Restituiri
Nicolae Mareş
RAPOARTE DIPLOMATICE DE LA VICHY SEMNATE DE EUGEN IONESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Misionarismul cultural maghiar în 1943 la Vichy şi la Paris
Pe măsură ce ostilitățile pe toate fronturile s-au întețit, în 1943-1944, nevoia de propagandă a sporit şi ea pe întreg teritoriul francez, mai ales că infiltrarea propagandistică maghiară, care ne interesa în mod direct, a crescut la proporții nebănuite. Aceste aspecte îi vor fi sesizate ministrului Mihai Antonescu, dar şi subsecretarului de stat al Propagandei, prof. Alexandru Marcu, de consilierul de presă, şeful direct al lui Eugen Ionescu, Ion Dragu, în vara anului 1943. Funcționar cu state vechi în Ministerul Afacerilor Străine, care a coordonat din funcția de director general direcția presei în anii ’30, consilierul român sesiza faptul că atât organele oficiale franceze, cât şi „prieteni credincioşi din Franța” i-au atras atenția „asupra proporțiilor şi formei pe care oficialitatea maghiară înțelege să le dea de-acum propagandei lor în Franța”. (Arhiva MAE, Raport confidențial, 1111 din 11 iulie 1943, AMAE, dosar 43, Franța-România, pp. 140-142). Rezulta, indubitabil, că Budapesta dorea să pună pe prim plan nu activitatea propagandistică obişnuită, prin presă, ci mergea de-acum pe „misionarismul cultural”. Aflăm şi în ce consta acesta. Budapesta marşa pe alți vectori de influență mai credibili în sferele intelectuale mai înalte din Franța. Ungaria urmărea, în primul rând, să asigure un schimb masiv de profesori universitari, scriitori, artişti, clerici, reprezentanți ai diferitelor sectoare ale vieții culturale, cu scopul de a facilita strângerea colaborării maghiaro-franceze, pe cale spirituală, în vederea unor „acțiuni politice”, în viitorul apropiat şi îndepărtat. Toate aceste măsuri trebuiau realizate printr-un program deja elaborat la Budapesta, constând în organizarea de: conferințe, şezători, reprezentații teatrale, concerte, proiecții de filme etc., întocmite fiind deja listele de personalități ce trebuiau implicate direct. Se realizau, scria Ion Dragu, „stăruitoare îmbieri ungare pentru manifestări spirituale franceze în Ungaria, perindându-se de câteva săptămâni prin Vichy şi Paris în chipul cel mai stăruitor şi mai promițător.”
Putem spune că era meritul incontestabil al francezilor că au avertizat partea română, prin diplomații României la Vichy, „înainte ca ele (măsurile maghiare) să devină realități dăunătoare intereselor noastre”. Mâhnirea consilierului diplomatic român consta în aceea că, în ciuda numeroasele rapoarte trimise Bucureştilor, reacția pozitivă a autorităților româneşti se lăsa încă aşteptată. Ion Dragu nu ezită să menționeze că „ofensiva de acum a Ungariei” ar fi avut mai puțină importanță şi ar fi găsit mai puțină receptivitate, dacă propunerile făcute de el anul trecut (menționând numărul rapoartelor trimise în această direcție – şi în care şi Eugen Ionescu se implicase), privitoare la trimiterea de profesori, de preferință ardeleni, şi preoți greco-catolici, ca misionari în Franța, ar fi constituit în țară „obiectul nu numai al unei primiri bine intenționate ci al unei imediate înfăptuiri”. Diplomații români făcuseră forurilor de resort propuneri adecvate, care ar fi putut anticipa expansiunea maghiară, dar fără rezultate concrete. Se afirma, corect, că: „Ungurii ajunşi mai târziu ca noi la evidența acestei forme de propagandă necesară azi în Franța au înțeles şi au izbutit s-o realizeze înaintea noastră”.
Pentru contractarea „luminilor noi” maghiare
Ion Dragu, ca şi Eugen Ionescu, au reluat din nou chestiunea numirii unui titular la lectoratul de limbă şi literatură română la Lyon, unde nu mai funcționa nimeni de mai bine de trei ani, şi unde universitarul român ar fi trebuit să vină să îşi ia postul în primire, putând să depăşească instalarea celui maghiar, făcută cu surle şi trâmbițe, în persoana unui Constantin Rona, la înscăunarea căruia a participat însuşi rectorul universității lyoneze, profesorul Gau, care a subliniat la prezentarea maghiarului cuvinte despre: „lumina nouă ce se aprinde la Universitatea lyoneză”.
Nu întâmplător, aşadar, la 2 decembrie 1943, Eugen Ionescu, secretar principal cultural (în nomenclatorul de azi l-am putea identifica cu secretar II), adresează un Raport cu privire la situația lectorului român, E. Tănase.(Ibidem, Raport 1417 din 3 decembrie 1943 ff. 554-545).
De remarcat că, în mai 1943, Eugen Ionescu avusese inițiativa de a proiecta, împreună cu rectorul universității din Montpellier, cu decanul facultății de litere şi cu profesorul Alphonse Dupront, realizarea unor conferințe despre România, la facultatea de litere, şi – mai exact – la lectoratul de limbă română, pentru anul universitar 1943-1944. În ciuda intervențiilor făcute de oficiul diplomatic, Ministerul Educației Naționale de la Bucureşti întârzia numirea lectorului român, E. Tănase. Preconizând întârzierile cu care diplomatul român se obişnuise deja, acesta a programat organizarea „Săptămânii româneşti” spre sfârşitul lunii martie 1944, sperând ca situația lectorului „să fie aranjată” până atunci.
Dovada că Eugen Ionescu intrase destul de adânc în jocul şi labirinturile birocrației de pe Dâmbovița, ajungând să se convingă din plin de inerția, tipic balcanică, a Bucureştilor, a ținut să sublinieze în referat: Întrucât una din conferințe ar privi folclorul românesc, ar fi necesar să primim în termenul cel mai scurt pentru ca conferențiarul – cacofonie scuzabilă, am zice, N.M. – să aibă timp să se prepare: discuri de muzică românească poporană, din cele înregistrate de dl. Brăiloiu, precum şi un cât mai abundent material folkloric muzical şi poetic, şi o documentație suficiente pentru a fi cercetate de dl. Pitandre, de la Facultatea din Montpellier, specialist în folklor, care ne cere să-i procurăm acest material în timp util”. Răspunsul Ministerului Propagandei la adresa respectivă nu l-am găsit în arhivele Ministerului Afacerilor Străine, instituția care realiza curieratul cu misiunea din Vichy. Nici din partea diplomatului că ar fi primit-o.
Un raport politic privind colaborarea franco-germană
Revenind la contextul din vara anului 1943, menționăm că Eugen Ionescu l-a contactat pe Paul Rives, deputat de stânga, director al ziarului l’Effort, partizan al colaborării franco-germane, de la care a obținut o seamă de informații privind raporturile franco-germane în problema „colaborării” dintre Franța şi Germania, inclusiv pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte, la un nivel demn de luat în seamă, Eugen Ionescu încearcă să surprindă nu numai dimensiunea culturală a manifestărilor din Franța, ci şi pe cea politică, aspecte care, în plin război, interesau în mod deosebit Bucureştii.
Ca un veritabil diplomat politic, Eugen Ionescu surprinde la interlocutor convingerea acestuia că raporturile franco-germane trec prin „dificultăți sporite şi de faptul că armata germană suferă înfrângeri pe câmpurile de luptă, iar diplomația germană nu mai înregistrează succese”. „Pentru ca ideea de colaborare să se învioreze – ar fi menționat deputatul francez – ar fi neapărată nevoie de o victorie a armatei germane pe unul din câmpurile de luptă”.
Rives a mai subliniat, în discuția cu diplomatul român, că – deşi „situația Germaniei pare precară, ea (Germania) este departe de a fi pierdut partida”; mai mult, Reichul ar mai avea de jucat „o mare carte diplomatică”. Nu excludem ca părerea francezului să fi întâlnit minți care să dea credibilitate, la Bucureşti, afirmațiilor respective.
Convins că nu toată lumea din Palatul Sturdza ar fi putut da crezare relatărilor din raportul său, în ultimă instanță a afirmațiilor făcute de deputatul Paul Rives, Eugen Ionescu menționează că interlocutorul se află în cele mai bune relații cu cercurile germane de la Vichy şi Paris; surprinde şi concluzia lui Rives, că dacă francezii nu sunt uniți, atunci „Germanii sunt şi mai puțin uniți”. Şi lipsa lor de unitate se manifestă nu numai în interiorul Germaniei, ci şi în acțiunea lor politică exterioară, unde diferitele direcții şi curente din interior se manifestă în sensuri contrarii: lipsa de unitate, de orientare clară şi precisă în atitudinea germanilor față de Franța, a constituit motivul principal al nereuşitei „colaborări”.
