Note din lăuntru
G. Pienescu
DESPRE "REFIC?IONARIZAREA" NUVELEI JANDARMUL DE ION AGÂRBICEANU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Recitind de curând remarcabilul studiu al regretatului Marian Papahagi, Despre “reficționalizare” la Ion Agârbiceanu1, m-a ajuns din urmă gândul, iscat în 1982, că nu ar fi întrutotul zadarnic să le anexez amândurora, şi articolului şi “reficționalizării”, câteva informații intime despre datele şi circumstanțele realizării celor două lucrări, informații şi date exacte, pe care atât Marian Papahagi, cât şi Mircea Zaciu, nelucrând pe text împreună cu Ion Agârbiceanu, nu le dețineau. Subtiscălitul, fiind nu numai redactor-responsabil al cărților lui Ion Agârbiceanu, ci şi redactor-colaborator al scriitorului2, îmi permit să transcriu din memorie, cu supravegheată fidelitate, câteva din amintirile travaliului nostru împărecheat şi desfăşurat cu o sinceră afecțiune inspirată.
Nuvela Jandarmul, subintitulată de Ion Agârbiceanu “roman”, ca şi celelalte patru nuvele cuprinse în aceeaşi mapă (Faraonii, Popa Man, Stana, Păscălierul), trimisă Editurii de Stat Pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.) înainte de 16 octombrie 19533, a fost repartizată de conducerea editurii, conform normelor curente pe atunci, pentru că Ion Agârbiceanu era un scriitor în viață, deci contemporan, Redacției de Literatură Contemporană. Aceste precizări sînt necesare pentru a elimina din istoria ediției Faraonii (1961) şi deci şi a nuvelei Jandarmul afirmațiile confuze ale lui Mircea Zaciu din Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu4. În Redacția de Literatură Contemporană “manuscrisele” celor cinci nuvele au zăcut, în sensul propriu şi etimologic al cuvântului despre lucruri, până la începutul anului 1957. Atunci, la întrebarea domnului Mihai Şora pusă membrilor redacției de clasici români (Valorificarea Moştenirii Literare – V.M.L.), din care făceam parte, “Cine vrea să rezolve un manuscris al părintelui Agârbiceanu, care zace de patru ani în Redacția de Literatură Contemporană”, m-am oferit să-l “rezolv” eu. Nu pentru că-mi plăcea literatura părintelui Agârbiceanu, ci tocmai pentru că, dimpotrivă, nu-mi plăcea. Dar şi fiindcă eram cam ponosit după o lungă perioadă de degradări (şi pe treptele ierarhiei, şi pe cele ale salarizării, din cauza proastei origini sociale), şi pentru că vroiam să-mi recâştig astfel şi independența profesională, de mai multe ori pierdută5. Dar voiam să-l şi cunosc pe acest preot-scriitor, ca-re-mi răpise multe ceasuri prețioase de lectură cu citirea numeroaselor lui cărți şi cărțulii cu evidente tendințe sămănătoriste şi moralnice religioase, scrise cu multe fraze stângace, într-un stil greoi, considerat de unii comentatori actuali drept o calitate artistică, cărți şi cărțulii tipărite în mare parte pe hârtie de calitate inferioară, cu multe cacofonii, greşeli de tipar şi gramaticale ce dovedeau o scrisoare grăbită, nerecitită pentru a o cizela şi a o corecta înainte de a o trimite zețarului.
