative. Scrierea împreună, prin alternanță marcată ca atare sau în ansambluri cu contribuții indiscernabile, e acum, pentru moderni şi pentru postmoderni, o formulă demonstrativă, o soluție de compoziție, un gest asumat.
Tipologie sumară: volume colective cu contribuții juxtapuse, tip „antologie de grup” – colegială, amicală, de cenaclu, „generaționistă” şi în alte posibile feluri; poeme cu versuri sau secvențe scrise succesiv de către semnatari (caz extrem: „cadavrele delicioase” ale avangardiştilor, care adăugau fiecare cîte un rînd, fără să le ştie pe cele de dinainte); romane cu subiect dezvoltat din aproape în aproape de către autorii participanți; volume cu autori fictivi sub ale căror nume se ascund echipele adevăraților producători; cărți în dialog, şi anume nu de interviuri, deci reprezentative doar pentru cel/cea/cei/cele care răspund la tirul întrebărilor, ci cu autori care discută pe picior de egalitate, participînd solidar la mesaj; şi aşa mai departe.
Cazuri foarte rare: ale autorilor care nu compun decît împreună. Tandem de notorietate internațională: Ilf şi Petrov. Echivalenți cinematografici: frații italieni Taviani sau frații americani Cohen, celebri în ultimele decenii.
Exemple româneşti. Un caz „preistoric”.
Cîteva experimente moderne şi neomoderniste
Săracă la începuturi, cu un start mult întîrziat, literatura română nu posedă nici în vremurile mai apropiate de noi un bilanț bogat în materie de experimentalism în general, de jocuri colective în special. Totuşi, un inventar se poate face.
În preistoria domeniului, printre călugări plagiatori avant la lettre şi interpolatori ingenui, găsim şi cazuri elocvente de continuare a unor scrieri de către alți autori. Cel mai cunoscut: Letopisețul Țării Moldovei, luat de la începuturi, „de la Rîm”, de către Grigore Ureche, depănat atît cît l-au ținut curelele, punct din care sarcina a fost preluată de Miron Costin, pentru ca abia Ion Neculce să aducă la zi cronica. Le-a lipsit – evident – conştiința literară, căci nu scriau ficțiune, făceau istoriografie; dar tot atît de evidentă este şi lipsa de orgoliu auctorial a lui Costin şi a lui Neculce, cărora li s-a părut firesc să ducă mai departe firul poveştii înaintaşului.
Cîteva exemple în modernitate: Caleidoscopul lui A. Mirea (1908) şi celelalte texte, originale şi traduceri (din franceză), ale lui Şt.O. Iosif şi Dimitrie Anghel, A. Mirea fiind pseudonimul tandemului; experimentul pe care G. Călinescu a încercat să-l provoace, invitînd mai mulți prozatori din epocă să participe la scrierea unui roman colectiv (proiect eşuat); mici combinații avangardiste, precum „pictopoezia” – bi-artistică – a lui Ilarie Voronca şi a lui Victor Brauner (fără alte exemple reputate).
După al doilea război mondial, sub comunism şi pînă la postmoderni, atmosfera rigidă a regimului politic şi apetitul ludic scăzut al neomodernilor noştri explică raritatea jocurilor literare de acest fel. Greu de găsit exemple. În perioada stalinistă, cînd devenise un autor interzis, Vasile Voiculescu a continuat poemele cu formă fixă ale lui Shakespeare în Ultimele sonete închipuite ale lui… (publicate postum). Gest cu aparență postmodernă, risipită de cumințenia clasicizantă a versurilor. Convergență intenționată a abstracționismelor lirice şi vizuale în Epica magna (1978) şi Operele imperfecte (1979), cu poeme de Nichita Stănescu şi desene de Sorin Dumitrescu.
