O PĂRERE ?I CÎTEVA DINTRE ÎNTEMEIERILE EI

„După traversarea Podului breslelor, drumul spre Cazinou urmează un timp Calea Lombarzilor, o înşiruire banală de blocuri noi printre care totuşi se mai ascund şi astăzi cîteva dintre atelierele şi prăvăliile pline de farmec ale fostului cartier meşteşugăresc, distrus în mare parte în cursul ultimului război. Înainte de a continua, călătorul pios şi mai puțin grăbit se poate reculege în incinta vechiului cimitir sefard, a cărui linişte sacră e apărată de un zid înalt de piatră năpădită de iederă. Doar cîteva zeci de metri mai departe, în dreptul bornei miliare, însemn al căii de piatră construite de romani, pe unde ocolea cîndva caleaşca princiară, începe acum o şosea modernă. Ea însoțeşte vremelnic valea săpată de fluviu, se înalță pieptiş sau se încolăceşte ca să învingă pantele prea abrupte, pînă cînd se înclină domol în apropierea siluetelor svelte ale bastioanelor Castelului. Acolo bate neîncetat inima ținutului nostru.
La stingerea tragică a dinastiei, nobila reşedință s-a transformat într-un Muzeu de istorie, oglindă a gloriei acestui ținut. Jefuit în perioada insurecției armate de majoritatea operelor de artă şi de multe alte vestigii, ruinat de luptele fratricide pentru preluarea puterii, Castelul avea să devină la puțin timp după refacere un strălucit Cazinou. Îmbogățit cu nenumărate donații, Muzeul şi-a găsit şi el un loc potrivit, e drept că ceva mai modest, în Pavilionul de vînătoare. Noua faimă a locului o sporeşte pe cea moştenită, se răsfrînge asupra binefăcătoarelor izvoare sulfuroase şi este purtată pretutindeni în lume.”
Cînd aduce vorba despre Christof Knobb, iar asta se petrece adesea, domnul Gusta Beck nu uită să citească acest fragment desprins dintr-o broşură tipărită pe pagini filigranate cu flamura încoronată pe câmp azuriu spintecat cu aur, blazonul Casei princiare. Comandată de Consiliul municipal pentru orientarea turiştilor, eleganta publicație a provocat la apariție discuții aprige privitoare atît la text, cît şi la subvenția alocată editării. Ele au fost purtate pînă şi printre jucăriile de la Cîinele fidel, în ciuda eforturilor patronului de a păstra locul pentru altfel de dispute.
Desigur, astfel de incidente, de multă vreme uitate, sînt fără legătură cu scurta trecere printre noi a fostului inspector adjunct. Nimeni n-a pretins vreodată contrariul. Domnul Gusta Beck evocă doar un exemplar al acelei tipărituri, nu conținutul ei. Acolo găsise, mai bine zis zărise, amănuntul necesar desluşirii unui eveniment hotărîtor în cariera lui Christof Knobb. Totodată, broşura e un bun pretext al stabilirii uneia dintre acele coincidențe care îi îngăduie să ordoneze evenimentele pe gustul lui.
Lectura fragmentului citat e continuată de repetarea rituală a calculării timpului scurs în seara acelei zile de vineri 20 noiembrie, după ieşirea lui Christof Knobb din magazin pînă la risipirea publicului şi plecarea interpreților balului, exact două- zeci şi două de minute. Însuşi domnul Gusta Beck privise ceasul, îngrijorat de graba manifestată de doi amici invitați de el să rămînă un timp după închidere. Discuția dintre Christof Knobb şi Alex Benedict durase mai puțin, doar optsprezece minute. Precizarea s-a făcut datorită cronometrării unei înregistrări făcute de flautist.
Alte socoteli, întemeiate pe probe de netăgăduit, îngăduie să se afirme că în seara aceea, chiar în clipa cînd domnul Gusta Beck aşeza trei ceşcuțe cu cafea fumegîndă pe măsuța de şah, maşina lui Christof Knobb ajunsese la aşa-zisa bornă miliară romană, un bolovan impresionant, e drept, însă fără vreo legătură cu Roma. În jurul măsuței erau aşezați cei doi amici ai magazinului de jucării. Pentru întemeierea unei tradiții şi a ceremoniilor care o consacră nu era nevoie de mai mult de trei obiecte oarecari, de doi martori şi de o coincidență privind o persoană remarcabilă. Fără îndoială că şi de un Magister ludi.