În aceeaşi zi în care “manuscrisul” mi-a fost pus în brațe, am şi început să-l citesc metodic, cu note înscrise pe fi?e de lectură. La finele lunii martie am terminat prima citire organizată şi eram autorul a peste 300 de fi?e şi a unui substanțial referat-sinteză conținând propuneri concrete: eliminarea nuvelei Stana, inferioară celorlalte patru, eliminarea părții a doua a nuvelei Jandarmul, parazitară (lupta unui mărginaş sibian cu evreii din satul nuvelei, Vârtopi), care de altfel nu ar fi primit viza de publicare a cenzurii, precum şi sugestii de modificare a unor fraze stângace, de ardelenizare a vorbirii personajelor, care la pagina 5 se exprimau în grai regional, iar la pagina 10 vorbeau unul cu altul în limba literară, şi corectarea multor greşeli gramaticale. Presupunând că observațiile critice din referatul-sinteză şi de pe fi?e îl vor indispune pe scriitor, am pregătit, cu ajutorul fostului meu coleg de studii universitare Dan Bugeanu – fie-i țărâna uşoară! –, salariat al Bibliotecii Academiei Române, proiectul unei ediții de “opere alese”, cu fişe bibliografice, deci temeinic, menit să-l convingă pe Ion Agârbiceanu că vizita mea era însoțită şi de gânduri bune, stimulate îndeosebi de citirea nuvelelor Faraonii, Popa Man şi Păscălierul (citez nuvelele din mapa trimisă de Ion Agârbiceanu) care aveau vioiciunea editării neîntârziate.
Nu voi repeta impresiile primei mele întâlniri cu părintele Ion Agârbiceanu, tipărite o dată, pare-mi-se că în postfața unei antologii apărute subt egida editurii bucureştene “Cartea Românească”. Dar voi adăuga acelor însemnări câteva note inedite, memorabile.
Ajuns la Cluj în aprilie sau mai 1957, am tras, în drumul spre Biblioteca Univer-sitară, unde urma să mă întâlnesc, conform unei înțelegeri telefonice, cu Doamna Maria Magdalena Agârbiceanu, fiica scriitorului, la primul hotel ce mi-a ieşit în drum, Hotelul „Partizanul”. Se mai purta pe-atunci partizanlâcul, cum s-a purtat o vreme, mai de curând, disidențiarlâcul. După ce am anunțat-o pe fiica scriitorului că am sosit şi după ce am stabilit ora întâlnirii noastre la bibliotecă, m-am îndreptat spre sediul revistei Steaua, unde-i cunoşteam pe majoritatea redactorilor, colaboratori ai Esplei. În drum am văzut o păreche de tineri frumoşi ca nealții. Intrând în redacție, tocmai le mărturiseam celor prezenți încântarea mea de a-i fi văzut pe cei doi tineri frumoşi, când amândoi au deschis uşa. Atunci şi aşa i-am cunoscut pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Spunându-le celor din jur că urmează să mă întâlnesc la Biblioteca Universitară cu Doamna Maria Magdalena (Uca) Agârbiceanu, cineva mi-a zis că am venit la Cluj într-o zi norocoasă, de vreme ce, după ce i-am cunoscut pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan, urma s-o întâlnesc pe cea mai fermecătoare femeie clujeană. Ajungând la ora stabilită la întâlnire am constatat că, într-adevăr, Doamna Uca Agârbiceanu era o femeie încântătoare. Dar din păcate ea nu şi-a pierdut timpul stând de vorbă cu mine, ci m-a rugat s-o scuz câteva minute până când îmi va face, telefonic, introducerea în casa şi în timpul părintelui său. Şi m-a întrebat dacă până când îmi va aduce răspunsul nu aş vrea să schimb câteva cuvinte cu ... Lucian Blaga.