Sunt elemente de mare gravitate, dacă ne gândim la stadiul colaborării existente la nivel înalt militar între România şi Germania, a întâlnirilor Hitler-Antonescu sau ale lui Antonescu cu comandanții militari germani de pe frontul sovietic pentru a întrevedea eventualele concluzii cu ample nuanțe militare şi politice pe care puteau să le tragă decidenții din informarea respectivă.
În plus, Bucureştii aveau să afle unul dintre gândurile insolite al lui Rives, acela că „poporul francez care are tendințe anti-burgheze, anti-capitaliste etc., a devenit şi devine din ce în ce mai anti-german. Francezii au ales astfel între a rămâne comunişti (deoarece național-socialismul nu a organizat „revoluția”) sau democrați ori anglofili (pentru că, cel puțin, democrația garantează libertățile individuale şi un trai lesnicios, pe care războiul şi, mai ales, ocupația germană l-au suprimat)”. (op. cit. f. 443).
Pentru propagarea celor mai de seamă şi autentice valori româneşti în presa din sudul Franței
Pregătirea unui număr special al revistei Pyrénées, consacrat în întregime culturii româneşti, a constituit nu numai o preocupare importantă a diplomatului, ci şi un travaliu susținut, soldat cu o corespondență intensă cu centrala Ministerului Afacerilor Străine şi cu Ministerul Propagandei. Cele două instituții au fost ținute la curent cu fiecare dintre intențiile sale şi ale părții franceze, cu paşii întreprinşi şi stadiul de pregătire a materialelor. Eugen Ionescu a găsit oportun să transmită la 11 noiembrie 1943 referatul 1365 (Ibidem, dosar 43, ff. 488-489), în care raportează cu privire la conținutul şi stadiul redactării contribuțiilor, în fapt informând pe larg Palatul Sturdza despre stadiul în care se afla numărul respectiv din Pyrénées. Din informare rezultă că Ionescu ar fi adunat materialul francez şi dispunea de el pentru redactarea primei părți, şi anume: un articol de prezentare a României, semnat de profesorul E. de Martonne; un articol privind istoria României, aparținând profesorului Paul Henry; un articol despre poezia românească, semnat de profesorul Mario Roques; iar despre spiritualitatea românească (între Occident şi Orient), dispunea de articolul profesorului A. Dupront.
Mai înțelegem că Eugen Ionescu se baza, totodată, pe o seamă de materiale pregătite şi traduse de el, respectiv, pe: a) un eseu de Lucian Blaga (discursul de recepție la Academia Română); b) un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul național”) din „Teze şi antiteze”; c) un fragment din „Metafizica” – semnat de Nae Ionescu (privitor la spiritualitatea ortodoxă şi răsăriteană). Eugen Ionescu preciza că pe cel din urmă l-a tradus împreună cu dl. A. Dupront. Scriitorul diplomat a găsit de cuviință să explice de ce a hotărât să includă cele trei contribuții menționate mai sus, şi pe care avea să le includă în capitolul: „Les Roumains définis par eux-mêmes”. Aflăm, astfel, că pentru scriitorul Eugen Ionescu – concluzie rezultată, probabil, şi în discuțiile avute cu profesorii francezi – avea drept temei faptul că: „cultura românească este o cultură care e încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpezire”, încât nu crede că: „trei atitudini diferite – care, de altfel, au şi unele puncte de contact – ar exprima o dezorientare ci, dimpotrivă, seriozitatea unui efort intelectual de auto-cunoaştere şi o dezbatere vie, plurală”. Am spune, chiar frumoasă, în plin război, această manifestare de pluralism, care peste ani va lipsi în România atâtea decenii. Eugen Ionescu mai menționa că a surprins prin cele trei contribuții punctul de vedere „european” – universalist; raționalist (Camil Petrescu); punctul de vedere mistic-ortodox (Nae Ionescu) şi cel mistic ne-ortodox (Lucian Blaga).
Eugen Ionescu a mai informat Bucureştii cu privire la portofoliul de texte (am spune modest) de care mai dispunea pentru a ilustra eseistica în economia numărului preconizat:
Poeme ale unor poeți contemporani – unele traduse de el şi altele primite de la Direcția de Studii (probabil din Ministerul Propagandei);
O nuvelă de Pavel Dan din volumul Urcan Bătrânul în traducerea Gabriellei Cabrini şi Eugen Ionescu;
Nuvela lui Brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, primită de la Direcția de Studii, în traducerea lui Augier.
Mai avea în portofoliul de materiale personale cât şi în documentarul misiunii o traducere a Mioriței în transpunerea lui Ange Pechmeja, francez care a locuit în România pe la 1860; a precizat că traducerea a fost semnalată de prof. Popovici, de la Facultatea de litere din Sibiu, în revista Studii literare, nr. 1; dispunea de unele Bocete, în traducerea lui Lassaigne. Ionescu relevă faptul că Miorița şi Bocetele, împreună cu alte texte populare, au fost deja citite de el, la Radio-Marseille, în prima dintre emisiunile literare, care a avut loc la 21 iulie (1943), şi pe care personal a organizat-o.
Se vede că documentarul era destul de sărac de vreme ce mai avea numai „mici cronici de mai puțină importanță, un articol (probabil al său) şi diferite note ale subsemnatului”. Nu ştim câți diplomați culturali din lume au azi, inclusiv la Paris, un portofoliu mai bogat şi nici dacă au preocupări de a scoate numere consacrate culturii româneşti. Mă gândesc şi la preocupările Institutelor Culturale din străinătate.
Eugen Ionescu surprinde cu amărăciune că, în ciuda unor cereri oficiale şi rugăminți personale, n-a primit din țară, din partea personalităților solicitate, materialele dorite, sau că a primit altele decât cele indicate de el şi de revistă. „Planul sumarului, de altfel, a suferit nenumărate modificări tocmai din cauza neparvenirii materialului. Am încercat a suplini nesosirea lui, traducând din câțiva din autorii întâmplători aflați la biblioteca Serviciului nostru şi doriți de noi; adunând din reviste româneşti material care să se cam potrivească cu sumarul proiectat”, etc.
Subliniind că dl. Ferran, directorul revistei, şi-a exprimat dorința ca numărul special închinat culturii româneşti (număr dublu) să înceapă a se tipări totuşi, după o „punere la punct rapidă” a materialului, „noi am dori ca numărul să apară aşa cum fusese conceput; cu colaborări româneşti de marcă şi putând constitui o icoană fidelă a spiritului românesc”.
„Deoarece însă dificultățile nu par a se limpezi, vom căuta să terminăm această lucrare cu materialul pe care îl avem – şi care nu ne satisface – şi dând numărului special un caracter mai mult „literar”. Ne-ar trebui însă măcar unele articole româneşti, privind afinitățile spirituale franco-române”. (op. cit. p. 491).
Folosirea undelor herziene în propagarea culturii româneşti
Referatul ilustrează din plin implicarea personală a diplomatului-scriitor în propagarea culturii româneşti în Franța, în ciuda mijloacelor destul de precare. Rezultă, totodată, efortul propriu depus pentru a asigura textelor propuse calitatea pe care o cerea publicul țintă. Se remarcă, în acelaşi timp, buna colaborare cu intelectuali francezi de marcă, printre care prof. Morand.
În plus, implicarea diplomatului scriitor la emisiunile literare de la Radio-Marseille se constituie într-un pionierat demn de a fi salutat pentru perioada respectivă. Nu cunoaştem o asemenea implicare din partea altor diplomați români din acei ani. N-am găsit o asemenea implicare nici chiar la Aron Cotruş, care a avut, pe timp de pace, toate porțile deschise la Varşovia sau, ulterior, la Madrid. La fel, credem că Mircea Eliade, care avea deschise larg porțile Palatului lui Salazar, să fi bântuit şi pe la posturile de radio, la Lisabona sau la Londra.
Subliniem că, la sfârşitul anului 1943, urmare a strădaniilor lui Eugen Ionescu, la redacția Cahiers du Sud a apărut grupajul de traduceri din T. Arghezi, despre care nu ştim să fi fost consemnate de biografii autorului Florilor de mucigai. Acestea au fost înserate în numărul datat noiembrie (apărut în decembrie) şi traduse de Edouard Valla (afară de primul, Fătălăul/ „l’Androgyne” ) – tradus de Eugen Ionescu personal. Aceste poeme făceau parte din culegerea pregătită – şi se doreau a constitui „primele realizări dintr-o serie proiectată din autori români (op. cit. f. 38). Eugen Ionescu a mai informat centrala Ministerului Afacerilor Străine despre apariția în hebdomadarul Demain a nuvelei Sborul de la cuib (L’abandon du Nid) de Pavel Dan. Traducerea era semnată de Gabrielle Cabrini şi de Eugen Ionescu. Diplomatul are grijă să trimită în țară cinci exemplare din lucrare.