După siluetele lor generoase, potrivite cu fălcuțele de viezure acoperite pudic de favoriți impozanți, după ochii mici şi apropiați, de un albastru spălăcit, înecat în apele ochelarilor cu rame groase de baga peste care cad sprîncene stufoase şi zbîrlite, după pleşuviile ascunse cu discreție de peruci bine croite, una castanie, pieptănată spre dreapta, alta ceva mai roşcovană, dar nu prea mult, cu părul tras spre stînga, însă amîndouă aplecate sub un unghi cu deschidere aproximativ egală, pînă şi după surîsul zgîrcit, întotdeauna cu gura închisă, cu buzele strînse, nu i s-ar fi părut nimănui nefiresc să fie frați buni, dacă nu chiar gemeni. Domnul Gusta Beck îl asigură pe curios că cei doi nu sînt nici pe departe înrudiți.
Poposiseră la noi de tineri. Se încrustaseră în viața oraşului nostru cu atîta pricepere discretă şi simpatică încît nici măcar vreun neaoş fudul de naşterea lui nu i-ar fi tratat vreodată de venetici. De unde veneau, n-au dat socoteală. Nici nu s-a aflat. Poate că plecaseră din acelaşi loc, fără să fi avut însă habar unul de altul. Nici n-a încercat careva să le pună asemenea întrebări, în afară de vreun funcționar la stabilirea actelor.
Se întîlniseră în jurul mesei de bridge pe cînd n-ar fi pretins, nici unul, nici celălalt, decît cel mult la rangul modest de valeți. Asta se petrecuse pe cînd bîntuia gripa de-acum vreo treizeci de ani. Partenerii lor căzuseră la pat. Ei veneau să anunțe că rămăseseră fără pereche. De voie, de nevoie, au făcut echipă. De atunci n-au mai fost văzuți decît împreună, la aceeaşi masă, dimineața la Amadeus, la prînz la tot atît de simandicosul Magazin, iar seara pe unde se întîmplă, la bridge ori la poker.
Vorbesc puțin, ori într-un glas, ori se completează, mai niciodată despre ei şi atunci numai cînd nu sînt în stare să ocolească discuția. Şi-au păstrat cu orgoliu un accent străin, însă cu neputință de recunoscut. Dar acela a fost şlefuit pînă cînd a căpătat luciu aristocratic. Întotdeauna puşi la patru ace, sînt țepeni pe cît pot să fie cei rotunjori. Încă înainte să-şi fi cîştigat oarece faimă în jurul meselor de joc, cineva îi numise Craii de la răsărit. Par însă mai la ei acasă printre cețurile londoneze decît oriunde în altă parte. Nimic mai firesc decît să li se spună Humpty şi Dumpty. Cum nimeni nu i-a văzut vreodată pierzînd ținuta sobră şi lipsită de expresie a cartoforului de profesie, nu se poate şti că rîd decît dacă li se văd favoriții cum se mişcă în sus şi-n jos cînd se găseşte cineva să-i numească, după cum se nimereşte, ba pe unul Humpty, ba pe celălalt Dumpty. Iar ei sînt atît de binecrescuți încît se potriveşte de fiecare dată.
Adesea, cînd vine vorba despre ei printre vizitatorii mai asidui ai magazinului La câinele fidel, unuia i se spune Crai de tobă, celălalt, parcă ceva mai rotofei, e numit Crai de ghindă. Domnul Gusta Beck zice că aceluia i s-ar fi dat acest nume mai mult din respect pentru o simetrie rareori împinsă pînă la perfecție, chiar şi în cazul acelui atît de izbutit simulacru de duplicat. Zîmbeşte cu gura pînă la urechi şi se uită pe deasupra ochelarilor la cel cu care vorbeşte. Nu l-a întrebat încă nimeni ce-ar vrea să spună cu asta. S-ar putea oare să n-aibă el un răspuns?
După ce au sorbit cafeaua, cei doi falşi gemeni au fost poftiți să participe la ceremonia învîrtirii zațului, urmată de întoarcerea ceşcuțelor şi de aşezarea lor cu fundul în sus pe farfurioare. De multă vreme cunoscători ai obiceiului, au strîmbat uşurel din nas, dar s-au supus. Însă au şi început să dea semne de nelinişte încă înainte să se fi trecut la etapa următoare a jocului. Pentru seara aceea, au explicat ei, fusese organizat un turneu de bridge la Cuibul vîrstei de aur, un club al pensionarilor instalat într-o fostă berărie din Cartierul de Nord, aproape de Sala sporturilor. Ca să aibă răgaz să-şi salute vechiul amic, ba să şi schimbe cîteva impresii, cu atît mai mult cu cît nu mai avuseseră de mult prilejul să se vadă nici în treacăt, plecaseră de-acasă înainte de ora la care începea serata dansantă despre care ei încă nu aflaseră. N-aveau aşadar timp să se întindă la vorbă, cum obişnuiau cu vreme în urmă. Erau numai cumva curioşi să-ncerce la repezeală varianta unui vechi joc de strategie de curînd informatizat, despre care li se vorbise în termeni elogioşi.