Se putea să nu vreau să schimb câteva cuvinte cu Poetul Lucian Blaga? Într-adevăr, sosisem la Cluj într-o zi norocoasă! Prezentându-mă Poetului, ne-a lăsat pe amândoi singuri la un colț de masă de lectură. Eu m-am străduit, în cele câteva cuvinte ale încercării mele de-a ieşi din tăcerea emoției, să-i sugerez Poetului că ştiam din citite cu cine vorbesc, că venisem la Cluj cu intenția de-a înlesni publicarea nuvelelor trimise de părintele Agârbiceanu editurii şi că literatura română modernă nu-mi era străină. Lucian Blaga m-a ascultat cu bunăvoință surâzătoare şi, dorind, poate că tot din bunăvoință, să mă încurajeze în colaborarea cu Ion Agârbiceanu, mi-a spus că voi lucra lesne cu el, pentru că scrie uşor. Reproduc aproximativ cuvintele lui: „Noi, când ne rămânea câte un colț de pagină din revistă fără text, îl rugam pe părintele Agârbiceanu să ne ajute, şi el ne ajuta cu dragă inimă. Dacă-i ceream un articolaş de unsprezece rânduri, el se aşeza la un colț de masă, cam cum stăm noi acum, şi ne scria exact unsprezece rânduri.” Mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum că din cuvintele lui Lucian Blaga adia o uşoară mireasmă de ironie. Dar totodată cuvintele lui, care-mi aduceau aminte de o declarație similară a lui Octavian C. Tăslăuanu, mi-au justificat, în parte, multe deficiențe ale cărților şi cărticelelor publicate de Ion Agârbiceanu şi m-au şi îngrijorat, pentru că în referatul-sinteză şi pe fişele de lectură îi propuneam scriitorului efectuarea unor modificări (rescrieri de aliniate, “stilizări” etc.). Dar, după cum se va citi mai departe, norocul (să-i zic aşa) m-a ajutat şi ne-a ajutat pe amândoi, autor şi redactor-colaborator, să trecem, pare-se cu succes, peste necazurile scrierii cu uşurătate.
În noiembrie 1957, pe o vreme haìnă, am revenit la Cluj, purtând în servietă nuvelele Faraonii, Jandarmul, Popa Man şi Păscălierul, pe care le buchisisem redacțional toată vara, extrăgându-mi multe note critice de lectură. Revenisem pentru a stabili cu Ion Agârbiceanu formele lor definitive. După ce, în cursul primei şedințe matinale, am definitivat, nu fără dificultăți, textul nuvelei Faraonii, începând după-amiaza, m-am întors în camera mea de la “Partizanul”. Vremea fiind haìnă, după cum spusei, şi neavând în casa cui mă duce ca să bem împreună sticla de Murfatlar pe care o cumpărasem, am scos din servietă nuvela Jandarmul, căreia, încă din timpul buchiselii văratice, îi cunoşteam destul de bine posibilele “variante”, am pus în stânga ei sticla de vin desfundată (orice călător singuratic trebuie să aibă asupra lui, printre alte unelte, şi un tirbuşon “de campanie”), un pahar şi am început să rebuchisesc textul, dar mai pe îndelete decât în timpul verii. Noua rebuchisire, tomnatică şi murfatlarică, a avut ab initio mai multe scopuri, pe care mi-am propus să le realizez în două etape. În prima, desfăşurată în camera de la hotelul “Partizanul”, m-am hotărât să elimin toate greşelile de tipar din ediția de bază, ca de exemplu (1941): urmă/urma (p.36)6, partă/partea, (p. 38), desfriguri/de friguri (p. 38), mroartă/moartă (p. 38), “Cararina se gândea: a invățat de la tata/Catarina se gândea: “A învățat de la tata” (p. 46), şi iar se gândi [...] se gândi [...]: nu putea fi şi o umbră/şi iar se gândi [...]: “Nu putea fi o umbră” (p. 51), singur/singură (p. 84); apoi să elimin cacofoniile, ca de exemplu: “Aşa s-a întâlnit întâia oară Veronica cu omul cel întunecat” (p. 14), “munca câmpului era în toi” (p. 24), “Să o întâlnească pe duşmancă. Cățeaua” (p. 29) etc., etc.
A doua zi dimineață, în a doua etapă, în timpul şedinței de lucru cu părintele Agârbiceanu, am făcut împreună mai multe modificări, dintre care Marian Papahagi menționează ca mai importante, “înlocuirea frecventă a imperfectului indicativ al relatării auctoriale a intervențiilor personajelor, cu perfectul simplu” şi observă că s-a recurs la “perfectul narativ” care “temperează sondajul în realitate prin emergența mai decisă a concretului ficțiunii”, precum şi “trecerea unor propoziții aparținând, în prima variantă (1941), vocii auctoriale, interferențelor naratorului omniscient sau stilului indirect în general pe tema personajelor”.