Jocurile postmodernilor
În schimb, postmodernii, ludici prin excelență, vor trece cu mult mai mult chef la fapte şi vor furniza exemple mult mai numeroase de experimentalism colectivist, şi înainte, şi după căderea regimului comunist. „Precursorii” se apropiaseră şi ei de formulă. Poezia şi desenul stau alături în volumul Amintiri (1973), compus din două secțiuni cu versuri semnate de Leonid Dimov şi M. Ivănescu şi dintr-o a treia cu desene de Florin Pucă. Prozatorii „Şcolii de la Tîrgovişte” n-au scris efectiv împreună, dar s-au influențat reciproc pînă la cvasi-coincidența manierelor din anumite texte. Ne putem gîndi şi la situații precum cea în care Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu scriu în paralel Ocolul Bucureştiului/Bucureştilor în 15 ore (vezi textele incluse de MHS în Ulise şi umbra, respectiv de C. Olăreanu în Fals manual de petrecere a călătoriei, ambele apărute în 1982), gest care-l reia omagial şi totodată parodic pe cel al lui Geo Bogza din O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (1938). Alt caz relevant în context, anticipator al dezlănțuirilor intertextuale din anii 1980 şi pînă azi: finalurile pe care Eugen Bălan, Radu Albala, Alexandru George (şi Ion Lotreanu?...) le-au propus pentru proza lui Matei Caragiale, Sub pecetea tainei (Bălan – într-un text publicat în 1970 dar care poate fi mai vechi, eventual chiar de dinainte de război, cînd autorul îşi începuse cariera literară, apoi întreruptă, reluată tîrziu, la senectute).
După 1980 – avalanşă. O încercare de sistematizare:
? Volume colective mai mult ori mai puțin evident programatice: culegerile de poeme a două grupuri de membri ai Cenaclului de Luni, Aer cu diamante cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan şi Cinci cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Alexandru Muşina şi autorul acestui inventar (ambele culegeri – apărute în 1982); Desant ’83 cu Mircea Nedelciu şi toată pleiada prozatorilor Cenaclului Junimea (versiunea nouă, mult-postmaioresciană); Pauză de respirație, tot poezie, cu „Grupul de la Braşov” compus din Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea (1991); volumul de Ficțiuni (1992) al cenaclului omonim de imediat după 1989, poezie şi proză de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici, Andrei Zlătescu; din nou ambele genuri în cele două culegeri ale Cenaclului Litere al Filologiei bucureştene de la mijlocul şi din partea a doua a anilor 1990, Tablou de familie (1995), cu T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguț, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, şi Ferestre 98 (1998), cu Iulian Băicuş, Marius Ianuş, Doina Ioanid, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor, Cecilia Ştefănescu, Ioana Vlaşin; Manualul de literatură (2004) al „seriei” anterioare de poeți, cu Daniel Bănulescu, Mihai Gălățanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Țone, Floarea Țuțuianu şi Lucian Vasilescu.
? Romane colective. Poate cel mai complex proiect de acest fel, Autobuzul de însurăței, citit timp de cîțiva ani în Cenaclul Junimea, acompaniat de încurajările energice ale mentorului Ovid S. Crohmălniceanu, a rămas inedit. Practic încheiat înainte de 1989, greu publicabil atunci, manuscrisul pare să se fi rătăcit ulterior, fără să fi ieşit pînă astăzi la iveală. Autori: Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu, Hanibal Stănciulescu, Valentin Petculescu, sussemnatul, poate şi alții. George Cuşnarencu şi-a inclus capitolul într-o carte proprie. În ce mă priveşte, am publicat eşantioane din postfața romanului în Contrapunct, în 1990. Alte exemple: Brazde peste haturi, parodia de roman proletcultist a eseiştilor ieşeni Luca Pițu, Dan Petrescu, George Pruteanu şi Sorin Antohi (proiect neîncheiat; după lectura unor fragmente în cadrul unei reuniuni generaționiste din 1982, la Buzău, Securitatea a pornit o anchetă asupra autorilor); cunoscutul Femeia în roşu al trioului Mircea Nedelciu-Adriana Babeți-Mircea Mihăieş, capodoperă a prozei româneşti postmoderne, încheiată puțin înainte de finalul comunismului, publicată puțin după, la finele lui 1990; Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, pseudonim ales de braşovenii Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu pentru parodia lor de roman „milițist” (1992).
? Poezie în tandem: Comentarius perpetuus de M. Ivănescu şi Rodica Braga (1986); Mahalaua de azi pe mîine de Traian T. Coşovei şi Dan Mircea Cipariu (2000), acelaşi TTC fiind perseverent în asocierea cu autori mai tineri, dovadă şi Pisica neagră, pisica moartă, semnată împreună cu Bogdan O. Popescu (2001); Submarinul iertat, cu poeme de Andrei Codrescu şi Ruxandra Cesereanu (2007); ş.a.