Gîfîind în contratimp, cu vocile acordate armonic sau, dimpotrivă, formînd un canon prin reluarea cuvintelor celuilalt, explicîndu-le, determinîndu-le, nuanțîndu-le, supralicitînd un motiv minor, trecînd elegant şi în chip neaşteptat la o motivație majoră, ținuseră să observe că pînă şi publicațiile de specialitate, renumite prin ponderea formulării judecăților critice, apreciau originalitatea şi abundența găselnițelor unui joc pe care ei îl ştiau în versiunea tradițională, lipsită de imaginație şi dominată de noroc într-o măsură inacceptabilă pentru o întrecere care nici nu pretindea altceva decît puțină atenție. Venite de unde veneau, acele opinii favorabile îi intrigaseră. Ținuta, au explicat ei, cîtă e, e de păstrat. Dacă nu, ce rămîne?
Fără întrebări şi fără comentarii, domnul Gusta Beck le-a pus jocul la îndemînă. După un răgaz de tatonare, amicii au declarat cu vagi deosebiri de apreciere, însă cu ezitări identice, fără să se abată prea mult de la unison, că nu găseau mai nimic de reproşat. Curios. O consolă elegantă, maniabilitate convenabilă… Şansa fusese bine cumpănită de strategie şi amărăciunea cafelei de zahăr. Caimacul era gros, cremos, ca de obicei. Nu lipsea nici ochişorul negru, clipind şmechereşte spre toarta ceşcuței, la griffe du maître, nu? Cafea ca la mama-acasă, nu pişvasărul ăla de filtru servit într-un degetar la zincul barului de la colțul străzii lor.
Modest, domnul Gusta Beck a primit laudele cu capul întors spre tejghea, ca şi cum i-ar fi atras atenția lui King Kong să nu ia în seamă acele aprecieri. Să nu i se suie la cap! Ca să schimbe vorba, a trecut la începutul unei peripeții petrecute chiar la el, aici, în prăvălie. Nu i-ar fi dat nici el crezare dacă i s-ar fi povestit. Dar fusese el însuşi în cauză. În cauză, însă nu de față, ci alături, adică mai degrabă în apropierea acțiunii decît chiar în miezul ei. Deşi nu era el om să creadă în minuni, nu-l lăsa inima nici să treacă peste acea întîmplare greu de explicat şi, pînă la vreun verdict, dacă ar fi fost să vină vreodată vreunul, nici să nu-i scormonească rostul pe măsura puținelor lui puteri, indiferent la sărăcia materială a mizei.
Cufundați în noul joc de altădată, oaspeții renunțaseră de cîtva timp să scoată capul la suprafață. Bolboroseala mulțumirii lor fusese mai mult ca sigur o manevră care să permită obținerea unui material suficient pentru sprijinirea contrariului primelor afirmații. Dar răsturnarea atitudinii lor întîrzia oarecum inexplicabil. Din cînd în cînd, aruncau o privire grăbită la ceas, de cîteva ori şi la gazdă, însă parcă lipsiți de convingere, fără să-şi dea prea mare osteneală să arate că ar asculta ce li se spune.
Oarecum nepăsător, domnul Gusta Beck a trecut la descîlcirea firelor sucălite ale întîmplării care-i adusese un plus de inventar. Şi nu unul oarecare. De astă dată era mai puțin dornic de aplauze, nici ele cu totul lipsite de rost, de bună seamă, cît de întocmirea unei versiuni veridice, inteligibile şi interesante pe cît se poate. Întîi a prezentat împrejurările în linii mari. A ocolit puzderie de amănunte. A adăugat că unele dintre ele s-ar desluşi doar dacă i s-ar acorda vreme suficientă să relateze pe de-a-ntregul desfăşurarea acelor fapte banale, adică o apariție şi o dispariție, însă, crede el, purtătoare de semnificații neobişnuite. Ar fi avut şi prilejul să prezinte o persoană remarcabilă, despre care mai vorbise.