O serie editorială proiectată cuprinzând autori români
La începutul anului 1944, revine printr-un referat (Ibidem, op.cit, raport 1464 din 22 ianuarie 1944, ff. 37-38), în care menționa că „din cauza crizei actuale de hârtie din Franța, nuvela românească nu apare în condițiile cele mai satisfăcătoare: prezentarea scriitorului – care trebuia să aibă şaptezeci de linii a fost redusă numai la douăsprezece linii – iar nuvela nu poate fi publicată decât în două părți succesive, cu „urmare”, ca un roman foileton. Speră totuşi ca asemenea neajunsuri să fie înlăturate la apariția în volum a nuvelelor lui Pavel Dan, care erau traduse şi pregătite pentru editare. Dar, Editura Fundațiilor nu se învrednicise să asigure editorului de la Marsilia copyrightul pe care diplomatul îl solicitase în corespondența anterioară. Totodată, Eugen Ionescu solicită din țară un stoc de hârtie care ar uşura şi grăbi editarea traducerilor. Sunt inedite elementele pe care diplomatul le comunică factorilor români; Ionescu avea să sublinieze stadiul în care se aflau alte lucrări în atenție, respectiv: „culegerea de poeme traduse din T. Arghezi (care) aşteaptă, la rându-i, autorizația autorului, solicitată în ultimele noastre rapoarte, tot pe numele editorului Jean Vigneau, din Marseille”.
Diplomația economică în atenția lui Eugen Ionescu
Aşa cum se întâmplă în misiunile diplomatice cu un personal mai numeros, de activitatea politică se ocupă cu precădere şeful misiunii, în cazul nostru ministrul plenipotențiar, D. Hiott, împreună cu consilierii cu rang mai înalt. De domeniul economic se ocupau specialişti în materie.
Secretarul principal cultural, titulatura sub care îşi semna rapoartele Eugen Ionescu, adresează totuşi, la 2 februarie 1944, una dintre cele mai insolite lucrări din scurta sa activitate diplomatică. Aceasta se referă la proiectul de constituire a unui Comitet pentru strângerea relațiilor economice şi culturale franco-române, cu sediul la Marsilia. (Ibidem, Raport ff. 53-56).
Este îndeobşte cunoscut că lumea presei oferă totdeauna diplomaților posibilități de a lărgi sfera contactelor, inclusiv în domeniul economic. O asemenea oportunitate îi asigură diplomatului român primul redactor al ziarelor marsilieze Marseille-Matin şi Marseille-Soir, M. Massot, care îi facilitează lui Eugen Ionescu o întrevedere cu un mare industriaş francez din sudul Franței. Diplomatul român reuşeşte, aşadar, să îl cunoască pe un oarecare Arthur Richardson, pe care îl lega de englezi doar numele şi un străbunic, cum remarca Ionescu. Richardson, care crease pe teritoriul francez (la Marsilia şi la Paris) două Camere de Comerț, una franco-spaniolă şi alta franco-portugheză, îi propune diplomatului român crearea unei Camere similare: franco-române, al cărei preşedinte dorea să fie.
Rolul Camerei – lumea se afla în plin război! – se axa în jurul publicării unui Buletin informativ economic şi comercial, cât şi pe stabilirea de contacte şi legături dintre diferite industrii şi Case de comerț din cele două țări; de asemenea, urma să faciliteze desfăşurarea de schimburi comerciale, organizarea de excursii, schimburi de conferențiari etc. Camera urma să devină „un centru informativ capabil să lămurească pe oricine asupra posibilităților de schimburi comerciale şi a resurselor, industriilor, firmelor româneşti”. Inițiatorul intenționa să pregătească astfel terenul pentru activități viitoare, conştient că majoritatea proiectelor urmau să fie puse în pagină după sfârşitul războiului. Practic, se propunea crearea cadrului unor acțiuni viitoare.
Eugen Ionescu s-a dovedit receptiv la ideea sugerată de Richardson şi a informat atât pe şefii ierarhici superiori: Dragu şi Hiott, dar va comunica cele de mai sus şi Centralei Ministerului Afacerilor Străine, menționând: „intenția Richardson-Massot era ca toate aceste Camere de Comerț (franco-spaniolă, franco-portugheză, franco-română), să se constituie, cu timpul, într-o vastă cameră de comerț a țărilor latine şi mediteraneene, al cărei „secretar cultural” urma a fi Henri Massot, (adăugându-se, mai târziu, o cameră italienească, alta grecească), menită în limitele posibilităților ei, a ajuta la concretizarea unei uniuni a națiunilor secundare; evident, nu aceste modeste Camere de Comerț ar fi în măsură să realizeze „independența economică a națiunilor secundare” – dar, desigur, ar putea constitui unul dintre numeroasele organisme ale acestei Uniuni Latine al cărei rost Franța, care devine prima dintre națiunile de rangul al doilea şi căreia i-ar reveni, într-un fel, „căpetenia” acestei uniuni pe toate planurile – îl simte din ce în ce mai necesar” (cf. op. cit f. 54). Interlocutorii din Marsilia ai diplomatului român considerau că asemenea inițiativă n-ar fi izolată sau arbitrară, iar la sfârşitul războiului tot mai multe se vor contura cu o şi mai mare precizie.
Ideea Richardson-Massot se bucurase de mare receptivitate în Portugalia, unde Salazar acceptase să fie preşedinte de onoare, iar Camera spaniolă, creată imediat după încheierea luptelor civile din Spania, s-a constituit într-unul dintre rarele centre active de legătură franco-spaniole având ca preşedinte de onoare o personalitate din lumea economică. În fruntea Camerei de Comerț franco-române, fondatorii acesteia îl vedeau pe ministrul României, şeful misiunii române în Franța; inițiatorii proiectului voiau să-l solicite în acest sens.
Vom constata însă că reacția conducerii oficiului diplomatic român în Franța a fost destul de rezervată, iar prudența pe care aceasta a dovedit-o puțin justificată. Motivația – din perspectiva deceniilor trecute – ni se pare mult prea „diplomatică”, aproape inexplicabilă, dovadă că reflexul economic al diplomaților de carieră se dovedea a fi destul de atrofiat, în comparație cu al tânărului literat, Eugen Ionescu. Dacă ne gândim cum a funcționat abordarea respectivă la diplomați de primă mărime precum: Titulescu, Pella sau Gafencu, îl vedem pe Eugen Ionescu mergând pe linia celor din urmă. Reacția respectivă o surprinde în raport Eugen Ionescu cu deosebită claritate, am spune cu simț de răspundere. „Aducând această inițiativă la cunoştința şefului serviciului nostru de presă din Vichy şi apoi, împreună cu dl. consilier I. Dragu, – domnului Ministru D. Hiott, hotărârea superiorilor mei a fost că întemeierea unei Camere de Comerț franco-române în momentele actuale nu este tocmai potrivită, neoferind – din cauza provizoratului stărilor lumii în război – o garanție de stabilitate pentru viitor. Pe de altă parte, orice inițiativă românească actuală este, din aceleaşi motive, prematură, aşa încât soluția la care s-a oprit dl. consilier I. Dragu şi acceptată de dl. ministru D. Hiott este, pe de o parte, ca această inițiativă să aibă un caracter mult mai restrâns (să se creeze un simplu şi restrâns „comitet franco-român, la Marseille, pentru strângerea relațiilor economice şi culturale dintre Franța şi România, a cărei misiune prezentă să constea în publicarea lunară a unui buletin-informativ cu a cărei conducere şi redactare să fie însărcinat dl. Henri Massot) – şi, pe de altă parte, autoritatea românească să nu apară în vreun fel în împlinirea acestei inițiative – al cărei rol, modest deocamdată, se va putea amplifica mai târziu când va fi posibilă şi crearea Camerei de Comerț franco-română, cu mai multă certitudine de stabilitate şi activitate”. Resorturile acestei prudențe exagerate se pare că au fost însuşite de Ministerul Afacerilor Străine, de vreme ce nu a existat nici un răspuns la raportul semnat de Eugen Ionescu. Până la urmă s-a ajuns la „unele precizări” transmise direct inițiatorilor proiectului, intrând în joc şi consilierul I. Dragu, pentru a se crea „Comitetul de inițiativă pentru strângerea relațiilor economice şi culturale”, care, prezidat de dl. A. Richardson, având pe dl. Henri Massot secretar, se va constitui zilele acestea şi va cuprinde numai personalități franceze (sic!).
