ZABULUS SAU DEMONUL ETERNEI MÂNCĂRIMI

Eu fac parte dintr-un popor care probabil îl pomeneşte cel mai des pe dracu. De obicei, evocarea acestuia însoțeşte eşecuri, tragedii şi sentimente contradictorii. Sau, dimpotrivă, succese extraordinare, supradotări, situații comice groteşti şi revelații. E ceva foarte răspândit în lume. E ceva ce marchează omul cu fierul înroşit, ca pe o vită. Încă din copilărie, când apare bau-bau. Arsura e resimțită toată viața, prin percepții „demonice” care se pot întinde de la registrul banal şi cotidian până la cel foarte grav şi patologic. În neputința sau indiferența lor de a se studia, oamenii se înscriu voluntar în avangarda acestei obsesii primitive.
Eu nu-l voi pomeni pe dracu. Voi păstra denumirea „demon” din respect pentru originea sa greco-romană, presupunând spirit şi suflu vital. Dar trebuie să clarific existența reală a „demonilor” (e ultima dată când folosesc ghilimelele, bănuind că m-am făcut înțeles şi ele vor fi de acum încolo subînțelese), reabilitându-i pe aceş-tia istoric şi psihologic. Pentru o viață interioară mai senină a urmaşilor noştri. În plus, voi răzbuna proasta educație a atâtor generații apăsate de spaime seculare şi munți de ignoranță. Şi astfel privind spre viitor, mă voi veseli!
În primul rând, viziunile demonice sunt un fel de ultimă speranță a vieții noastre de zi cu zi. Adică, în afara speranțelor legate de lumea cealaltă, de rai, de reîncarnare, de alte vieți sau, dimpotrivă, de absența acestora. Ar fi, deci, cazul să învățăm să nu ne mai temem de bau-bau, ci să-i înțelegem limbajul. Să lăsăm simpatia față de acest protector să ne cuprindă. Vom obține astfel o simpatie reciprocă!
Scriitorul rus Dovlatov spunea, îndreptățit: s-au scris atâtea cărți despre neajunsurile consumării alcoolului, dar niciuna despre beneficii! Subscriu acestei fine observații revoltate. Şi adaug: acelaşi tip de nedreptate este valabil şi în cazul demonilor. Nu este deloc întâmplător că aceste două ingrediente ale existenței noastre se întâlnesc adeseori. Ca specialist în ambele domenii, da-ți-mi voie să repar şi această inechitate.
Mă voi exprima limpede, în limbaj citadin, printr-o metaforă uşoară:
Viziunile demonice sunt roşul semaforului în traficul existențial. În noaptea conştiinței, ele sunt şi oglinzile retrovizoare şi farurile milenare ale omului. Sunt claxoanele care alungă somnolența în trafic indusă de confuzia noastră. Fără existența lor în întuneric, tulburătoare şi fierbinte, traficul existențial ar cădea pradă haosului total. Mai ales în această lume prin care ființa omenească se dă mulțumită cu maşina pe unde vrea ea şi urmează cele mai haotice trasee pietonale. Reprezentările noastre pentru haos – demonii – sunt ultimul strigăt şi ultimul avertisment când nu mai există nici un reper.
Totuşi, de cele mai multe ori, ignorăm demonii-oglinzile-noastre-profunde peste care aruncăm repede vălul prăfuit. Preferăm să îi considerăm oaspeți nepoftiți, iluzorii şi coşmareşti. Mare prostie! E ca şi cum ne-am profana strămoşii. Drama e că oamenii par a se întrece în a uita adevăratul rost al traficului existențial: cel al căutării de sine. Al găsirii şi, totodată, al regăsirii de sine. Acesta e singurul motiv clar pentru care se poate spune că oamenii primesc permis de viață, excluzând reproducerea. Căutarea de sine este singura lor datorie neonorată îndeobşte, pentru că în rest şi un microb ordinar are rostul lui exact pe lume.
Cu alte cuvinte, bacteria, spre deosebire de om, ştie care e treaba ei. Ea nu are nevoie de călăuze. Dar noi avem nevoie, iar demonii sunt cei mai vechi şi mai autentici ghizi ai noştri, indicându-ne neobosiți hățişuri şi prăpăstii.
În prezent, oamenii rezumă demonii la tradiția superstiției, la cinematografie sau literatură pentru toaletă şi alte vulgarizări destinate idioților şi menite să consume bani. Din cauza faptului că demonii reprezintă măreția şi misterul părții întunecate a vieții, conştiința noastră îndeobşte mică şi uzată nu îi percepe corect sau îi respinge cu teamă. Deşi trăiesc într-o armonie desăvârşită cu natura – care se bucură în egală măsură de lumină şi de întuneric –, ființa umană le e tot mai ostilă, din cauza ignoranței sale milenare.