? Proză în tandem: mai întîi, proiectul de carte în doi al lui Gheorghe Crăciun şi al lui Bedros Horasangian, de la mijlocul anilor ’80, nerealizat (în romanul Sala de aşteptare al celui de-al doilea, apărut în 1987, e inclus un text scris de cel dintîi în perspectiva plănuitei cărți comune); apoi colaborarea constantă din ultimele două decenii dintre Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, care, în paralel cu literatura lor aşa-zicînd „pe cont propriu”, au compus împreună volumele de proză documentară Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, monografie de istorie contemporană (1994) şi Deportarea în Bărăgan. Destine-documente-reportaje (în colaborare şi cu Valentin Sămânță, 1996), împart de multă vreme o pagină în revista timişoreană Orizont şi, din 2006, rubrica Stereo-dictando din Latitudini, din care va rezulta curînd un volum în doi, anunțat cu titlul – fireşte! – dual Plînsul bătrînului tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchişti; un fantasy în tandem e Războiul fluturilor semnat de criticul Paul Cernat şi aproape-necunoscutul poet basarabean Andrei Ungureanu (2005); tot în zona speciilor „de consum”, dar în registru parodic, s-a înregistrat isprava cea mai recentă a lui Traian T. Coşovei, care, convertit la proză, a produs un roman science fiction, Motocicliştii spațiali, în tandem cu Ioana Mănescu (2008).
? Tot în tandem, dar „ambi-gen”: Basmul Prințesei Repede-Repede (o poveste pentru adulți) de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu (2009), jumătate poezie (Brumaru), jumătate proză (Niculescu).
? Volume colective de eseuri: tetralogia În căutarea comunismului pierdut (2001), Explorări în comunismul românesc I şi II (2004 şi 2005) şi O lume dispărută (2004), proiect de reconstituire culturală şi existențială a comunismului tîrziu, prin analize literare şi culturale şi prin memorialistică, avîndu-l ca promotor pe Ion Manolescu (prozator în înainte-inventariatul Ficțiuni), ceilalți semnatari fiind Angelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ioan Stanomir; cvartetul a devenit trio după retragerea lui Manolescu, cei rămaşi semnînd încă un volum, III, de Explorări… (2008).
? Eseistică în dialog: Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o țară ocupată de Dan Petrescu-Liviu Cangeopol, volum scris alternativ la maşină (dactilo) la finele anilor ’80 şi publicat în 1990, după căderea regimului comunist; Vorbind. Dialog în trei, inițiativă a lui Ovidiu Pecican, care i-a provocat pe congenerul Laszlo Alexandru şi pe mai-vîrstnicul Gheorghe Grigurcu la repetate conversații radiofonice, transcrise apoi (publicate în 2004).
? „Colectivisme” studențeşti: multe valuri a stîrnit romanul colectiv Rubik, scris de aproape 30 de autori-studenți şi prieteni, români şi cîțiva străini, sub coordonarea Simonei Popescu; mai puțin remarcat – proiectul similar al Romaniței Constantinescu (ambele autoare predau la Literele bucureştene), Paupera (fabula rasa) (2006), rezultat al unui seminar de scriere creativă, cu contribuția a 10 studenți; eseizanto-sociologico-narative sînt volumele inițiate de Ruxandra Cesereanu cu studenți de la Universitatea clujeană „Babeş-Bolyai”, Fărîme, cioburi, aşchii dintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (acelaşi an), Anunțuri mortuare în Re major (2008); din nou la Bucureşti, proiectul consacrat corespondenței sentimentale Erotographos 50+1. Scrisoarea de iubire, dragoste, amor, sub coordonarea Antoanetei Tănăsescu, cu contribuțiile a 51 de autori, marea majoritate studenți, plus cîțiva consacrați.