Buletinul urmează să apară lunar, într-o mie de exemplare, cu informații economice şi culturale, – puse la dispoziția redactorilor lui, de serviciul nostru de presă. Existența unui birou este necesară; un loc unde cei interesați să poată cere lămuriri, informații etc. Pentru a nu se face cheltuieli suplimentare şi, pe de altă parte, pentru a nu se da o amploare disproporționată şi inutilă, astăzi, acestei inițiative – biroul va fi în localul Camerei de Comerț franco-spaniole sau al celei franco-portugheze.Toate cheltuielile buletinului (redacție, hârtie, colaborare, expediție), ale secretariatului, telefonului etc., se vor ridica, după proiectul de deviz ce ne-a fost înmânat la 7.500 fr. francezi lunar”.
Faptul că Eugen Ionescu nu a manifestat alergie la această temă, care în mod clar exceda atribuțiile sale de zi cu zi (fişa postului, am spune azi), fiind în afara preocupărilor sale pe linie culturală şi de presă, respectiv de tipărire a buletinului economic, ne dovedeşte manifestarea curajoasă şi corectă a tânărului diplomat, intuiția că relațiile dintre două țări trebuie să aibă drept fundament raporturile economice.
Despre Academia de humanism din Franța
La 3 februarie 1944, Eugen Ionescu redactează un referat succint, rezultat al unei convorbiri avută cu Jean Rivain, preşedintele „Academiei de humanism” despre obiectivele acestei instituții internaționale din care făceau parte personalități de seamă ale națiunilor lumii. Credem că nu întâmplător, ci, dimpotrivă, din încrederea pe care i-a produs-o interlocutorul, acesta i-a solicitat diplomatului român să îi prezinte nume de români care să fie cooptați ca membri ai acestei instituții. Se vede că discuția a fost mai aplicată cu privire la nume concrete şi activitatea ştiințifică desfăşurată de unele personalități culturale româneşti în vogă în acea perioadă, de vreme ce Jean Rivain a reținut, deocamdată, numele profesorilor: I. Petrovici, G. Brătianu şi Tudor Vianu. Eugen Ionescu solicita organelor de resort româneşti să facă şi alte propuneri.
Diplomatul român, scriitorul, urmărea modul în care se prefigura mişcarea intelectuală postbelică trimițând la Bucureşti numărul 9 al Cahiers de l’Unité Française – în fapt buletinul mişcării franceze ce îşi propunea să contribuie la „organizarea intelectuală şi politică a Europei de mâine şi la formarea tinerelor cadre viitoare, – într-un spirit humanist, naționalist, universal şi autoritar: un autoritarism însă întemeiat pe primatul intelectualității – într-un sens platonician – propunându-şi o luptă pentru restabilirea ordinii morale a ierarhiei conducerii lumii, în fruntea căreia nu poate sta decât „intelectualul” şi nu „politicul” sau „demagogul”. În încheierea referatului, Eugen Ionescu anunța că va întocmi în curând un raport cu privire la rostul mişcării respective şi a semnificațiilor acesteia. Se pare că n-a mai apucat să întocmească raportul respectiv, activitatea sa diplomatică la Vichy încetând în aprilie-mai 1944.
Atrage atenția că în nr. 9 al publicației respective, tipărit cu aprobarea „şefului statului”, difuzat în cercuri restrânse şi care nu se află în vânzare se află înserate numele noilor membri români (propuşi de secretarul principal cultural – Eugen Ionescu) şi care se aflau la paginile VIII şi IX.
Un referat diplomatic pe teme istorice
La 23 februarie 1944, secretarul principal cultural de la Vichy, Eugen Ionescu, a redactat şi expediat instituțiilor centrale din țară „Referatul de înaintarea a trei exemplare din lucrarea D-lui Paul Henry despre Napoleon al III-lea et les peuples, şi în care se vorbeşte şi despre Unirea Țărilor Româneşti”. (AMAE, dosar ff.101-103).
Autorul francez, fost director al Bibliotecii Franceze la Bucureşti timp de 13 ani în perioada interbelică, căruia Eugen Ionescu, încă de la începuturile sale diplomatice la Vichy, i-a făcut medalionul remarcabil despre care am amintit, a devenit un apropiat sincer al diplomatului român. Paul Henry funcționa în perioada respectivă ca profesor de istorie la Facultatea de Litere din Clermont-Ferrand, sub auspiciile căreia lucrarea a văzut lumina tiparului. Potrivit voinței autorului cărții, un exemplar din lucrare, cu dedicația sa, era destinat Academiei Române, altul prof. George Brătianu, tot cu dedicația autorului, iar al treilea – fără dedicație – era destinat fie Bibliotecii Facultății de Litere, fie Bibliotecii Fundației Regele Carol I, fie unuia dintre Institutele de Istorie, fie Direcției de Studii şi Documentare din Ministerul Propagandei Naționale. Eugen Ionescu face precizarea că autorul nu poate trimite mai multe exemplare, deoarece din lipsă de hârtie lucrarea a fost tipărită numai în 300 de exemplare.
Scriitorul-diplomat n-a făcut oficiul de curier, ori de intermediar sau de poştă diplomatică, cum deseori s-a întâmplat printre ataşații de presă şi culturali; se mai întâmplă şi azi. Eugen Ionescu a citit lucrarea, se vede, cu atenție, şi îi face o succintă prezentare, am spune o analiză pertinentă, la obiect, despre care nu ştim să se fi făcut referiri până în prezent în publicistica românească sau de către istoricii români. Recenzentul, nimeni altul decât Eugen Ionescu, aminteşte încă de la început că lucrarea: Napoleon al III-lea et les peuples, tratează politica externă a celui de-al II-lea Imperiu, „întemeiată cu excepția unor şovăeli – pe principiul naționalităților de către Napoleon al III-lea. Relevă, de asemenea, faptul că Paul Henry aminteşte de Țările Româneşti în lucrarea sa de nenumărate ori, menționând că problema Unirii Principatelor a constituit una dintre marile preocupări ale lui Napoleon al III-lea. În viziunea istoricului francez, împăratul Franței din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost un românofil constant şi „creator al României” – cum îl numeşte autorul”.
Eugen Ionescu surprinde la Paul Henry şi explicația acestei atitudini favorabile din partea lui Napoleon al III-lea; motivul principal fiind acela că la vremea respectivă au existat interese politice franceze, cum ar fi acela de a se opune expansiunii ruseşti, dar şi de a crea în Principatele Dunărene un stat puternic care să ajute la apărarea Turciei, „apărându-se astfel şi poziția Franței în Mediterana Orientală şi, pe de altă parte, printr-o sinceră aderare la principiul naționalităților şi al libertății popoarelor, atitudinea filo-românească a lui Napoleon al III-lea fiind sprijinită şi de opinia publică franceză informată şi pregătită de activitatea „de propagandă” a fraților Brătianu, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, care au ştiut să-şi creeze în Franța prietenii profunde şi o stare de spirit pro-românească”.
Am adăuga, pe baza cercetărilor noastre mai recente, că un rol important în informarea Parisului l-a jucat Consulatul francez la Bucureşti, unde funcționa, ca secretar pe lângă consulul Poujdee, trimisul prințului polonez, Adam Czartoryski, Ludwik Gradowicz, polonezii fiind puternic antrenați în contracararea politicii ruseşti în Principate. Manuscrisele rapoartelor agentului Palatului Lambert, păstrate în Arhivele din Cracovia, demonstrează cu aplomb implicarea respectivă.
Eugen Ionescu mai reține din lucrarea lui Paul Henry faptul că „după războiul Crimeii, în ciuda opoziției Austriei şi a Turciei, – cât şi împotriva unei oarecari ostilități a Prusiei, care nu vede cu ochi buni întărirea Franței în Mediterana orientală, – „la France se met en devoir de créer la Roumanie” (p.43) şi grație sprijinului imperial se poate realiza unirea Principatelor în 1859, – când Turcia este pusă în fața faptului îndeplinit („créer c’est le mot, Moldaves et Valaques n’ayant jamais été réunis sauf quelques mois en 1601”.) (p.44).
Diplomatul român reține, totodată, şi faptul că: „favorabil unirii Principatelor româneşti, în virtutea principiului naționalităților, Napoleon al III-lea nu a favorizat şi independența popoarelor din peninsula balcanică, – deoarece, în 1855-56 şi mai târziu, Napoleon al III-lea era aliatul Turcilor, ceea ce a făcut ca Românii „să fie singurii dintre ortodocşi care se rugau pentru victoria puterilor occidentale, – în timp ce ceilalți se rugau pentru victoria armatelor ruseşti”.