Nu repet exemplele pe care le dă el (op. cit., p.284). Dar în acelaşi excelent articol Marian Papahagi nu observă trecerea, în urma “reficționalizării’ a numeroase verbe de la perfectul simplu indicativ, inadecvat suitei epice, la mai mult ca perfectul indicativ, adecvat evoluției povestirii, ca de exemplu: “trecuseră de atunci alți cincisprezece ani”, în loc de: “trecură de atunci alți cincisprezece ani” (p. 7); “Se vede că sosise în puterea nopții”, în loc de: “Se vede că sosi în puterea nopții” (p. 8); “Bărbatul încă nu sosise de la plug”, în loc de: “Bărbatul încă nu sosi de la plug” (p. 12); “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care venise în martie”, în loc de: “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care veni în martie” (p. 25) etc., etc.7
În aceeaşi dimineață şi-n a doua zi dimineață şi după prânz – prânz în timpul căruia am savurat, ca oaspete al membrilor clujeni ai familiei Ion Agârbiceanu, o surprinzătoare supă cu laşte (surprinzătoare pentru că redactorul bucureştean poftit la masă nu ştia ce sînt “laştele”, până când nu le-a văzut, ca tăiței pătrați, în supa din farfuria părintelui Agârbiceanu), − redactorul-colaborator şi scriitorul au reînceput să lucreze pe paginile nuvelei Jandarmul, copiate dactilografic după ediția din 1941, ajutați de cafele şi de rom cubanez. Mai întâi ne-am străduit să eliminăm câteva alineate, pasaje şi fraze ce împiedicau, ici şi colo, desfăşurarea vieții personajelor din ficțiune şi evoluția eposului nuvelei, alineate, pasaje şi fraze, pe care nu le pot cita ca exemple, pentru că ar ocupa şapte-opt pagini din spațiul dăruit de revistă acestui articol, dar cititorul curios le poate găsi confruntând textul nuvelei din ediția Ion Agârbiceanu, Opere (vol. 6, Bucureşti, Editura Minerva, 1971) cu textul primei ediții (1941), pp.: 9, 11, 34, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 52, 53, 54, 59, 61-62, 70 etc., etc. Paralel am făcut împreună şi câteva adăugiri şi modificări de fraze stângace sau de conglomerate de fraze greoaie, ca de exemplu: “Era mijlocul lui mai şi primăvara umplea lumea de mireasma tare a vieții. Prin ea, Dumitru Bogdan, fostul jandarm, trecea ca un semn greu şi negru de întrebare pentru întreg satul. Dar mai ales pentru femei şi fetele de măritat. Bărbații şi feciorii începură să-şi închidă inima față de el. În izolarea şi muțenia lui ei începură să vadă mândrie. Cum? Parcă-i mare lucru că a fost jandarm? Câți sărăntoci nu se fac jandarmi când isprăvesc armata?”
Acest conglomerat de fraze fără ritm şi fără accent, l-am concentrat cu părintele Agârbiceanu în patru fraze scurte, cu accent literar: “Dumitru Bogdan sosise în Vârtopi pe la finele lui martie. Acum era mijlocul lui mai, şi adeseori duminica nu mai lucra, ci luându-?i un băț pe care îl adusese din străinătate, ieşea la câmp să-şi vadă semănăturile. Umbla tot cu pasul lui rar şi măsurat, de jandarm, cu trupul drept, cu grumazul încordat. Şi umbra lui trecea prin lumina plină de mireasma tare a vieții ca un greu semn de întrebare pentru întreg satul.”
Asemenea “literaturizări” (folosesc termenul utilizat de Marian Papahagi) a mai făcut scriitorul secondat de redactorul cărților sale şi într-alte locuri. De exemplu, fraza: “Părea că se ridică un văl după care viața se întrezărea cu mult mai grea şi mai plină de nenorociri” (p. 23), a fost literaturizată astfel: “Parcă i se pusese un văl pe ochi, prin care viața se întrezărea mai grea şi mai plină de nenorociri decât crezuse el.”. Alte literaturizări reies ca urmare a suprimării unor fragmente (vezi pp. 26, 45, 53, etc.).