? Combinații de text şi imagine: Images & Texts/Images et textes cu proze de Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun şi cicluri de fotografii realizate de pictorul Ion Dumitriu, volum inițiat de Crăciun (2000; Nedelciu şi Dumitriu se stinseseră din viață); Isprăvile lui Degețel şi ale altora ca el, poem de Şerban Foarță însoțit de ilustrațiile experimentale ale lui Romelo Pervolovici urmate de replicile în versuri ale lui Foarță urmate de alte comentarii-prin-ilustrații ale lui Pervolovici, totul explicat de mine în postfață (2007; volumul Nedelciu-Crăciun-Dumitriu l-am prefațat).
? Către noi „suporturi”: Complexul Europa, roman colectiv pe care-şi propun să-l compună Adrian Schiop, Vera Ion, Dan Sociu, Mitoş Micleuşanu şi Răzvan Exarhu. Capitolele succesive sînt „postate” pe un „blog”, astfel încît cititorii să le poată parcurge şi comenta in progress, făcînd şi sugestii de continuare. Vasăzică, „suportul” e Internetul. Autorii s-au mai exersat în poezie (Vera Ion, Sociu, Micleuşanu), în proză (aceiaşi, plus Schiop) şi în jurnalistică (Schiop şi Exarhu). În afară de apartenența generică la noul „nou val” al anilor 1990-2000, cei cinci inițiatori nu par să formeze un grup bazat pe afinități. Rămîne de văzut către ce va conduce tentativa lor.
În epoca Internetului: co-autoratul „virtual”
Apropo de „suport”: co-autoratul a devenit o banalitate în epoca Internetului, care facilitează intervenția de la distanță, „postarea” de mesaje pe site-uri, inserția pe „blog”-urile altora etc. etc. etc. Mai mult decît atît, computerul şi Internetul funcționează pe un model structural ramificat, diferit de cel liniar al scrierii tradiționale, pe hîrtie. Drept urmare, au apărut experimente de tip „hypertextual”, proze cu „noduri de rețea” din care cititorul decide pe care dintre fire continuă lectura, „coborînd” pe o ramură sau pe alta, „compunîndu-şi” astfel „propria” operă din „materia primă” care-i este pusă la dispoziție. De mult clamată, „colaborarea” dintre autori şi cititori devine astfel monedă curentă, ultimul avînd decizia asupra structurii textelor parcurse efectiv. Avem cel puțin doi specialişti autohtoni ai acestei zone, veritabili erudiți ai domeniului: Ion Manolescu, autor al volumelor Noțiuni pentru studiul textualității virtuale (2002) şi Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale (2003), şi Dragoş Avădanei, care a cercetat Literatura hipertextuală. Către o poetică a interactivității creatoare (2005). De notat că prin experimentele „hiperliterare” au devenit realitate utopiile manieriştilor de altădată ori cea a lui Raymond Queneau din O sută de mii de miliarde de poeme (1961), cartea gîndită ca permutare opțională a celor 140 de versuri din care sînt alcătuite cele 10 sonete de pornire.
În textul meu s-a strecurat o mică greşeală: am scris despre experimentele „hipertextuale” că „au devenit realitate”. De fapt, destinul ironic a decis ca totul să se producă în aşa-numita „realitate virtuală”...
P.S. O mică erată la articolul Pe cine, cum, cînd „canonizăm”? apărut în Viața Românească Nr. 3-4/2009, p. 74-75, în care debutul paragrafului al treilea trebuie citit astfel: „Cine dintre «cei vechi» mai e citit, cine nu prea? Selecția publicului nu e nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă”.
Literatura cu autor colectiv nu e o noutate, ba chiar am putea spune că… dimpotrivă: de-acolo s-a pornit, în epocile folclorice, cînd toată producția aşa-zis „literară” (de fapt performată, cîntată, descîntată ş.a.m.d.) era orală, colectivă, anonimă. În Antichitate şi apoi în Evul mediu s-au parcurs treptele către „individualizarea” autorului, cu încă numeroase cazuri de colaborare, de preluare a subiectelor sau a textelor. Sînt perioadele din care ne-au rămas opere, uneori şi capodopere cu autori necunoscuți sau incerți, ceea ce a lăsat posterității loc pentru dispute şi argumentații ale experților, înclinați – bunăoară – să „mute” din cînd în cînd cutare piesă din contul lui Shakespeare în cel al lui Marlowe sau invers. Incertitudinile de acest fel sînt uneori consecințele neglijenței din vremuri de instituționalizare precară a culturii, cînd producția curentă nu era înregistrată şi catalogată, dar în multe alte cazuri e vorba şi despre importanța încă scăzută a paternității creative. Mult timp, talentul a trecut drept vocație artizanală, drept „meşteşug”, artele nefiind percepute ca expresie a individualității, ci a colectivității sau a divinității. Constituirea conceptului de autor aşa cum îl ştim de un secol-două-trei încoace a fost lentă. Un simptom: abia modernitatea face din furtul de operă o infracțiune, definind plagiatul şi legiferînd penalizarea lui; înainte, preluările erau frecvente, transferurile de motive, teme, subiecte – monedă curentă.