Circumstanțele nu păreau să fi fost cu adevărat favorabile unei prea extinse expuneri a celor două evenimente conexe, însă contrarii. Necazul era că, fără să fie considerate sub toate cusăturile, ci numai evocate în treacăt, relatarea lor n-avea cum să fie socotită altfel decît o colecție de baliverne ieşite dintr-o îngrijorătoare sărăcie a fanteziei, în ciuda unui număr important de garanții privind caracterul veridic al mărturiei sale. Nu e mai puțin adevărat că oricine, pînă şi el însuşi, ar fi avut îndoieli. Orice i s-ar fi reproşat povestirii sau povestitorului, orice s-ar fi crezut despre el, ori s-ar fi bănuit, ori presupus, ori închipuit, oricît de exagerate ar fi părut toate acelea, este indiscutabil că ceva ciudat avusese loc la el în prăvălie. Ceva care începea să i se pară pînă şi lui cu neputință. Deşi se înfăptuise. Şi nu visase, nu! Iată că se făcea o săptămînă în cap. Vinerea trecută se-ntîmplase! Patru zile după acel hocus-pocus al clientului care vine cu marfă dar n-o aduce cu el şi o lasă în urma lui după ce dispare fără să fi ieşit ca toată lumea, a venit un polițist fără să spună ce caută şi a pus o mulțime de întrebări despre ce s-a vîndut, cui s-a vîndut, cînd s-a vîndut...Reprezentantul puterii s-a arătat neîncrezător în vorbele lui. Le socotise o înşiruire de aiureli. Ei, n-o fi spus-o el chiar aşa! Mă rog, avea dreptate în felul lui. Dar ce căuta!? Cine-l chemase? Cel puțin să fi spus ce pofteşte! Da’ de unde! O întrebare pusese, făcută bucățele şi presărată cu insinuări. El răspunsese cu solicitudine. Şi nu doar la aceea, ci şi la unele dintre cele care ar fi fost de pus în cazul în care polițistul acela nu se arăta atît de îngîmfat. Însă reprezentantul puterii nici să stea s-asculte n-avea răbdare!
Domnul Gusta Beck socotea totuşi binevenită vizita poliției, dacă nu şi a polițistului care n-a găsit nimic demn de interes în afară de cele pe care, cine ştie cum, le-o fi cunoscut dinainte. Avusese pesemne chef să-i fie confirmate. Bine, dar acelea erau doar fleacuri! Pe scurt, dacă intrase în prăvălie cutare persoană, alta decît cea cu pricina, dacă luase cutare lucru…Atîta doar că lucrul acela nu fusese luat, ci ieşise plus de inventar. Plus, nu lipsă! Iar persoana care cumpărase unul, o doamnă care adusese pe vremuri cu păpuşa Barbie, plecase din prăvălie cu bunul plătit. Asta e sigur! Altcineva îl sporise. Cine? Cum? El n-are de gînd să rămînă indiferent la împuținarea necontrolată a cîinilor cu ochi de chihlimbar, dar nici la înmulțirea lor inexplicabilă. Însăşi emblema familiei era în joc. Pentru că tocmai un cîine ca acela găsise el în plus. Doar că nu s-ar fi gîndit niciodată să se adreseze autorității pentru atîta lucru. N-ar fi făcut-o nici măcar dacă i se fura ceva şi l-ar fi văzut pe hoț. El era responsabil, el să se descurce, el să răspundă. Cine ştie cum aflase poliția! Nu era treaba lui să întrebe, deşi...Iar dacă a vorbit mai mult decît fusese întrebat, acum regreta că nu şi-a ținut gura. N-o făcuse din interes, ci doar să dea mîna de ajutor care i se ceruse. Dacă nu se-nşelase cumva crezînd că putea el să ajute…
Nu, n-avea de ce să insiste şi nici să zică de rău de poliție. Cel care se ocupase la început de ancheta aceea, ce-o fi fost de fapt ea să fie, fusese înlocuit. Asta n-a făcut decît să-l mulțumească. Din toate punctele de vedere. De aceea se simțea dator să le specifice fără excepție.
– În orice caz, n-a mai venit să mă piseze cu tot felul de prostii şi să se dea mare ca celălalt. Treaba dumnealor ce căutau, dacă nu cumva încă mai caută. Să caute! a ridicat domnul Gusta Beck glasul. În acea afacere, el era interesat numai de soarta cîinelui care însoțeşte prăvălia lui de cînd, dintr-un automat meşterit pentru uz personal, a devenit în urma cîtorva transformări succesive un semn al reuşitei familiale.
Aplecați peste jocul lor, Craii nu prea ascultau nici cu jumătate de ureche, cum s-ar fi zis că făcuseră pînă atunci. Ținînd seamă de obiceiurile domnului Gusta Beck, n-ar fi fost prima oară că li se istorisea cum devenise ghiozdan cățeluşul cu ochi de chihlimbar, un gogoloi cu coadă stufoasă şi cu urechi clăpăuge, care mai mult scheunase ori mîrîise decît lătrase. Iar asta o făcuse biata jucărie o singură dată, însă una prea mult. Şi nu chiar ca un cîine. Se crede că fusese un soi de scrîşnet ori un scîrțîit ca al unei balamale ruginite. Din acea pricină, fusese condamnat la o prezență tăcută. Dar i s-a oferit o posteritate prosperă.