Nu notez, ca să nu înmulțesc peste măsură paginile acestui articol corectările greşelilor de tipar şi ale greşelilor gramaticale (vezi pp. :9, 10, 14, 16, 19, 20, 35, 39, 40, 42, 52, 63, 84, 86, 89, etc., etc.) făcute împreună cu părintele Ion Agârbiceanu într-a doua zi şi în zilele următoare de până la sfârşitul săptămânii dedicate definitivării textului nuvelei Jandarmul.
Ediția academică a scrierilor părintelui Agârbiceanu va demonstra, sper, prin evidențierea modificărilor efectuate în textul tipărit în 1941, că autorul şi redactorul lui colaborator şi-au făcut datoria față de cititor. Deşi, recitind Jandarmul acum, înainte de încheierea articolului, mi se pare că am fi putut face împreună câteva prefaceri. Când voi trece şi eu Dincolo, voi lua cu mine ultimele însemnări, şi dacă mă voi întâlni cu Ion Agârbiceanu, voi încerca să-i fur câtva netimp din vecii Veşniciei şi să-i propun îndreptarea celor ce mi se pare că ar mai fi fost de îndreptat. Dacă vom găsi pe-acolo hârtie şi creioane...
Nuvela Jandarmul, subintitulată de Ion Agârbiceanu “roman”, ca şi celelalte patru nuvele cuprinse în aceeaşi mapă (Faraonii, Popa Man, Stana, Păscălierul), trimisă Editurii de Stat Pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.) înainte de 16 octombrie 19533, a fost repartizată de conducerea editurii, conform normelor curente pe atunci, pentru că Ion Agârbiceanu era un scriitor în viață, deci contemporan, Redacției de Literatură Contemporană. Aceste precizări sînt necesare pentru a elimina din istoria ediției Faraonii (1961) şi deci şi a nuvelei Jandarmul afirmațiile confuze ale lui Mircea Zaciu din Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu4. În Redacția de Literatură Contemporană “manuscrisele” celor cinci nuvele au zăcut, în sensul propriu şi etimologic al cuvântului despre lucruri, până la începutul anului 1957. Atunci, la întrebarea domnului Mihai Şora pusă membrilor redacției de clasici români (Valorificarea Moştenirii Literare – V.M.L.), din care făceam parte, “Cine vrea să rezolve un manuscris al părintelui Agârbiceanu, care zace de patru ani în Redacția de Literatură Contemporană”, m-am oferit să-l “rezolv” eu. Nu pentru că-mi plăcea literatura părintelui Agârbiceanu, ci tocmai pentru că, dimpotrivă, nu-mi plăcea. Dar şi fiindcă eram cam ponosit după o lungă perioadă de degradări (şi pe treptele ierarhiei, şi pe cele ale salarizării, din cauza proastei origini sociale), şi pentru că vroiam să-mi recâştig astfel şi independența profesională, de mai multe ori pierdută5. Dar voiam să-l şi cunosc pe acest preot-scriitor, ca-re-mi răpise multe ceasuri prețioase de lectură cu citirea numeroaselor lui cărți şi cărțulii cu evidente tendințe sămănătoriste şi moralnice religioase, scrise cu multe fraze stângace, într-un stil greoi, considerat de unii comentatori actuali drept o calitate artistică, cărți şi cărțulii tipărite în mare parte pe hârtie de calitate inferioară, cu multe cacofonii, greşeli de tipar şi gramaticale ce dovedeau o scrisoare grăbită, nerecitită pentru a o cizela şi a o corecta înainte de a o trimite zețarului.