Pe măsură ce ostilitățile pe toate fronturile s-au întețit, în 1943-1944, nevoia de propagandă a sporit şi ea pe întreg teritoriul francez, mai ales că infiltrarea propagandistică maghiară, care ne interesa în mod direct, a crescut la proporții nebănuite. Aceste aspecte îi vor fi sesizate ministrului Mihai Antonescu, dar şi subsecretarului de stat al Propagandei, prof. Alexandru Marcu, de consilierul de presă, şeful direct al lui Eugen Ionescu, Ion Dragu, în vara anului 1943. Funcționar cu state vechi în Ministerul Afacerilor Străine, care a coordonat din funcția de director general direcția presei în anii ’30, consilierul român sesiza faptul că atât organele oficiale franceze, cât şi „prieteni credincioşi din Franța” i-au atras atenția „asupra proporțiilor şi formei pe care oficialitatea maghiară înțelege să le dea de-acum propagandei lor în Franța”. (Arhiva MAE, Raport confidențial, 1111 din 11 iulie 1943, AMAE, dosar 43, Franța-România, pp. 140-142). Rezulta, indubitabil, că Budapesta dorea să pună pe prim plan nu activitatea propagandistică obişnuită, prin presă, ci mergea de-acum pe „misionarismul cultural”. Aflăm şi în ce consta acesta. Budapesta marşa pe alți vectori de influență mai credibili în sferele intelectuale mai înalte din Franța. Ungaria urmărea, în primul rând, să asigure un schimb masiv de profesori universitari, scriitori, artişti, clerici, reprezentanți ai diferitelor sectoare ale vieții culturale, cu scopul de a facilita strângerea colaborării maghiaro-franceze, pe cale spirituală, în vederea unor „acțiuni politice”, în viitorul apropiat şi îndepărtat. Toate aceste măsuri trebuiau realizate printr-un program deja elaborat la Budapesta, constând în organizarea de: conferințe, şezători, reprezentații teatrale, concerte, proiecții de filme etc., întocmite fiind deja listele de personalități ce trebuiau implicate direct. Se realizau, scria Ion Dragu, „stăruitoare îmbieri ungare pentru manifestări spirituale franceze în Ungaria, perindându-se de câteva săptămâni prin Vichy şi Paris în chipul cel mai stăruitor şi mai promițător.”
Putem spune că era meritul incontestabil al francezilor că au avertizat partea română, prin diplomații României la Vichy, „înainte ca ele (măsurile maghiare) să devină realități dăunătoare intereselor noastre”. Mâhnirea consilierului diplomatic român consta în aceea că, în ciuda numeroasele rapoarte trimise Bucureştilor, reacția pozitivă a autorităților româneşti se lăsa încă aşteptată. Ion Dragu nu ezită să menționeze că „ofensiva de acum a Ungariei” ar fi avut mai puțină importanță şi ar fi găsit mai puțină receptivitate, dacă propunerile făcute de el anul trecut (menționând numărul rapoartelor trimise în această direcție – şi în care şi Eugen Ionescu se implicase), privitoare la trimiterea de profesori, de preferință ardeleni, şi preoți greco-catolici, ca misionari în Franța, ar fi constituit în țară „obiectul nu numai al unei primiri bine intenționate ci al unei imediate înfăptuiri”. Diplomații români făcuseră forurilor de resort propuneri adecvate, care ar fi putut anticipa expansiunea maghiară, dar fără rezultate concrete. Se afirma, corect, că: „Ungurii ajunşi mai târziu ca noi la evidența acestei forme de propagandă necesară azi în Franța au înțeles şi au izbutit s-o realizeze înaintea noastră”.
Pentru contractarea „luminilor noi” maghiare
Ion Dragu, ca şi Eugen Ionescu, au reluat din nou chestiunea numirii unui titular la lectoratul de limbă şi literatură română la Lyon, unde nu mai funcționa nimeni de mai bine de trei ani, şi unde universitarul român ar fi trebuit să vină să îşi ia postul în primire, putând să depăşească instalarea celui maghiar, făcută cu surle şi trâmbițe, în persoana unui Constantin Rona, la înscăunarea căruia a participat însuşi rectorul universității lyoneze, profesorul Gau, care a subliniat la prezentarea maghiarului cuvinte despre: „lumina nouă ce se aprinde la Universitatea lyoneză”.
Nu întâmplător, aşadar, la 2 decembrie 1943, Eugen Ionescu, secretar principal cultural (în nomenclatorul de azi l-am putea identifica cu secretar II), adresează un Raport cu privire la situația lectorului român, E. Tănase.(Ibidem, Raport 1417 din 3 decembrie 1943 ff. 554-545).
De remarcat că, în mai 1943, Eugen Ionescu avusese inițiativa de a proiecta, împreună cu rectorul universității din Montpellier, cu decanul facultății de litere şi cu profesorul Alphonse Dupront, realizarea unor conferințe despre România, la facultatea de litere, şi – mai exact – la lectoratul de limbă română, pentru anul universitar 1943-1944. În ciuda intervențiilor făcute de oficiul diplomatic, Ministerul Educației Naționale de la Bucureşti întârzia numirea lectorului român, E. Tănase. Preconizând întârzierile cu care diplomatul român se obişnuise deja, acesta a programat organizarea „Săptămânii româneşti” spre sfârşitul lunii martie 1944, sperând ca situația lectorului „să fie aranjată” până atunci.
Dovada că Eugen Ionescu intrase destul de adânc în jocul şi labirinturile birocrației de pe Dâmbovița, ajungând să se convingă din plin de inerția, tipic balcanică, a Bucureştilor, a ținut să sublinieze în referat: Întrucât una din conferințe ar privi folclorul românesc, ar fi necesar să primim în termenul cel mai scurt pentru ca conferențiarul – cacofonie scuzabilă, am zice, N.M. – să aibă timp să se prepare: discuri de muzică românească poporană, din cele înregistrate de dl. Brăiloiu, precum şi un cât mai abundent material folkloric muzical şi poetic, şi o documentație suficiente pentru a fi cercetate de dl. Pitandre, de la Facultatea din Montpellier, specialist în folklor, care ne cere să-i procurăm acest material în timp util”. Răspunsul Ministerului Propagandei la adresa respectivă nu l-am găsit în arhivele Ministerului Afacerilor Străine, instituția care realiza curieratul cu misiunea din Vichy. Nici din partea diplomatului că ar fi primit-o.
Un raport politic privind colaborarea franco-germană
Revenind la contextul din vara anului 1943, menționăm că Eugen Ionescu l-a contactat pe Paul Rives, deputat de stânga, director al ziarului l’Effort, partizan al colaborării franco-germane, de la care a obținut o seamă de informații privind raporturile franco-germane în problema „colaborării” dintre Franța şi Germania, inclusiv pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte, la un nivel demn de luat în seamă, Eugen Ionescu încearcă să surprindă nu numai dimensiunea culturală a manifestărilor din Franța, ci şi pe cea politică, aspecte care, în plin război, interesau în mod deosebit Bucureştii.
Ca un veritabil diplomat politic, Eugen Ionescu surprinde la interlocutor convingerea acestuia că raporturile franco-germane trec prin „dificultăți sporite şi de faptul că armata germană suferă înfrângeri pe câmpurile de luptă, iar diplomația germană nu mai înregistrează succese”. „Pentru ca ideea de colaborare să se învioreze – ar fi menționat deputatul francez – ar fi neapărată nevoie de o victorie a armatei germane pe unul din câmpurile de luptă”.
Rives a mai subliniat, în discuția cu diplomatul român, că – deşi „situația Germaniei pare precară, ea (Germania) este departe de a fi pierdut partida”; mai mult, Reichul ar mai avea de jucat „o mare carte diplomatică”. Nu excludem ca părerea francezului să fi întâlnit minți care să dea credibilitate, la Bucureşti, afirmațiilor respective.
Convins că nu toată lumea din Palatul Sturdza ar fi putut da crezare relatărilor din raportul său, în ultimă instanță a afirmațiilor făcute de deputatul Paul Rives, Eugen Ionescu menționează că interlocutorul se află în cele mai bune relații cu cercurile germane de la Vichy şi Paris; surprinde şi concluzia lui Rives, că dacă francezii nu sunt uniți, atunci „Germanii sunt şi mai puțin uniți”. Şi lipsa lor de unitate se manifestă nu numai în interiorul Germaniei, ci şi în acțiunea lor politică exterioară, unde diferitele direcții şi curente din interior se manifestă în sensuri contrarii: lipsa de unitate, de orientare clară şi precisă în atitudinea germanilor față de Franța, a constituit motivul principal al nereuşitei „colaborări”.