O dată încheiată acea mult prea scurtă introducere în istoria magazinului de jucării, domnul Gusta Beck a trecut la descrierea polițistului care luase locul celui dintîi. Însă a lăsat deoparte sau a uitat să vorbească despre ciudata întîmplare petrecută în urmă cu o săptămînă, probabil pentru că nici al doilea trimis al puterii, de altfel om simpatic şi prevenitor, nu arătase un prea mare interes față de soarta cîinelui găsit pe podeaua prăvăliei. Nu fusese însă nici la fel de indiferent ca celălalt, dacă nu la toată tărăşenia, cel puțin față de un al doilea obiect părăsit la plecarea muşteriului devenit distribuitor ilicit, anume un şal alb de mătase încolăcit la gîtul cîinelui de pripas cu nimic deosebit de toți ceilalți de pe rafturi.
Chiar dacă nu-i dăduseră importanță, nu se putea să nu-l fi zărit şi ei pe acest al doilea polițist printre cei prezenți în seara aceea. Era domnul care plecase curînd după începutul spectacolului. Cel cu pardesiul lung şi cam lăbărțat, de modă veche. Acela gri, cu carouri. Eh, ar mai fi zăbovit el. Numai că venise încă de pe la ora prînzului. Şi bolnav…
– Mai avea şi altele de făcut, ce poți să ştii! O fi fost vreo tărăşenie ceva mai încurcată decît ce se petrecuse atunci la mine în prăvălie. Cum o fi, cum nu, el pare un om interesat nu numai de fapte, ci şi de ciudățeniile fiecăruia în parte. Sînt unele peste care mulți de profesia lui trec de multe ori cu uşurință fără să ia aminte că oricine se află la intersecția propriilor sale obişnuințe, ca un păianjen la pîndă în centrul plasei fatale pentru gîngania care nu-i acordă importanța cuvenită.
La acele vorbe, Craii au scos capul la suprafață ca să se intereseze de un joc al cărui eşichier era conceput ca o plasă de păianjen. E de crezut că domnul Gusta Beck nu auzise ce i s-a cerut, pentru că a trecut la incidentul care întrerupsese reprezentația cu baletul Coppelia. Nici întîmplarea aceea nu era istorisită atunci pentru prima oară. Poate că şi cei doi oaspeți din seara aceea erau mai mult sau mai puțin la curent cu asta. Poate că nu. Nu dăduseră semne nici de una, nici de alta.
Cîțiva dintre prietenii mai apropiați ai domnului Gusta Beck continuă şi astăzi să susțină că povestirea baletului întrerupt capătă un ritm alert şi este încă şi mai palpitantă pe măsură ce se repetă. Marea noutate din acea seară consta în faptul că polițistul, persoana care părăsise magazinul în plin balet, fusese una şi aceeaşi persoană cu autorul celebrei opriri a spectacolului de balet din sala Academiei de muzică din Capitală, domnul Christof Knobb în carne şi oase. Ceva mai mult decît o coincidență!
O dată produs efectul surprizei, de altfel reținut, uşor de înțeles la persoane care ştiu să-şi stăpînească emoțiile nu numai în jurul meselor de joc, privirile oaspeților fuseseră adică ridicate spre vorbitor, însă ca şi cum n-ar fi auzit ei prea bine, rămînea doar să mai fie explicat cum se făcuse că un detectiv, se pare că nu chiar fitecine, ajunsese în oraşul nostru, renumit, nu-i vorbă, însă năpădit primăvara şi toamna de ploaie, vara de țînțari, iarna de zăpadă şi tot anul de gloata turiştilor. Vreo sancțiune administrativă îl va fi aruncat val-vîrtej la naiba’n praznic! Numai că, pentru domnul Gusta Beck, explicația prezenței lui Christof Knobb printre noi era că îşi alesese el însuşi exilul. Asta voia să spună că eroarea privitoare la identitatea unui diplomat străin, cu foarte serioase consecințe politice, cum se scrisese în vreo două ziare, ar fi fost doar o scamatorie, un hocus-pocus, fum pentru camuflarea unor înalte interese. Abracadabra !
Era inutil să se insiste asupra acelor preliminarii cu explicații, cu supoziții şi cu justificări întemeiate mai puțin pe fapte, cît pe gîndire, chiar bine cumpănită. Toate erau limpezi. Ar fi fost suficiente! Ca să fie însă acceptate, lumea are nevoie de martori, de dovezi, de probe. Or, broşura aceea albastră, în care sînt exaltate clipele gloriei apuse cu care se mîndreşte acum provincia noastră după ce se fălise atîta vreme cu unele potrivnice lor, fusese văzută de domnul Gusta Beck în mîinile inspectorului adjunct. Trăsese cu ochiul, o recunoaşte ! Era ferfeniță, paginile mototolite, chiar rupte. Cel mai mărunt loc liber, pe margini, în jurul fotografiilor, printre rînduri, fusese înțesat cu nume şi cu numere de telefon, mîzgălite alandala. Or, o însemnare zărită de el acolo, ceva mai îngrijită decît celelalte, făcută cu creion roşu, cu litere şi cifre îngroşate, era anterioară sosirii polițistului în oraşul nostru. Fusese făcută cu două zile înaintea tontoroiului diplomatic integrat, mai mult ori mai puțin reuşit, baletului Coppelia. Notat, datat. Păi, nu era oare el îndreptățit astfel să considere asta o probă irefutabilă?