În aceeaşi zi în care “manuscrisul” mi-a fost pus în brațe, am şi început să-l citesc metodic, cu note înscrise pe fi?e de lectură. La finele lunii martie am terminat prima citire organizată şi eram autorul a peste 300 de fi?e şi a unui substanțial referat-sinteză conținând propuneri concrete: eliminarea nuvelei Stana, inferioară celorlalte patru, eliminarea părții a doua a nuvelei Jandarmul, parazitară (lupta unui mărginaş sibian cu evreii din satul nuvelei, Vârtopi), care de altfel nu ar fi primit viza de publicare a cenzurii, precum şi sugestii de modificare a unor fraze stângace, de ardelenizare a vorbirii personajelor, care la pagina 5 se exprimau în grai regional, iar la pagina 10 vorbeau unul cu altul în limba literară, şi corectarea multor greşeli gramaticale. Presupunând că observațiile critice din referatul-sinteză şi de pe fi?e îl vor indispune pe scriitor, am pregătit, cu ajutorul fostului meu coleg de studii universitare Dan Bugeanu – fie-i țărâna uşoară! –, salariat al Bibliotecii Academiei Române, proiectul unei ediții de “opere alese”, cu fişe bibliografice, deci temeinic, menit să-l convingă pe Ion Agârbiceanu că vizita mea era însoțită şi de gânduri bune, stimulate îndeosebi de citirea nuvelelor Faraonii, Popa Man şi Păscălierul (citez nuvelele din mapa trimisă de Ion Agârbiceanu) care aveau vioiciunea editării neîntârziate.
Nu voi repeta impresiile primei mele întâlniri cu părintele Ion Agârbiceanu, tipărite o dată, pare-mi-se că în postfața unei antologii apărute subt egida editurii bucureştene “Cartea Românească”. Dar voi adăuga acelor însemnări câteva note inedite, memorabile.
Ajuns la Cluj în aprilie sau mai 1957, am tras, în drumul spre Biblioteca Univer-sitară, unde urma să mă întâlnesc, conform unei înțelegeri telefonice, cu Doamna Maria Magdalena Agârbiceanu, fiica scriitorului, la primul hotel ce mi-a ieşit în drum, Hotelul „Partizanul”. Se mai purta pe-atunci partizanlâcul, cum s-a purtat o vreme, mai de curând, disidențiarlâcul. După ce am anunțat-o pe fiica scriitorului că am sosit şi după ce am stabilit ora întâlnirii noastre la bibliotecă, m-am îndreptat spre sediul revistei Steaua, unde-i cunoşteam pe majoritatea redactorilor, colaboratori ai Esplei. În drum am văzut o păreche de tineri frumoşi ca nealții. Intrând în redacție, tocmai le mărturiseam celor prezenți încântarea mea de a-i fi văzut pe cei doi tineri frumoşi, când amândoi au deschis uşa. Atunci şi aşa i-am cunoscut pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Spunându-le celor din jur că urmează să mă întâlnesc la Biblioteca Universitară cu Doamna Maria Magdalena (Uca) Agârbiceanu, cineva mi-a zis că am venit la Cluj într-o zi norocoasă, de vreme ce, după ce i-am cunoscut pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan, urma s-o întâlnesc pe cea mai fermecătoare femeie clujeană. Ajungând la ora stabilită la întâlnire am constatat că, într-adevăr, Doamna Uca Agârbiceanu era o femeie încântătoare. Dar din păcate ea nu şi-a pierdut timpul stând de vorbă cu mine, ci m-a rugat s-o scuz câteva minute până când îmi va face, telefonic, introducerea în casa şi în timpul părintelui său. Şi m-a întrebat dacă până când îmi va aduce răspunsul nu aş vrea să schimb câteva cuvinte cu ... Lucian Blaga.