Nu înseamnă că în perioadele recente auctoriatul colectiv dispare complet. Are – însă – cu totul alt statut: nu mai derivă din „anonimatul” creației, ci devine o decizie conştientă, cu motivații precise, fie că e vorba despre asumarea unor afinități, fie că participanții îşi propun experimente sau jocuri creative. Scrierea împreună, prin alternanță marcată ca atare sau în ansambluri cu contribuții indiscernabile, e acum, pentru moderni şi pentru postmoderni, o formulă demonstrativă, o soluție de compoziție, un gest asumat.
Tipologie sumară: volume colective cu contribuții juxtapuse, tip „antologie de grup” – colegială, amicală, de cenaclu, „generaționistă” şi în alte posibile feluri; poeme cu versuri sau secvențe scrise succesiv de către semnatari (caz extrem: „cadavrele delicioase” ale avangardiştilor, care adăugau fiecare cîte un rînd, fără să le ştie pe cele de dinainte); romane cu subiect dezvoltat din aproape în aproape de către autorii participanți; volume cu autori fictivi sub ale căror nume se ascund echipele adevăraților producători; cărți în dialog, şi anume nu de interviuri, deci reprezentative doar pentru cel/cea/cei/cele care răspund la tirul întrebărilor, ci cu autori care discută pe picior de egalitate, participînd solidar la mesaj; şi aşa mai departe.
Cazuri foarte rare: ale autorilor care nu compun decît împreună. Tandem de notorietate internațională: Ilf şi Petrov. Echivalenți cinematografici: frații italieni Taviani sau frații americani Cohen, celebri în ultimele decenii.
Exemple româneşti. Un caz „preistoric”.
Cîteva experimente moderne şi neomoderniste
Săracă la începuturi, cu un start mult întîrziat, literatura română nu posedă nici în vremurile mai apropiate de noi un bilanț bogat în materie de experimentalism în general, de jocuri colective în special. Totuşi, un inventar se poate face.
În preistoria domeniului, printre călugări plagiatori avant la lettre şi interpolatori ingenui, găsim şi cazuri elocvente de continuare a unor scrieri de către alți autori. Cel mai cunoscut: Letopisețul Țării Moldovei, luat de la începuturi, „de la Rîm”, de către Grigore Ureche, depănat atît cît l-au ținut curelele, punct din care sarcina a fost preluată de Miron Costin, pentru ca abia Ion Neculce să aducă la zi cronica. Le-a lipsit – evident – conştiința literară, căci nu scriau ficțiune, făceau istoriografie; dar tot atît de evidentă este şi lipsa de orgoliu auctorial a lui Costin şi a lui Neculce, cărora li s-a părut firesc să ducă mai departe firul poveştii înaintaşului.
Cîteva exemple în modernitate: Caleidoscopul lui A. Mirea (1908) şi celelalte texte, originale şi traduceri (din franceză), ale lui Şt.O. Iosif şi Dimitrie Anghel, A. Mirea fiind pseudonimul tandemului; experimentul pe care G. Călinescu a încercat să-l provoace, invitînd mai mulți prozatori din epocă să participe la scrierea unui roman colectiv (proiect eşuat); mici combinații avangardiste, precum „pictopoezia” – bi-artistică – a lui Ilarie Voronca şi a lui Victor Brauner (fără alte exemple reputate).