Orice moment important din viața unui om este însoțit de un demon. Oriunde apare un dram de tensiune, de necunoscut, iată şi demonul. În viziune sacră, legendară, orice clipă dată este importantă. Concluzia care vine de la sine este că ne plimbăm sau alergăm sau putrezim în viață ținând întotdeauna de mână un demon. Depinde numai de fiecare dintre noi să apucăm fără teamă mâna călăuzitoare, oricât de puternică i-ar fi strânsoarea.
Recunoaşterea legăturilor de simpatie dintre tine şi demoni este doar primul pas dintr-o călătorie în care vei fi răsplătit regeşte, cu podoabele unui suflet împăcat. De la teama de a te trezi lipsit de scutul obişnuinței şi al familiarului (dacă, să presupunem întemeiat, societatea nu te-ar mai considera util), până la cea de a te schimba monstruos şi definitiv (ca atunci când simți că înnebuneşti de-a binelea), toate temerile pot fi alungate prin ascultarea vocii protectoare a demonului. Cei ce nu învață să asculte se prăbuşesc. Dar nu, după cum se crede prosteşte, într-o lume demonică. Ci în propriul iad, despre care demonii i-au avertizat.
Flacăra slab pâlpâitoare a existenței tale pluteşte pe învolburatul râu subteran fără vârstă, pe o scândurică, pe sub semne străvechi afumate, care veghează de pe pereții peşterii. Nu te sfii să le priveşti, să le citeşti şi să le înțelegi, ca pe călăuze autoritare, dar sigure.
Imaginea demonului, schimbătoare, dar nu înşelătoare, pentru că îl oglindeşte pe fiecare dintre noi în chip particular, are un sâmbure nepieritor şi neschimbător: lipsa de stare. Ceea ce ființa umană vrea să transmită când spune: „Nu mai am STARE!”. Sau, vorbind la persoana a treia: „Nu mai avea STARE”. Ori la persoana a doua: „Vezi, dacă n-ai avut STARE!”. Acest miez luminos este cheia ultimă a înțelegerii demonice. Odată găsită, ea îți va aduce şi pacea. O voi numi Zabulus, după numele său latin din care provine şi conceptul popular de „diavol” văzut ca furnizor de spaimă şi nelinişte. Tot ce e ciudat şi neprevăzut vine, după o lungă tradiție, de la demoni. De la „necuratul”, creat, perpetuat, osândit şi invocat la sânul unei întregi tradiții de superstiții şi grave neînțelegeri.
Dar adevăratul Zabulus (diavolul mâncărimii sau demonul neliniştii neînțelese) înseamnă cu totul altceva! El există ca manifestare a unei nepieritoare scântei elementare ce luminează pretutindeni: nevoia mistuitoare şi neclară de mişcare şi de transformare:
MÂNC?RIMEA COSMIC?! Demonul omniprezent al furnicăturii. De la tălpile noastre, până la astre! Zabulus... Cine nu a simțit vreodată irezistibila şi tainica furnicătură din palme sau picioare? Nu există nici o explicație medicală pentru ea, cum nu s-a găsit nici un motiv pentru marea agitație stelară.
Este greu de conceput ca un om lucid sau măcar frământat să nu se fi gândit la următorul paradox: cum se face că, pe o rază de o sută de kilometri pătrați, destinul te împinge sistematic într-un punct anume, indiferent încotro te-ai abate? Zabulus avertizează asupra acestui impuls prin apariții tragice, grave sau ironice, batjocoritoare. Dar tu preferi să îl ignori, să alungi viziunile şi să continui să priveşti catastrofal în jos, atent la drum. Zabulus aşteaptă doar să îl priveşti netulburat – ca pe un tablou într-o expoziție – şi să îi recunoşti existența. Să îți înțelegi frământările subterane şi misterioase. Astfel el se transformă din piază-rea în călăuză.
Zabulus apare ca nume scris la începutul Evului Mediu (cum îl găsim, bunăoară, la Firmianus Lactantius, în secolul al şaselea); dar înțelesurile sale sunt vechi de când lumea. El este simbolul confuz al catastrofei personale. Zabulus e întruchiparea necunoscutului magnetic şi tensiunea acestei atracții. El există în întregul Univers, ca potențialitate. Este totodată şi latența: de la inevitabilul ciocnirii a două particule până la catastrofalele întâlniri între oameni. Iar omul care îl înțelege pe Zabulus devine senin în fața catastrofalului.