Toți ceilalți asemenea lui, spectatori la acel scandal coregrafic, rămăseseră convinşi că nu fusese decît o boacănă, ori rezultatul unui mănunchi de coincidențe nefericite. Sprijinită însă de acea însemnare a detectivului, concluzia domnului Gusta Beck era că incidentul produs de o aşa-zisă confuzie de persoane fusese de fapt o scenetă regizată cu ceva pricepere, deşi cam fără stil, şi adăugată nu chiar la întîmplare baletului. Consecința, e drept că oarecum pripită, ar fi fost că transferul polițistului la noi nu era o relegare, ci o recompensă care răspundea dorințelor probabile ale unui om sastisit de reprezentațiile asemănătoare jocului de umbre, cînd una fac mîinile, alta se arată pe perete. Pentru că, fără o compensație, nu e uşor de găsit cineva care să îmbrace de bunăvoie blana țapului ispăşitor, să iasă în luminile rampei, unde e de aşteptat cu ostilitate, cu urlete de nemulțumire, urmate, la căderea cortinei, de valul de critici publicate pe prima pagină a ziarelor şi pe mai micul sau pe mai marele ecran. Îndeosebi dacă cel care se sacrifică astfel e lipsit de privilegiul actorului, care îşi poate schimba pe scenă starea civilă şi înfățişarea, pentru că păstrează pe afiş numele înscris în acte sau, dacă acela ar fi un pseudonim, el se află pe buzele tuturor. Cum s-ar zice, este şi nu este. Astfel, în loc să fie pedepsit pentru uzurpare de identitate, e întîmpinat şi părăsit cu ropote de aplauze.
Spunînd el astea, încă şi altele, cu bogate comparații, cu ocolişuri prin lumea jocurilor şi a jucăriilor de altădată, cele mai multe asortate cu vorbe de duh, adesea de-ale altora, unii numiți, alții trecuți cu vederea, domnul Gusta Beck păstrase un aer grav. Arăta mistuit de gînduri. Unul dintre ele fu cunoscut, însă abia după ce, în ciuda protestelor sale, cei doi parteneri de bridge şi de viață se ridicaseră să plece. Concursul de la Cercul speranțelor prea tîrzii, cum îi spuneau ei acelui club al pensionarilor, era mai mult o demonstrație. Însă, oricum, riscau să nu mai găsească vreun taxi. Cu toată văicăreala domnului Gusta Beck, au izbutit să ajungă la uşa magazinului. Au fost însă opriți de zăngăneala furioasă a lui Rigoletto, venit în ajutorul negustorului de jucării. După un ultim reproş sentimental, au catadicsit să se înapoieze la măsuța de şah. De îndată ce se reaşezaseră, au fost rugați să ia în considerație evidența după care împlinirea unui vis de tihnă în provincie n-ar fi fost suficientă ca să explice trecerea unui bun detectiv, sau doar a unui funcționar priceput, de la importanta poziție de inspector principal, dacă nu cumva de la una şi mai înaltă, la cea de simplu adjunct, situație relativ umilă şi mult prea puțin retribuită, fie şi în urma raportării fireşti la salariul mizerabil al unui funcționar de poliție.
Tot căutînd chichițele unor fapte despre care, după cum avea să obişnuiască să spună la începutul mai fiecărei istorisiri despre Christof Knobb, nu îndrăznea să spere că-i va fi vreodată îngăduit să le afle, oricum, nu în întregime şi cu înțelesurile lor cu tot, domnul Gusta Beck a ridicat o obiecție la propriile sale afirmații. Incertitudinea îl cuprinsese, recunoaşte el, încă din cursul după-amiezii, la auzul cîtorva vorbe scăpate printre tăcerile inspectorului adjunct, ca un şir de zaruri potrivite, după ce de la începutul jocului n-au căzut decît pe de lături. Din vorbele acelea reieşea o ciudată lipsă de gust pentru muzică. Nici pentru joc n-ar fi avut dumnealui o mare pasiune. Însă de vorbit, nu vorbise parcă decît doar despre şah.