După al doilea război mondial, sub comunism şi pînă la postmoderni, atmosfera rigidă a regimului politic şi apetitul ludic scăzut al neomodernilor noştri explică raritatea jocurilor literare de acest fel. Greu de găsit exemple. În perioada stalinistă, cînd devenise un autor interzis, Vasile Voiculescu a continuat poemele cu formă fixă ale lui Shakespeare în Ultimele sonete închipuite ale lui… (publicate postum). Gest cu aparență postmodernă, risipită de cumințenia clasicizantă a versurilor. Convergență intenționată a abstracționismelor lirice şi vizuale în Epica magna (1978) şi Operele imperfecte (1979), cu poeme de Nichita Stănescu şi desene de Sorin Dumitrescu.
Jocurile postmodernilor
În schimb, postmodernii, ludici prin excelență, vor trece cu mult mai mult chef la fapte şi vor furniza exemple mult mai numeroase de experimentalism colectivist, şi înainte, şi după căderea regimului comunist. „Precursorii” se apropiaseră şi ei de formulă. Poezia şi desenul stau alături în volumul Amintiri (1973), compus din două secțiuni cu versuri semnate de Leonid Dimov şi M. Ivănescu şi dintr-o a treia cu desene de Florin Pucă. Prozatorii „Şcolii de la Tîrgovişte” n-au scris efectiv împreună, dar s-au influențat reciproc pînă la cvasi-coincidența manierelor din anumite texte. Ne putem gîndi şi la situații precum cea în care Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu scriu în paralel Ocolul Bucureştiului/Bucureştilor în 15 ore (vezi textele incluse de MHS în Ulise şi umbra, respectiv de C. Olăreanu în Fals manual de petrecere a călătoriei, ambele apărute în 1982), gest care-l reia omagial şi totodată parodic pe cel al lui Geo Bogza din O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (1938). Alt caz relevant în context, anticipator al dezlănțuirilor intertextuale din anii 1980 şi pînă azi: finalurile pe care Eugen Bălan, Radu Albala, Alexandru George (şi Ion Lotreanu?...) le-au propus pentru proza lui Matei Caragiale, Sub pecetea tainei (Bălan – într-un text publicat în 1970 dar care poate fi mai vechi, eventual chiar de dinainte de război, cînd autorul îşi începuse cariera literară, apoi întreruptă, reluată tîrziu, la senectute).
După 1980 – avalanşă. O încercare de sistematizare:
? Volume colective mai mult ori mai puțin evident programatice: culegerile de poeme a două grupuri de membri ai Cenaclului de Luni, Aer cu diamante cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan şi Cinci cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Alexandru Muşina şi autorul acestui inventar (ambele culegeri – apărute în 1982); Desant ’83 cu Mircea Nedelciu şi toată pleiada prozatorilor Cenaclului Junimea (versiunea nouă, mult-postmaioresciană); Pauză de respirație, tot poezie, cu „Grupul de la Braşov” compus din Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea (1991); volumul de Ficțiuni (1992) al cenaclului omonim de imediat după 1989, poezie şi proză de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici, Andrei Zlătescu; din nou ambele genuri în cele două culegeri ale Cenaclului Litere al Filologiei bucureştene de la mijlocul şi din partea a doua a anilor 1990, Tablou de familie (1995), cu T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguț, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, şi Ferestre 98 (1998), cu Iulian Băicuş, Marius Ianuş, Doina Ioanid, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor, Cecilia Ştefănescu, Ioana Vlaşin; Manualul de literatură (2004) al „seriei” anterioare de poeți, cu Daniel Bănulescu, Mihai Gălățanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Țone, Floarea Țuțuianu şi Lucian Vasilescu.
? Romane colective. Poate cel mai complex proiect de acest fel, Autobuzul de însurăței, citit timp de cîțiva ani în Cenaclul Junimea, acompaniat de încurajările energice ale mentorului Ovid S. Crohmălniceanu, a rămas inedit. Practic încheiat înainte de 1989, greu publicabil atunci, manuscrisul pare să se fi rătăcit ulterior, fără să fi ieşit pînă astăzi la iveală. Autori: Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu, Hanibal Stănciulescu, Valentin Petculescu, sussemnatul, poate şi alții. George Cuşnarencu şi-a inclus capitolul într-o carte proprie. În ce mă priveşte, am publicat eşantioane din postfața romanului în Contrapunct, în 1990. Alte exemple: Brazde peste haturi, parodia de roman proletcultist a eseiştilor ieşeni Luca Pițu, Dan Petrescu, George Pruteanu şi Sorin Antohi (proiect neîncheiat; după lectura unor fragmente în cadrul unei reuniuni generaționiste din 1982, la Buzău, Securitatea a pornit o anchetă asupra autorilor); cunoscutul Femeia în roşu al trioului Mircea Nedelciu-Adriana Babeți-Mircea Mihăieş, capodoperă a prozei româneşti postmoderne, încheiată puțin înainte de finalul comunismului, publicată puțin după, la finele lui 1990; Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, pseudonim ales de braşovenii Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu pentru parodia lor de roman „milițist” (1992).