2

Spre adeverirea şi întărirea celor spuse mai sus, am ales un destin şi povestea apusului său. Destinul aparține unui bărbat prin nimic ieşit din comun, ca mulți alți oameni: liniştit, împlinit şi, întâmplător, de succes, după standardele de astăzi. Un intelectual, profesor universitar. (Ar fi putut fi orice altceva, dar îl prefer pe acest fiu carierist de țărani; el are apucături burgheze şi ambiții aristocratice şi e foarte potrivit pentru ilustrarea unui traseu demonic complet; putea fi şi femeie, însă mie, ca bărbat, mi-e mai uşor să scriu despre el şi aşa mi se pare mai cinstit, oricât de ciudat ar suna această observație într-un tratat demonic, fie el şi mic).
Nu e lipsit, însă, de importanță să spun aici că, uneori, în clipele sale de uitare şi reverie, intelectualul acesta se imaginează zugrav sau zidar. Pe deasupra, a studiat şi a învățat o mare parte din tainele zugrăvelii şi ale zidăriei. Şi, rareori, în mod foarte discret, chiar contractează mici lucrări la negru, pe care le execută singur, având grijă să nu afle nimeni din cercul său de intelectuali. Cochetează şi cu masoneria. Şi îi place să interpreteze melodii săltărețe la banjo. Altfel, el se bucură de o existență limpede şi bine aşezată. Câteva seisme nesemnificative abia au tulburat destinul acestui bărbat până acum, de-a lungul unei vieți de cincizeci de ani. O carieră universitară cuminte, cărți publicate în țară şi străinătate, confort social, politic şi, pe deasupra, un constant, dar discret apetit satisfăcut pentru femei, mici aventuri, călătorii exotice. Pace interioară. Este strâns legat de soția sa prin pasionale amintiri de tinerețe. Copii nu au, dar mulți studenți – mai cu seamă studente, datorită profilului disciplinei pe care o predă – îl privesc ca pe un părinte spiritual. Ceea ce uneori îl face să se vadă ca un mic Ludovic Soare, brunețel şi minion, înconjurat de nimfe absorbite...
Toate acestea sunt atribute ce pot întregi portretul unui intelectual realizat, de talie mijlocie. Echilibrul afectiv şi exercițiul mental îl feresc de orice excese. Erudiția îl apără de tenebre şi superstiție. E o conştiință luminată.
...Şi totuşi, într-o zi cu nimic ieşită din rândul celorlalte, începe să fie torturat de aparițiile lui Zabulus! În capul lui, porneşte huruind un carusel de figuri şi locuri necunoscute, tot mai amețitor, mai mare şi mai zgomotos. Vede măşti înspăimântătoare şi degete arătătoare de căpcăun. Îl amenință sau vor să-i indice ceva?
Cu o săptămână în urmă începuse să lucreze la un eseu despre demonologia evului mediu. Bine documentat, uşor ironic, eseul său se apropia de final ca o bărcuță veselă şi săltăreață de mal, pe marea calmă. Şi tot ca pe mare, din senin, izbucneşte coşmarul său demonic, absolut imprevizibil şi total năucitor:
Zabulus!... Întâi îl torturase doar caruselul mascat, dar după câteva nopți începe să-l viseze pe Zabulus însuşi! Zabulusul lui personal e o siluetă cenuşiu-albăstrie îndepărtată, un fel de umbră de nor în formă de palton ce-l atrage irezistibil, lungindu-se până la orizont. Peste cartiere întregi, peste ani, peste călătoriile sale pe care le credea uitate şi peste vagi amintiri din copilărie. Ca şi cum ar fi fost mereu acolo. Umbra aceasta lunguiață kilometrică se sfârşeşte cu o căpățână minusculă, semănând cu cea a lui Elvis Presley descărnat. Aşa, ca după două-trei săptămâni de putrefacție. Acest cap înlocuieşte de obicei Soarele sau Luna. Ori, mai bine spus, le acoperă, le eclipsează. În visele sale, Universitarul urmează acest nor ca un țigan bezmetic, despletit şi nebărbierit, cu hainele neschimbate şi nespălate, bătut de vânt, plouat şi ars de soare, ştiind că trebuie să ajungă la căpățână dar nereuşind niciodată.