Sunt elemente de mare gravitate, dacă ne gândim la stadiul colaborării existente la nivel înalt militar între România şi Germania, a întâlnirilor Hitler-Antonescu sau ale lui Antonescu cu comandanții militari germani de pe frontul sovietic pentru a întrevedea eventualele concluzii cu ample nuanțe militare şi politice pe care puteau să le tragă decidenții din informarea respectivă.
În plus, Bucureştii aveau să afle unul dintre gândurile insolite al lui Rives, acela că „poporul francez care are tendințe anti-burgheze, anti-capitaliste etc., a devenit şi devine din ce în ce mai anti-german. Francezii au ales astfel între a rămâne comunişti (deoarece național-socialismul nu a organizat „revoluția”) sau democrați ori anglofili (pentru că, cel puțin, democrația garantează libertățile individuale şi un trai lesnicios, pe care războiul şi, mai ales, ocupația germană l-au suprimat)”. (op. cit. f. 443).
Pentru propagarea celor mai de seamă şi autentice valori româneşti în presa din sudul Franței
Pregătirea unui număr special al revistei Pyrénées, consacrat în întregime culturii româneşti, a constituit nu numai o preocupare importantă a diplomatului, ci şi un travaliu susținut, soldat cu o corespondență intensă cu centrala Ministerului Afacerilor Străine şi cu Ministerul Propagandei. Cele două instituții au fost ținute la curent cu fiecare dintre intențiile sale şi ale părții franceze, cu paşii întreprinşi şi stadiul de pregătire a materialelor. Eugen Ionescu a găsit oportun să transmită la 11 noiembrie 1943 referatul 1365 (Ibidem, dosar 43, ff. 488-489), în care raportează cu privire la conținutul şi stadiul redactării contribuțiilor, în fapt informând pe larg Palatul Sturdza despre stadiul în care se afla numărul respectiv din Pyrénées. Din informare rezultă că Ionescu ar fi adunat materialul francez şi dispunea de el pentru redactarea primei părți, şi anume: un articol de prezentare a României, semnat de profesorul E. de Martonne; un articol privind istoria României, aparținând profesorului Paul Henry; un articol despre poezia românească, semnat de profesorul Mario Roques; iar despre spiritualitatea românească (între Occident şi Orient), dispunea de articolul profesorului A. Dupront.
Mai înțelegem că Eugen Ionescu se baza, totodată, pe o seamă de materiale pregătite şi traduse de el, respectiv, pe: a) un eseu de Lucian Blaga (discursul de recepție la Academia Română); b) un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul național”) din „Teze şi antiteze”; c) un fragment din „Metafizica” – semnat de Nae Ionescu (privitor la spiritualitatea ortodoxă şi răsăriteană). Eugen Ionescu preciza că pe cel din urmă l-a tradus împreună cu dl. A. Dupront. Scriitorul diplomat a găsit de cuviință să explice de ce a hotărât să includă cele trei contribuții menționate mai sus, şi pe care avea să le includă în capitolul: „Les Roumains définis par eux-mêmes”. Aflăm, astfel, că pentru scriitorul Eugen Ionescu – concluzie rezultată, probabil, şi în discuțiile avute cu profesorii francezi – avea drept temei faptul că: „cultura românească este o cultură care e încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpezire”, încât nu crede că: „trei atitudini diferite – care, de altfel, au şi unele puncte de contact – ar exprima o dezorientare ci, dimpotrivă, seriozitatea unui efort intelectual de auto-cunoaştere şi o dezbatere vie, plurală”. Am spune, chiar frumoasă, în plin război, această manifestare de pluralism, care peste ani va lipsi în România atâtea decenii. Eugen Ionescu mai menționa că a surprins prin cele trei contribuții punctul de vedere „european” – universalist; raționalist (Camil Petrescu); punctul de vedere mistic-ortodox (Nae Ionescu) şi cel mistic ne-ortodox (Lucian Blaga).
Eugen Ionescu a mai informat Bucureştii cu privire la portofoliul de texte (am spune modest) de care mai dispunea pentru a ilustra eseistica în economia numărului preconizat:
Poeme ale unor poeți contemporani – unele traduse de el şi altele primite de la Direcția de Studii (probabil din Ministerul Propagandei);
O nuvelă de Pavel Dan din volumul Urcan Bătrânul în traducerea Gabriellei Cabrini şi Eugen Ionescu;
Nuvela lui Brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, primită de la Direcția de Studii, în traducerea lui Augier.
Mai avea în portofoliul de materiale personale cât şi în documentarul misiunii o traducere a Mioriței în transpunerea lui Ange Pechmeja, francez care a locuit în România pe la 1860; a precizat că traducerea a fost semnalată de prof. Popovici, de la Facultatea de litere din Sibiu, în revista Studii literare, nr. 1; dispunea de unele Bocete, în traducerea lui Lassaigne. Ionescu relevă faptul că Miorița şi Bocetele, împreună cu alte texte populare, au fost deja citite de el, la Radio-Marseille, în prima dintre emisiunile literare, care a avut loc la 21 iulie (1943), şi pe care personal a organizat-o.
Se vede că documentarul era destul de sărac de vreme ce mai avea numai „mici cronici de mai puțină importanță, un articol (probabil al său) şi diferite note ale subsemnatului”. Nu ştim câți diplomați culturali din lume au azi, inclusiv la Paris, un portofoliu mai bogat şi nici dacă au preocupări de a scoate numere consacrate culturii româneşti. Mă gândesc şi la preocupările Institutelor Culturale din străinătate.
Eugen Ionescu surprinde cu amărăciune că, în ciuda unor cereri oficiale şi rugăminți personale, n-a primit din țară, din partea personalităților solicitate, materialele dorite, sau că a primit altele decât cele indicate de el şi de revistă. „Planul sumarului, de altfel, a suferit nenumărate modificări tocmai din cauza neparvenirii materialului. Am încercat a suplini nesosirea lui, traducând din câțiva din autorii întâmplători aflați la biblioteca Serviciului nostru şi doriți de noi; adunând din reviste româneşti material care să se cam potrivească cu sumarul proiectat”, etc.
Subliniind că dl. Ferran, directorul revistei, şi-a exprimat dorința ca numărul special închinat culturii româneşti (număr dublu) să înceapă a se tipări totuşi, după o „punere la punct rapidă” a materialului, „noi am dori ca numărul să apară aşa cum fusese conceput; cu colaborări româneşti de marcă şi putând constitui o icoană fidelă a spiritului românesc”.
„Deoarece însă dificultățile nu par a se limpezi, vom căuta să terminăm această lucrare cu materialul pe care îl avem – şi care nu ne satisface – şi dând numărului special un caracter mai mult „literar”. Ne-ar trebui însă măcar unele articole româneşti, privind afinitățile spirituale franco-române”. (op. cit. p. 491).
Folosirea undelor herziene în propagarea culturii româneşti
Referatul ilustrează din plin implicarea personală a diplomatului-scriitor în propagarea culturii româneşti în Franța, în ciuda mijloacelor destul de precare. Rezultă, totodată, efortul propriu depus pentru a asigura textelor propuse calitatea pe care o cerea publicul țintă. Se remarcă, în acelaşi timp, buna colaborare cu intelectuali francezi de marcă, printre care prof. Morand.
În plus, implicarea diplomatului scriitor la emisiunile literare de la Radio-Marseille se constituie într-un pionierat demn de a fi salutat pentru perioada respectivă. Nu cunoaştem o asemenea implicare din partea altor diplomați români din acei ani. N-am găsit o asemenea implicare nici chiar la Aron Cotruş, care a avut, pe timp de pace, toate porțile deschise la Varşovia sau, ulterior, la Madrid. La fel, credem că Mircea Eliade, care avea deschise larg porțile Palatului lui Salazar, să fi bântuit şi pe la posturile de radio, la Lisabona sau la Londra.
Subliniem că, la sfârşitul anului 1943, urmare a strădaniilor lui Eugen Ionescu, la redacția Cahiers du Sud a apărut grupajul de traduceri din T. Arghezi, despre care nu ştim să fi fost consemnate de biografii autorului Florilor de mucigai. Acestea au fost înserate în numărul datat noiembrie (apărut în decembrie) şi traduse de Edouard Valla (afară de primul, Fătălăul/ „l’Androgyne” ) – tradus de Eugen Ionescu personal. Aceste poeme făceau parte din culegerea pregătită – şi se doreau a constitui „primele realizări dintr-o serie proiectată din autori români (op. cit. f. 38). Eugen Ionescu a mai informat centrala Ministerului Afacerilor Străine despre apariția în hebdomadarul Demain a nuvelei Sborul de la cuib (L’abandon du Nid) de Pavel Dan. Traducerea era semnată de Gabrielle Cabrini şi de Eugen Ionescu. Diplomatul are grijă să trimită în țară cinci exemplare din lucrare.