Asemenea dezinteres față de divertismentele unanim apreciate ale oraşului nostru nu avea cum să nu constituie un argument greu de respins împotriva considerentului după care însuşi Christof Knobb şi-ar fi cerut mutarea aici, în ciuda acelei argumentări solide, întemeiate pe o însemnare olografă. Nici proba aceea, fără vorbă, autentică, nu era lipsită de echivoc. Şi nici măcar disponibilă n-avea de unde să fie. Cu toate că…
În sfîrşit, după ce a luat la bani mărunți contradicția, domnul Gusta Beck a adăugat că, de fapt, n-o adusese în discuție ca să defoseze un as cînd i-au fost serviți trei şi are cîştigul asigurat. Voia doar să risipească nedumeririle şi scepticismul firesc al rațiunii. Pentru că nu şi-ar fi închipuit niciodată că l-ar fi suspectat de fabulații pe el tocmai nişte buni amici. Doar se stimau reciproc! Şi nici n-avea ceva de cîştigat din asta, iar ei o ştiau cît se poate de bine. Sigur, un cîştig material, a insistat el. Era totuşi prudent să fie luate în considerație şi asemenea situații. Memoria prea selectivă sau imaginația nestrunită sînt înşelătoare, joacă feste. Asta i se poate întîmpla pînă şi celui care nu face altceva decît să stea să privească şi s-asculte. Doar nu renunță mai nimeni la libertățile oferite de fantezie doar pentru că primeşte să fie spectator şi să se joace cu joaca altuia pe care o mai şi plăteşte. Însă înălțarea de obstacole în calea înțelegerii, crede el, oferă un plus de interes dezvăluirii tîrzii a soluției.
Fără să lase jocul, Humpty şi Dumpty erau aşezați dinaintea unui alt rînd de cafele. Caimacul părea să fie la fel de gros, băutura tot aromată, fierbinte şi dulceag-amăruie. Însă nu prea tare de astă dată. După două-trei ceşti, li se făcuse teamă că n-or să mai poată dormi. Mai băuseră ei una în drum. Fără s-o pună la socoteală şi pe cea de-acasă. Şi-apoi, chiar tineri nu mai erau nici ei. Însă dacă tot rămăseseră la palavre, un întăritor la ora plimbării de seară nu pica rău. La cină renunțaseră ei de ani de zile. Chestie de siluetă, de circulație, de colesterol. De-ale vîrstei!
Zîmbetul discret care însoțise observația domnului Gusta Beck la propria lui interpretare anunța că avea încă ceva de spus şi de propus. A început mărturisind ceea ce aflaseră toți amicii lui, anume că de la o vreme se interesa de istoriile polițiste, tocmai el care nu prea citea ziare. Nu filmele ori romanele, fantezii departe de adevăr, pe cît faptele propriu-zise îl preocupau. Le trata însă ca pe nişte jocuri. Asta i se trăgea de la un băiețandru care-i intrase cîndva în prăvălie să caute un icosaedru. Adică un zar cu douăzeci de fețe, o modestă întruchipare a întîmplării, explicase acela, care nu văzuse astfel de zar, însă ştia ce înseamnă şi la ce serveşte. Cu ajutorul lui, un Magister ludi împarte obligații şi acordă şanse de supraviețuire celor care rătăcesc şi se străduie să-şi facă datoria virtuală învingînd capcane presărate la tot pasul de rostogolirile aceluiaşi zar.
Cînd au auzit despre ce era vorba, Humpty şi Dumpty s-au arătat gata să renunțe la moftul electronic de care se lăsaseră preocupați aproape o oră, însă fără mari satisfacții.Totuşi au fost sfătuiți să nu se grăbească să treacă la altceva. Trebuia, înainte de toate, să fie schițată desfăşurarea jocului cu intriga dezvăluită în decorul Cazinoului. Era însă de prisos o exagerată acuratețe a descrierii drumului spre Castel, a sălilor Cazinoului ori a culoarelor dintre ele. Domnul Gusta Beck nu mai trecuse pe-acolo de mult timp, recunoaşte. Iar pe atunci fusese interesat de tehnica tipurilor felurite de joc şi de spectacolul emoțiilor. Restul îl uitase. A început, aşadar, cu atribuirea unui punctaj ordonat în douăzeci de paliere şi în tot atîtea stadii, după căderile zarului icosaedru. A schițat rolurile canonice, pe unele dintre cele secundare şi chiar cîteva opționale. A distribuit puncte de inteligență, de intuiție, de spirit critic, de rezistență morală şi fizică. Resursele materiale le-a hotărît după pozițiile ocupate de feluritele roluri în sînul Administrației, al Sindicatului crimei, al Cazinoului şi al Băncii. A adăugat riscurile asumate de fiecare. Ajuns însă la definirea alegerilor posibile ale acțiunilor unui crupier de cazinou cu psihic şubred ca un castel de cărți, cei doi amici şi-au băgat nasul în ceşcuțele de cafea, dar favoriții i-au trădat. Îşi dăduseră desigur seama că modelul fusese celebrul scandal din primăvară al ruletei aranjate. Să nu fi înțeles ar fi fost de mirare.