Universitarul nu obişnuieşte să bea, nu poate fi vorba de delirium tremens. De schizofrenie, nici pomeneală. Poate un pic de viață dublă. Să fie acolo sămânța acestui dezastru? În chipurile şi umbrele întâlnite de el ca zugrav în afara legii? În pasiunea sa pentru banjo? Sau să fie cadavrul acela de lăutar pe care îl descoperise cu ani în urmă, săpând o temelie în grădina unei amante de la marginea Bucureştiului? Nu poate răspunde, se simte depăşit, copleşit. În plus, nu numai că ajunge să-l întâlnească pe Zabulus în fiecare noapte, lungindu-se orizontal peste amintirile lui, dar numele acestuia îi bâzâie în permanență în cap. Când întâlnise prima dată acest nume, în timpul documentării sale medievale, a râs. Îl găsise caraghios...
Universitarul decide să se resemneze şi să se obişnuiască să-l accepte pe Zabulus în visele sale. Însă mângâierea acestui compromis nu durează prea mult. Într-o după-amiază petrecută ca multe altele, la o cafea, în cofetăria universității, înmărmureşte sub privirile stupefiate ale studenților care îl însoțeau: dintr-o prăjitură, o specialitate numită „Negresă”, ieşea ca un fum silueta cenuşiu-albăstrie a lui Zabulus. Cert, nu-i stinsese nimeni o țigaretă în farfurioară! Prăjiturica îşi pierde brusc gustul. Bâlbâie scuze, iese zdruncinat, aproape alergând. Dragi studenți, scuzați ce? Anii de autosatisfacere petrecuți în biblioteci nu-i mai sunt de niciun folos în fața acestei barbare invazii a lui Zabulus în viața sa atât de bine armonizată.
Chiar din acea după-amiază începe să bea, dar este mult mai rău, poate tocmai pentru că nu e băutor. Oare bețivii cum rezistă cu deceniile monstruoaselor lor halucinații?, se întreabă Universitarul, îngrozit, dar oarecum admirativ. Apoi încearcă, străduindu-se să rămână lucid, să-şi explice: Ori, oare ei, alcoolicii, nu reprezintă nici un interes pentru Zabulus? Şi sunt poate vizitați doar de nişte pseudo-demoni, bieți imitatori ai acestui adevărat zeu al coşmarului. Se simte privilegiat, dar pentru puțin timp... Dacă e mai bolnav decât bețivanii şi în mintea sa fermentează o dependență mai periculoasă şi cu totul aparte, cum ar fi, spre exemplu, orgoliul intelectual maladiv, ajuns la punctul critic? Acest orgoliu deşteptător de demoni superiori târându-l umilitor în terciul imaginației sale bogate de intelectual? Prin noroaiele inimaginabile ale ființei superioare? Târându-l pe el, Universitarul, în timp ce, la măsuța soioasă de lemn de brad, bețivul ordinar îşi soarbe senin vinişorul, surâzând anticipat coşmarurilor sale neglijabile, mărunte?...
Şi tot gândindu-se la liniştea statuară, chiar monumentală, a bețivului patriarhal, Universitarul înțelege dintr-odată tot ceea ce i se întâmplă. E invitat pur şi simplu la drum!
Zabulus nu a intrat în visele sale pentru a-l tortura, ci pentru a-i propune o călătorie. De aceea, umbra lui Zabulus se întinde până la orizont. Călătoria îi va aduce Universitarului toate răspunsurile pentru starea sa de nelinişte plină de confuzie. Trebuie să-şi găsească la rândul lui liniştea – acceptând beția sentimentelor – oricât de ciudată, de maladivă sau amețitoare ar fi calea către ea.
Universitarul pătrunde în câteva secunde dincolo de umbra lui Zabulus. Trebuie să caute începând chiar cu străduțele cartierului peste care Zabulus se întinde. Ce să caute? Orice! Să se lase în voia mâncărimii bolnăvicioase din tălpi. Să nu se mai opună apărându-şi modul securizat de viață şi criteriile atât de bine stabilite, ba chiar să fugă de ele, deocamdată haotic.
Da, înțelege acum Universitarul, Elvis trebuie reînviat. Chipul lui mutilat şi înghețat cere să i se dea viață şi vrea o voce să reînceapă să cânte. Iar silueta lui Zabulus îşi doreşte şi ea să danseze dând un sens viselor demonice.
Demonul reprezintă o cheie ce pare înroşită. Dar cheia doar străluceşte prin intensitatea trăirii, călduță în aşteptarea mâinii care să se încleşteze pe ea, căutând o uşă. Refuzând această cheie, Universitarul s-ar fi aruncat în iadul sentimentelor sale contradictorii şi sterile. Iată de ce sunt demonii buni!
Iar Zabulus este primul între ei, ca şi mâncărimea pe care o întrupează. Paradoxal, mâncărimea este, ca la bujie, scânteia pornirii motorului păcii interioare. Vasăzică, se poate spune că cel ce îşi înfruntă cu adevărat demonii se împrieteneşte cu ei.