În Basarabia sovietică, am făcut ore de educație fizică în trei foste biserici

Am descoperit Biblia parțial, în copilărie, din câte am putut înțelege din predicile preotului, din ghersurile corului bisericii din comuna mea natală, Negureni, județul Orhei. Asta se întâmpla până la vârsta-mi de 12 ani, după care se închise lăcaşul sfânt. La începutul anilor 60 ai secolului trecut, bolşevicii declanşaseră o campanie acerbă contra clerului, contra credincioşilor. Ateismul devenise parte componentă a... tot, în URSS, RSSM etc. Astfel că noi, copiii, eram supuşi... împăcătoşirii. Elev, apoi student, mă văzui nevoit să umblu la orele de aşa-numită educație fizică în... trei „ex”-biserici, care fuseseră transformate, păgâneşte, în săli de sport: la Chițcani, Ciocâlteni şi Chişinău... (Cea din Negureni devenise un fel de muzeu al satului, dar, mai adevărat spus, – muzeu al statului sovietic deznaționalizator). Astăzi, spre bucuria noastră şi slava lui Dumnezeu, toate aceste lăcaşuri, deopotrivă cu alte sute de biserici din Basarabia, au revenit la menirea (şi memoria) lor supremă – cea de slujire a ortodoxismului. Iar Biblia aveam s-o descopăr deja student fiind, aflând-o la unii prieteni mai în vârstă, care mi-o împrumutau.

„Şocul contrastelor eterne”

Abia acum, la cam generalizată căruntețe, conştientizez că, de fapt, evident sau tainic-implicit, în scrisul meu există contrapuncte biblice. Sentimentul testamentar apostolicesc domină istoria generală a lumii şi memoria „personală” a omului, deci şi a scriitorului. Iar acesta, scriitorul, încearcă să afle motivația ființării universului în toate componentele sale de taină fizică, metafizică, transcendentală, enigmatică, ba chiar de-a dreptul miraculoasă, ca supra-istorie, supra-memorie-conştiință-subliminal. În „demisolul” (underground-ul) aceleiaşi istorii generale etc. – omul (poetul, filosoful) este solicitat, dihotomic, atât de ademenitoarele vise, idei sublime, cât şi de cotidianul gri, nu de puține ori dezagreabil, agresiv; angajat atât de enigma metafizicului, transcendentalității, cât şi de neaşezările sociale, stupizeniile politice, toate astea ca expresie şi evidență a intrinsecilor contradicții incluse, predestinat, în cursul existenței şi destinului uman.
Însă omul (filosoful, poetul) încearcă a se împotrivi „stării (sale) de jos” (subcereşti, cu adevărat!) şi iată-l, prin efort rațional, prin har şi voință, situat ceva mai sus, însă de asemenea – predestinat, spuneam – între (şi în) determinări naturale, „palpabile”, şi – altele – tainice, posibil divine; între (şi în) alb şi negru, lumină şi întuneric, acceptul şi dezacordul dualității dihotomice a cosmosului. În dualitatea tainei tainelor fiind neantizat, pentru totdeauna, şi eventualul răspuns la capitala interogație/ nedumerire referitoare la absurdul dualism – de ce, adică, lumea e lăsată a fi coruptă de demon, dacă Domnul e omniprezent. Altfel spus (de Victor Segalen): „Şocul contrastelor eterne”...

“Ziua a opta”

„Mă ajută” să răspund celebrul cugetător Nikolai Berdiaev care scria: „Arta omenească e un act ontologic: adaugă ființei lumii ființă nouă şi celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta. A fi om în chip deplin, e a trăi în extazul celei de-a opta zile, care deschide mereu ciclul primordial pe care Dumnezeu l-a pecetluit cu odihna Sa”. Iată de ce am şi intitulat una din recentele mele cărți de eseuri Ziua a opta. A apărut la Editura Institutului Cultural Român. Însă până la acest moment… 2008, în 1977 definitivasem un volum de poeme (apărut în 1983), intitulat Sâmbătă spre duminică, în care sunt şi versurile: „noaptea spre duminică trăind-o / ca pe a opta zi / din săptămână”.
Sincer vorbind, nu m-am gândit la atare relaționare, între arta liturgică din Psalmii lui David şi poezia politică a împăratului de atunci, dar acum, pus în fața interogației, îmi dau seama că mi s-a întâmplat aşa ceva, adică – şi „ingerința” politicului în fapta legată de Psalmi... În 1991, la Chişinău, am editat Cântarea cântărilor (versiunea lui Corneliu Moldovan) – în stare de urgență. Adică, atunci se simțea o acută penurie de carte românească, de text în româneşte, în Moldova Interriverană, şi, la editura „EUS”, ne-am gândit să lansăm o colecție de „Poezii de duminică”, accesibilă cât mai multor solicitanți. Tirajul mediu era de 25 de mii de exemplare. Prin urmare, şi publicarea „Psalmilor...” a fost o comandă... politică de... contracarare a politicii antiromâneşti.
Dar, în stare firească, prefer să savurez frumusețea psalmilor fără a-i... învenina politiceşte.

Probabil, din Biblie nu se ia cunoaştere, ci alinare

Biblia e un abur, o atmosferă în care se întâmplă simbioza dintre instinctele, impulsurile cognitive şi inevitabile înminunări. a(le) spiritelor elevate, înainte de toate. Care îşi pun, continuu, aceeaşi problemă – a divinității, – ştiind ab initio că nu vor găsi un răspuns (plauzibil). Religia mi se pare o combustie fără de care omul nu poate trece prin viață, prin propriul destin şi Destinul Cosmic. Religia este imbold, propulsie, cale fără început şi fără sfârşit.
Apoi, probabil, din Biblie nu se ia cunoaştere, ci alinare, atenuare a neliniştilor existențiale, a deznădejdilor în fața neantului, care poate fi chiar Dumnezeu, sau altceva – dar NU POATE Să NU FIE. Pentru că infinitudinea cosmică înseamnă, în principiu, lumină, viață. Da, şi vid, şi întuneric. Totul intercomunică. Totul e necesar. Întru întreținerea Misterului.
În acest domeniu, în omnidomeniu, îmi vine să zic şi să scriu, omul, inclusiv plăsmuitorul de literatură, poate „participa”, poate fi prezent doar cu o foarte puțină cunoaştere, conştientizare, revelație, intuiție, creație, cu o cvasi-cvasi-„certitudine”. Aici, omul, scriitorul, conştiința sa, e în crisalida misterului, în aerostatul acesta al înfiorării depline, când te gândeşti la cele de care, spune confratele, gândul se înspăimântă. Astfel că răspunsul franc ar fi: greu de spus... greu de crezut în vreo atare... reactualizare a dimensiunii profetice a literaturii.
Mă tem că, din câte se vede, se ştie, se întâmplă, religia poate deveni tot mai mult (... acut) o epifenomenologie ce influențează tot mai puțin conştiința omului, filosofia socială, prezentul, viitorul. Aşa se arată, în vagă fulgurație, lucrurile pe fundalul relativismului (post)modern. Tribulațiile etico-axiologice ale contemporaneității creează confuzii (şi „trasează... perspective) tot mai încețoşate. Altfel spus, şi ceva mai accentuat (dureros), – omul e cu simțul transcendenței tot mai aplatizat. Simțul religios este
într-o prelungită etapă de conversie. Poate şi din motivul că pământeanul e descurajat de faptul că nu are acces la adevărul universal. Şi nici nu va avem.