Dezamăgit de faptul că fusese remarcată slăbiciunea invenției şi nu originalitatea proiectului, domnul Gusta Beck a explicat că aluzia la afacerea aceea fusese doar pretextul unei intrigi care să-i îngăduie conceperea unei competiții unde pozițiile cheie ar fi ocupate de un polițist în solda Statului la rivalitate cu detectivul particular. Opoziția asta începuse să-l frămînte încă de pe cînd ziarele afirmau că prezența poliției printre mesele Cazinoului speriase marele public. Oraşul n-a întîrziat să îşi afirme dezaprobarea, iar asta nu doar prin bodeguțele modeste de la periferie, nici numai în separeurile cafenelei Amadeus ori prin foaierele Operei, ci chiar la Parlamentul regional. Articole otrăvite apăruseră şi în revistele străine. Time îşi făcuse coperta cu o ruletă înconjurată de marionete cu sfori trase de un personaj în uniformă. Panorama titrase „C’era una volta un Casino”. Veniturile Cazinoului, deci ale oraşului, scăzuseră. Nu s-a revenit la afluența obişnuită decît într-un tîrziu, la o vreme după dispariția intruşilor.
Cu toate că oaspeții nici nu pretinseseră ceva şi nici nu se mai hlizeau, domnul Gusta Beck le-a mărturisit în vreme ce continua prezentarea proiectului că, de fapt, el habar n-avea de felul cum arăta tipicul unei anchete de poliție. Înapoiați la eroii virtuali care ar fi trebuit să salveze un joc banal, ei îşi înclinau perucile aprobator în ritmul cuvintelor.
– La drept vorbind, nici n-ar fi nevoie de asemenea amănunte, a insistat el. Pasiunea şi credința reuşitei se completează de minune. Totuşi nu-i greu de bănuit că liber-profesionistul îşi ține gura cînd îl aranjează şi că, deşi n-o fi el chiar un cavaler fără teamă şi fără pată pe conştiință, e gata să se aplece peste bordul lunecos al legii ca să-i întindă o mînă de ajutor celui ajuns cu ştreangul de gît, jucătorului încolțit între datorii şi datorie ori starletei pradă şantajiştilor peste care dă în urcuşul anevoios pe panta reuşitei. Deşi pe celălalt tocmai l-am cunoscut în persoană, la acesta mi-e destul să mă gîndesc şi îl şi văd cum stă şi îşi fumează pipa…
După o tăcere, cei doi şi-au părăsit vechiul joc întinerit de electronică. Aşteptau urmarea ori se mirau. Cu ochii în gol, domnul Gusta Beck părea nehotărît. A recunoscut că îşi imagina piesele unui puzzle şi nu se hotăra s-o aleagă pe prima. În locul lui a hotărît icosaedrul, iar el s-a apucat să descrie ferestrele acoperite parțial de jaluzele care transformă o încăpere într-un sandviş de felii de lumină şi de penumbră printre care se leagănă vălătuci de fum. În prag, o blondă se străduie să repare dezastrul produs de lacrimi. Cînd îşi ridică privirea din oglinjoara pudrierei, vrea să afle ce şanse are să scape de urmările atîtor imprudențe. Şi nu doar ale ei... I se răspunde însă doar cu un zîmbet cumva încurajator. Fata nu închide uşa fără să se întoarcă pentru o ultimă implorare zadarnică.
Rămas singur, detectivul se pregăteşte şi el să plece. Numără banii din plicul de pe colțul mesei, scutură pipa în scrumiera plină de chiştoace cu urme de ruj, verifică pistolul scos din sertarul mesei, îl strecoară în tocul ascuns de pulpana hainei, închide uşa agenției şi coboară scara printre mirosuri rîncede.
Se făcuse însă mult prea tîrziu. În ciuda curiozității, venise vremea de plecare. Aşezați dedesubtul lui Rigoletto, ai cărui clopoței sunaseră trist la deschiderea uşii, înainte să fi ieşit, Humpty şi Dumpty au aflat că jocul putea să continue încă de a doua zi, de la ora micului dejun. Dacă nu, ca de obicei, seara, după închidere. I-ar aştepta aceleaşi gingirlii, îmbălsămate mai mult sau mai puțin, după chef. Pînă atunci ar fi fost vreme să se completeze grupul participanților, astfel încît partida abia începută să capete caracterul trepidant al unui serial polițist.