? Poezie în tandem: Comentarius perpetuus de M. Ivănescu şi Rodica Braga (1986); Mahalaua de azi pe mîine de Traian T. Coşovei şi Dan Mircea Cipariu (2000), acelaşi TTC fiind perseverent în asocierea cu autori mai tineri, dovadă şi Pisica neagră, pisica moartă, semnată împreună cu Bogdan O. Popescu (2001); Submarinul iertat, cu poeme de Andrei Codrescu şi Ruxandra Cesereanu (2007); ş.a.
? Proză în tandem: mai întîi, proiectul de carte în doi al lui Gheorghe Crăciun şi al lui Bedros Horasangian, de la mijlocul anilor ’80, nerealizat (în romanul Sala de aşteptare al celui de-al doilea, apărut în 1987, e inclus un text scris de cel dintîi în perspectiva plănuitei cărți comune); apoi colaborarea constantă din ultimele două decenii dintre Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, care, în paralel cu literatura lor aşa-zicînd „pe cont propriu”, au compus împreună volumele de proză documentară Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, monografie de istorie contemporană (1994) şi Deportarea în Bărăgan. Destine-documente-reportaje (în colaborare şi cu Valentin Sămânță, 1996), împart de multă vreme o pagină în revista timişoreană Orizont şi, din 2006, rubrica Stereo-dictando din Latitudini, din care va rezulta curînd un volum în doi, anunțat cu titlul – fireşte! – dual Plînsul bătrînului tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchişti; un fantasy în tandem e Războiul fluturilor semnat de criticul Paul Cernat şi aproape-necunoscutul poet basarabean Andrei Ungureanu (2005); tot în zona speciilor „de consum”, dar în registru parodic, s-a înregistrat isprava cea mai recentă a lui Traian T. Coşovei, care, convertit la proză, a produs un roman science fiction, Motocicliştii spațiali, în tandem cu Ioana Mănescu (2008).
? Tot în tandem, dar „ambi-gen”: Basmul Prințesei Repede-Repede (o poveste pentru adulți) de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu (2009), jumătate poezie (Brumaru), jumătate proză (Niculescu).
? Volume colective de eseuri: tetralogia În căutarea comunismului pierdut (2001), Explorări în comunismul românesc I şi II (2004 şi 2005) şi O lume dispărută (2004), proiect de reconstituire culturală şi existențială a comunismului tîrziu, prin analize literare şi culturale şi prin memorialistică, avîndu-l ca promotor pe Ion Manolescu (prozator în înainte-inventariatul Ficțiuni), ceilalți semnatari fiind Angelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ioan Stanomir; cvartetul a devenit trio după retragerea lui Manolescu, cei rămaşi semnînd încă un volum, III, de Explorări… (2008).
? Eseistică în dialog: Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o țară ocupată de Dan Petrescu-Liviu Cangeopol, volum scris alternativ la maşină (dactilo) la finele anilor ’80 şi publicat în 1990, după căderea regimului comunist; Vorbind. Dialog în trei, inițiativă a lui Ovidiu Pecican, care i-a provocat pe congenerul Laszlo Alexandru şi pe mai-vîrstnicul Gheorghe Grigurcu la repetate conversații radiofonice, transcrise apoi (publicate în 2004).