O serie editorială proiectată cuprinzând autori români
La începutul anului 1944, revine printr-un referat (Ibidem, op.cit, raport 1464 din 22 ianuarie 1944, ff. 37-38), în care menționa că „din cauza crizei actuale de hârtie din Franța, nuvela românească nu apare în condițiile cele mai satisfăcătoare: prezentarea scriitorului – care trebuia să aibă şaptezeci de linii a fost redusă numai la douăsprezece linii – iar nuvela nu poate fi publicată decât în două părți succesive, cu „urmare”, ca un roman foileton. Speră totuşi ca asemenea neajunsuri să fie înlăturate la apariția în volum a nuvelelor lui Pavel Dan, care erau traduse şi pregătite pentru editare. Dar, Editura Fundațiilor nu se învrednicise să asigure editorului de la Marsilia copyrightul pe care diplomatul îl solicitase în corespondența anterioară. Totodată, Eugen Ionescu solicită din țară un stoc de hârtie care ar uşura şi grăbi editarea traducerilor. Sunt inedite elementele pe care diplomatul le comunică factorilor români; Ionescu avea să sublinieze stadiul în care se aflau alte lucrări în atenție, respectiv: „culegerea de poeme traduse din T. Arghezi (care) aşteaptă, la rându-i, autorizația autorului, solicitată în ultimele noastre rapoarte, tot pe numele editorului Jean Vigneau, din Marseille”.
Diplomația economică în atenția lui Eugen Ionescu
Aşa cum se întâmplă în misiunile diplomatice cu un personal mai numeros, de activitatea politică se ocupă cu precădere şeful misiunii, în cazul nostru ministrul plenipotențiar, D. Hiott, împreună cu consilierii cu rang mai înalt. De domeniul economic se ocupau specialişti în materie.
Secretarul principal cultural, titulatura sub care îşi semna rapoartele Eugen Ionescu, adresează totuşi, la 2 februarie 1944, una dintre cele mai insolite lucrări din scurta sa activitate diplomatică. Aceasta se referă la proiectul de constituire a unui Comitet pentru strângerea relațiilor economice şi culturale franco-române, cu sediul la Marsilia. (Ibidem, Raport ff. 53-56).
Este îndeobşte cunoscut că lumea presei oferă totdeauna diplomaților posibilități de a lărgi sfera contactelor, inclusiv în domeniul economic. O asemenea oportunitate îi asigură diplomatului român primul redactor al ziarelor marsilieze Marseille-Matin şi Marseille-Soir, M. Massot, care îi facilitează lui Eugen Ionescu o întrevedere cu un mare industriaş francez din sudul Franței. Diplomatul român reuşeşte, aşadar, să îl cunoască pe un oarecare Arthur Richardson, pe care îl lega de englezi doar numele şi un străbunic, cum remarca Ionescu. Richardson, care crease pe teritoriul francez (la Marsilia şi la Paris) două Camere de Comerț, una franco-spaniolă şi alta franco-portugheză, îi propune diplomatului român crearea unei Camere similare: franco-române, al cărei preşedinte dorea să fie.
Rolul Camerei – lumea se afla în plin război! – se axa în jurul publicării unui Buletin informativ economic şi comercial, cât şi pe stabilirea de contacte şi legături dintre diferite industrii şi Case de comerț din cele două țări; de asemenea, urma să faciliteze desfăşurarea de schimburi comerciale, organizarea de excursii, schimburi de conferențiari etc. Camera urma să devină „un centru informativ capabil să lămurească pe oricine asupra posibilităților de schimburi comerciale şi a resurselor, industriilor, firmelor româneşti”. Inițiatorul intenționa să pregătească astfel terenul pentru activități viitoare, conştient că majoritatea proiectelor urmau să fie puse în pagină după sfârşitul războiului. Practic, se propunea crearea cadrului unor acțiuni viitoare.
Eugen Ionescu s-a dovedit receptiv la ideea sugerată de Richardson şi a informat atât pe şefii ierarhici superiori: Dragu şi Hiott, dar va comunica cele de mai sus şi Centralei Ministerului Afacerilor Străine, menționând: „intenția Richardson-Massot era ca toate aceste Camere de Comerț (franco-spaniolă, franco-portugheză, franco-română), să se constituie, cu timpul, într-o vastă cameră de comerț a țărilor latine şi mediteraneene, al cărei „secretar cultural” urma a fi Henri Massot, (adăugându-se, mai târziu, o cameră italienească, alta grecească), menită în limitele posibilităților ei, a ajuta la concretizarea unei uniuni a națiunilor secundare; evident, nu aceste modeste Camere de Comerț ar fi în măsură să realizeze „independența economică a națiunilor secundare” – dar, desigur, ar putea constitui unul dintre numeroasele organisme ale acestei Uniuni Latine al cărei rost Franța, care devine prima dintre națiunile de rangul al doilea şi căreia i-ar reveni, într-un fel, „căpetenia” acestei uniuni pe toate planurile – îl simte din ce în ce mai necesar” (cf. op. cit f. 54). Interlocutorii din Marsilia ai diplomatului român considerau că asemenea inițiativă n-ar fi izolată sau arbitrară, iar la sfârşitul războiului tot mai multe se vor contura cu o şi mai mare precizie.
Ideea Richardson-Massot se bucurase de mare receptivitate în Portugalia, unde Salazar acceptase să fie preşedinte de onoare, iar Camera spaniolă, creată imediat după încheierea luptelor civile din Spania, s-a constituit într-unul dintre rarele centre active de legătură franco-spaniole având ca preşedinte de onoare o personalitate din lumea economică. În fruntea Camerei de Comerț franco-române, fondatorii acesteia îl vedeau pe ministrul României, şeful misiunii române în Franța; inițiatorii proiectului voiau să-l solicite în acest sens.
Vom constata însă că reacția conducerii oficiului diplomatic român în Franța a fost destul de rezervată, iar prudența pe care aceasta a dovedit-o puțin justificată. Motivația – din perspectiva deceniilor trecute – ni se pare mult prea „diplomatică”, aproape inexplicabilă, dovadă că reflexul economic al diplomaților de carieră se dovedea a fi destul de atrofiat, în comparație cu al tânărului literat, Eugen Ionescu. Dacă ne gândim cum a funcționat abordarea respectivă la diplomați de primă mărime precum: Titulescu, Pella sau Gafencu, îl vedem pe Eugen Ionescu mergând pe linia celor din urmă. Reacția respectivă o surprinde în raport Eugen Ionescu cu deosebită claritate, am spune cu simț de răspundere. „Aducând această inițiativă la cunoştința şefului serviciului nostru de presă din Vichy şi apoi, împreună cu dl. consilier I. Dragu, – domnului Ministru D. Hiott, hotărârea superiorilor mei a fost că întemeierea unei Camere de Comerț franco-române în momentele actuale nu este tocmai potrivită, neoferind – din cauza provizoratului stărilor lumii în război – o garanție de stabilitate pentru viitor. Pe de altă parte, orice inițiativă românească actuală este, din aceleaşi motive, prematură, aşa încât soluția la care s-a oprit dl. consilier I. Dragu şi acceptată de dl. ministru D. Hiott este, pe de o parte, ca această inițiativă să aibă un caracter mult mai restrâns (să se creeze un simplu şi restrâns „comitet franco-român, la Marseille, pentru strângerea relațiilor economice şi culturale dintre Franța şi România, a cărei misiune prezentă să constea în publicarea lunară a unui buletin-informativ cu a cărei conducere şi redactare să fie însărcinat dl. Henri Massot) – şi, pe de altă parte, autoritatea românească să nu apară în vreun fel în împlinirea acestei inițiative – al cărei rol, modest deocamdată, se va putea amplifica mai târziu când va fi posibilă şi crearea Camerei de Comerț franco-română, cu mai multă certitudine de stabilitate şi activitate”. Resorturile acestei prudențe exagerate se pare că au fost însuşite de Ministerul Afacerilor Străine, de vreme ce nu a existat nici un răspuns la raportul semnat de Eugen Ionescu. Până la urmă s-a ajuns la „unele precizări” transmise direct inițiatorilor proiectului, intrând în joc şi consilierul I. Dragu, pentru a se crea „Comitetul de inițiativă pentru strângerea relațiilor economice şi culturale”, care, prezidat de dl. A. Richardson, având pe dl. Henri Massot secretar, se va constitui zilele acestea şi va cuprinde numai personalități franceze (sic!).