? „Colectivisme” studențeşti: multe valuri a stîrnit romanul colectiv Rubik, scris de aproape 30 de autori-studenți şi prieteni, români şi cîțiva străini, sub coordonarea Simonei Popescu; mai puțin remarcat – proiectul similar al Romaniței Constantinescu (ambele autoare predau la Literele bucureştene), Paupera (fabula rasa) (2006), rezultat al unui seminar de scriere creativă, cu contribuția a 10 studenți; eseizanto-sociologico-narative sînt volumele inițiate de Ruxandra Cesereanu cu studenți de la Universitatea clujeană „Babeş-Bolyai”, Fărîme, cioburi, aşchii dintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (acelaşi an), Anunțuri mortuare în Re major (2008); din nou la Bucureşti, proiectul consacrat corespondenței sentimentale Erotographos 50+1. Scrisoarea de iubire, dragoste, amor, sub coordonarea Antoanetei Tănăsescu, cu contribuțiile a 51 de autori, marea majoritate studenți, plus cîțiva consacrați.
? Combinații de text şi imagine: Images & Texts/Images et textes cu proze de Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun şi cicluri de fotografii realizate de pictorul Ion Dumitriu, volum inițiat de Crăciun (2000; Nedelciu şi Dumitriu se stinseseră din viață); Isprăvile lui Degețel şi ale altora ca el, poem de Şerban Foarță însoțit de ilustrațiile experimentale ale lui Romelo Pervolovici urmate de replicile în versuri ale lui Foarță urmate de alte comentarii-prin-ilustrații ale lui Pervolovici, totul explicat de mine în postfață (2007; volumul Nedelciu-Crăciun-Dumitriu l-am prefațat).
? Către noi „suporturi”: Complexul Europa, roman colectiv pe care-şi propun să-l compună Adrian Schiop, Vera Ion, Dan Sociu, Mitoş Micleuşanu şi Răzvan Exarhu. Capitolele succesive sînt „postate” pe un „blog”, astfel încît cititorii să le poată parcurge şi comenta in progress, făcînd şi sugestii de continuare. Vasăzică, „suportul” e Internetul. Autorii s-au mai exersat în poezie (Vera Ion, Sociu, Micleuşanu), în proză (aceiaşi, plus Schiop) şi în jurnalistică (Schiop şi Exarhu). În afară de apartenența generică la noul „nou val” al anilor 1990-2000, cei cinci inițiatori nu par să formeze un grup bazat pe afinități. Rămîne de văzut către ce va conduce tentativa lor.
În epoca Internetului: co-autoratul „virtual”
Apropo de „suport”: co-autoratul a devenit o banalitate în epoca Internetului, care facilitează intervenția de la distanță, „postarea” de mesaje pe site-uri, inserția pe „blog”-urile altora etc. etc. etc. Mai mult decît atît, computerul şi Internetul funcționează pe un model structural ramificat, diferit de cel liniar al scrierii tradiționale, pe hîrtie. Drept urmare, au apărut experimente de tip „hypertextual”, proze cu „noduri de rețea” din care cititorul decide pe care dintre fire continuă lectura, „coborînd” pe o ramură sau pe alta, „compunîndu-şi” astfel „propria” operă din „materia primă” care-i este pusă la dispoziție. De mult clamată, „colaborarea” dintre autori şi cititori devine astfel monedă curentă, ultimul avînd decizia asupra structurii textelor parcurse efectiv. Avem cel puțin doi specialişti autohtoni ai acestei zone, veritabili erudiți ai domeniului: Ion Manolescu, autor al volumelor Noțiuni pentru studiul textualității virtuale (2002) şi Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale (2003), şi Dragoş Avădanei, care a cercetat Literatura hipertextuală. Către o poetică a interactivității creatoare (2005). De notat că prin experimentele „hiperliterare” au devenit realitate utopiile manieriştilor de altădată ori cea a lui Raymond Queneau din O sută de mii de miliarde de poeme (1961), cartea gîndită ca permutare opțională a celor 140 de versuri din care sînt alcătuite cele 10 sonete de pornire.
În textul meu s-a strecurat o mică greşeală: am scris despre experimentele „hipertextuale” că „au devenit realitate”. De fapt, destinul ironic a decis ca totul să se producă în aşa-numita „realitate virtuală”...
P.S. O mică erată la articolul Pe cine, cum, cînd „canonizăm”? apărut în Viața Românească Nr. 3-4/2009, p. 74-75, în care debutul paragrafului al treilea trebuie citit astfel: „Cine dintre «cei vechi» mai e citit, cine nu prea? Selecția publicului nu e nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă”.