Buletinul urmează să apară lunar, într-o mie de exemplare, cu informații economice şi culturale, – puse la dispoziția redactorilor lui, de serviciul nostru de presă. Existența unui birou este necesară; un loc unde cei interesați să poată cere lămuriri, informații etc. Pentru a nu se face cheltuieli suplimentare şi, pe de altă parte, pentru a nu se da o amploare disproporționată şi inutilă, astăzi, acestei inițiative – biroul va fi în localul Camerei de Comerț franco-spaniole sau al celei franco-portugheze.Toate cheltuielile buletinului (redacție, hârtie, colaborare, expediție), ale secretariatului, telefonului etc., se vor ridica, după proiectul de deviz ce ne-a fost înmânat la 7.500 fr. francezi lunar”.
Faptul că Eugen Ionescu nu a manifestat alergie la această temă, care în mod clar exceda atribuțiile sale de zi cu zi (fişa postului, am spune azi), fiind în afara preocupărilor sale pe linie culturală şi de presă, respectiv de tipărire a buletinului economic, ne dovedeşte manifestarea curajoasă şi corectă a tânărului diplomat, intuiția că relațiile dintre două țări trebuie să aibă drept fundament raporturile economice.
Despre Academia de humanism din Franța
La 3 februarie 1944, Eugen Ionescu redactează un referat succint, rezultat al unei convorbiri avută cu Jean Rivain, preşedintele „Academiei de humanism” despre obiectivele acestei instituții internaționale din care făceau parte personalități de seamă ale națiunilor lumii. Credem că nu întâmplător, ci, dimpotrivă, din încrederea pe care i-a produs-o interlocutorul, acesta i-a solicitat diplomatului român să îi prezinte nume de români care să fie cooptați ca membri ai acestei instituții. Se vede că discuția a fost mai aplicată cu privire la nume concrete şi activitatea ştiințifică desfăşurată de unele personalități culturale româneşti în vogă în acea perioadă, de vreme ce Jean Rivain a reținut, deocamdată, numele profesorilor: I. Petrovici, G. Brătianu şi Tudor Vianu. Eugen Ionescu solicita organelor de resort româneşti să facă şi alte propuneri.
Diplomatul român, scriitorul, urmărea modul în care se prefigura mişcarea intelectuală postbelică trimițând la Bucureşti numărul 9 al Cahiers de l’Unité Française – în fapt buletinul mişcării franceze ce îşi propunea să contribuie la „organizarea intelectuală şi politică a Europei de mâine şi la formarea tinerelor cadre viitoare, – într-un spirit humanist, naționalist, universal şi autoritar: un autoritarism însă întemeiat pe primatul intelectualității – într-un sens platonician – propunându-şi o luptă pentru restabilirea ordinii morale a ierarhiei conducerii lumii, în fruntea căreia nu poate sta decât „intelectualul” şi nu „politicul” sau „demagogul”. În încheierea referatului, Eugen Ionescu anunța că va întocmi în curând un raport cu privire la rostul mişcării respective şi a semnificațiilor acesteia. Se pare că n-a mai apucat să întocmească raportul respectiv, activitatea sa diplomatică la Vichy încetând în aprilie-mai 1944.
Atrage atenția că în nr. 9 al publicației respective, tipărit cu aprobarea „şefului statului”, difuzat în cercuri restrânse şi care nu se află în vânzare se află înserate numele noilor membri români (propuşi de secretarul principal cultural – Eugen Ionescu) şi care se aflau la paginile VIII şi IX.
Un referat diplomatic pe teme istorice
La 23 februarie 1944, secretarul principal cultural de la Vichy, Eugen Ionescu, a redactat şi expediat instituțiilor centrale din țară „Referatul de înaintarea a trei exemplare din lucrarea D-lui Paul Henry despre Napoleon al III-lea et les peuples, şi în care se vorbeşte şi despre Unirea Țărilor Româneşti”. (AMAE, dosar ff.101-103).
Autorul francez, fost director al Bibliotecii Franceze la Bucureşti timp de 13 ani în perioada interbelică, căruia Eugen Ionescu, încă de la începuturile sale diplomatice la Vichy, i-a făcut medalionul remarcabil despre care am amintit, a devenit un apropiat sincer al diplomatului român. Paul Henry funcționa în perioada respectivă ca profesor de istorie la Facultatea de Litere din Clermont-Ferrand, sub auspiciile căreia lucrarea a văzut lumina tiparului. Potrivit voinței autorului cărții, un exemplar din lucrare, cu dedicația sa, era destinat Academiei Române, altul prof. George Brătianu, tot cu dedicația autorului, iar al treilea – fără dedicație – era destinat fie Bibliotecii Facultății de Litere, fie Bibliotecii Fundației Regele Carol I, fie unuia dintre Institutele de Istorie, fie Direcției de Studii şi Documentare din Ministerul Propagandei Naționale. Eugen Ionescu face precizarea că autorul nu poate trimite mai multe exemplare, deoarece din lipsă de hârtie lucrarea a fost tipărită numai în 300 de exemplare.
Scriitorul-diplomat n-a făcut oficiul de curier, ori de intermediar sau de poştă diplomatică, cum deseori s-a întâmplat printre ataşații de presă şi culturali; se mai întâmplă şi azi. Eugen Ionescu a citit lucrarea, se vede, cu atenție, şi îi face o succintă prezentare, am spune o analiză pertinentă, la obiect, despre care nu ştim să se fi făcut referiri până în prezent în publicistica românească sau de către istoricii români. Recenzentul, nimeni altul decât Eugen Ionescu, aminteşte încă de la început că lucrarea: Napoleon al III-lea et les peuples, tratează politica externă a celui de-al II-lea Imperiu, „întemeiată cu excepția unor şovăeli – pe principiul naționalităților de către Napoleon al III-lea. Relevă, de asemenea, faptul că Paul Henry aminteşte de Țările Româneşti în lucrarea sa de nenumărate ori, menționând că problema Unirii Principatelor a constituit una dintre marile preocupări ale lui Napoleon al III-lea. În viziunea istoricului francez, împăratul Franței din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost un românofil constant şi „creator al României” – cum îl numeşte autorul”.
Eugen Ionescu surprinde la Paul Henry şi explicația acestei atitudini favorabile din partea lui Napoleon al III-lea; motivul principal fiind acela că la vremea respectivă au existat interese politice franceze, cum ar fi acela de a se opune expansiunii ruseşti, dar şi de a crea în Principatele Dunărene un stat puternic care să ajute la apărarea Turciei, „apărându-se astfel şi poziția Franței în Mediterana Orientală şi, pe de altă parte, printr-o sinceră aderare la principiul naționalităților şi al libertății popoarelor, atitudinea filo-românească a lui Napoleon al III-lea fiind sprijinită şi de opinia publică franceză informată şi pregătită de activitatea „de propagandă” a fraților Brătianu, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, care au ştiut să-şi creeze în Franța prietenii profunde şi o stare de spirit pro-românească”.
Am adăuga, pe baza cercetărilor noastre mai recente, că un rol important în informarea Parisului l-a jucat Consulatul francez la Bucureşti, unde funcționa, ca secretar pe lângă consulul Poujdee, trimisul prințului polonez, Adam Czartoryski, Ludwik Gradowicz, polonezii fiind puternic antrenați în contracararea politicii ruseşti în Principate. Manuscrisele rapoartelor agentului Palatului Lambert, păstrate în Arhivele din Cracovia, demonstrează cu aplomb implicarea respectivă.
Eugen Ionescu mai reține din lucrarea lui Paul Henry faptul că „după războiul Crimeii, în ciuda opoziției Austriei şi a Turciei, – cât şi împotriva unei oarecari ostilități a Prusiei, care nu vede cu ochi buni întărirea Franței în Mediterana orientală, – „la France se met en devoir de créer la Roumanie” (p.43) şi grație sprijinului imperial se poate realiza unirea Principatelor în 1859, – când Turcia este pusă în fața faptului îndeplinit („créer c’est le mot, Moldaves et Valaques n’ayant jamais été réunis sauf quelques mois en 1601”.) (p.44).
Diplomatul român reține, totodată, şi faptul că: „favorabil unirii Principatelor româneşti, în virtutea principiului naționalităților, Napoleon al III-lea nu a favorizat şi independența popoarelor din peninsula balcanică, – deoarece, în 1855-56 şi mai târziu, Napoleon al III-lea era aliatul Turcilor, ceea ce a făcut ca Românii „să fie singurii dintre ortodocşi care se rugau pentru victoria puterilor occidentale, – în timp ce ceilalți se rugau pentru victoria armatelor ruseşti”.