Se putea să nu vreau să schimb câteva cuvinte cu Poetul Lucian Blaga? Într-adevăr, sosisem la Cluj într-o zi norocoasă! Prezentându-mă Poetului, ne-a lăsat pe amândoi singuri la un colț de masă de lectură. Eu m-am străduit, în cele câteva cuvinte ale încercării mele de-a ieşi din tăcerea emoției, să-i sugerez Poetului că ştiam din citite cu cine vorbesc, că venisem la Cluj cu intenția de-a înlesni publicarea nuvelelor trimise de părintele Agârbiceanu editurii şi că literatura română modernă nu-mi era străină. Lucian Blaga m-a ascultat cu bunăvoință surâzătoare şi, dorind, poate că tot din bunăvoință, să mă încurajeze în colaborarea cu Ion Agârbiceanu, mi-a spus că voi lucra lesne cu el, pentru că scrie uşor. Reproduc aproximativ cuvintele lui: „Noi, când ne rămânea câte un colț de pagină din revistă fără text, îl rugam pe părintele Agârbiceanu să ne ajute, şi el ne ajuta cu dragă inimă. Dacă-i ceream un articolaş de unsprezece rânduri, el se aşeza la un colț de masă, cam cum stăm noi acum, şi ne scria exact unsprezece rânduri.” Mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum că din cuvintele lui Lucian Blaga adia o uşoară mireasmă de ironie. Dar totodată cuvintele lui, care-mi aduceau aminte de o declarație similară a lui Octavian C. Tăslăuanu, mi-au justificat, în parte, multe deficiențe ale cărților şi cărticelelor publicate de Ion Agârbiceanu şi m-au şi îngrijorat, pentru că în referatul-sinteză şi pe fişele de lectură îi propuneam scriitorului efectuarea unor modificări (rescrieri de aliniate, “stilizări” etc.). Dar, după cum se va citi mai departe, norocul (să-i zic aşa) m-a ajutat şi ne-a ajutat pe amândoi, autor şi redactor-colaborator, să trecem, pare-se cu succes, peste necazurile scrierii cu uşurătate.
În noiembrie 1957, pe o vreme haìnă, am revenit la Cluj, purtând în servietă nuvelele Faraonii, Jandarmul, Popa Man şi Păscălierul, pe care le buchisisem redacțional toată vara, extrăgându-mi multe note critice de lectură. Revenisem pentru a stabili cu Ion Agârbiceanu formele lor definitive. După ce, în cursul primei şedințe matinale, am definitivat, nu fără dificultăți, textul nuvelei Faraonii, începând după-amiaza, m-am întors în camera mea de la “Partizanul”. Vremea fiind haìnă, după cum spusei, şi neavând în casa cui mă duce ca să bem împreună sticla de Murfatlar pe care o cumpărasem, am scos din servietă nuvela Jandarmul, căreia, încă din timpul buchiselii văratice, îi cunoşteam destul de bine posibilele “variante”, am pus în stânga ei sticla de vin desfundată (orice călător singuratic trebuie să aibă asupra lui, printre alte unelte, şi un tirbuşon “de campanie”), un pahar şi am început să rebuchisesc textul, dar mai pe îndelete decât în timpul verii. Noua rebuchisire, tomnatică şi murfatlarică, a avut ab initio mai multe scopuri, pe care mi-am propus să le realizez în două etape. În prima, desfăşurată în camera de la hotelul “Partizanul”, m-am hotărât să elimin toate greşelile de tipar din ediția de bază, ca de exemplu (1941): urmă/urma (p.36)6, partă/partea, (p. 38), desfriguri/de friguri (p. 38), mroartă/moartă (p. 38), “Cararina se gândea: a invățat de la tata/Catarina se gândea: “A învățat de la tata” (p. 46), şi iar se gândi [...] se gândi [...]: nu putea fi şi o umbră/şi iar se gândi [...]: “Nu putea fi o umbră” (p. 51), singur/singură (p. 84); apoi să elimin cacofoniile, ca de exemplu: “Aşa s-a întâlnit întâia oară Veronica cu omul cel întunecat” (p. 14), “munca câmpului era în toi” (p. 24), “Să o întâlnească pe duşmancă. Cățeaua” (p. 29) etc., etc.
A doua zi dimineață, în a doua etapă, în timpul şedinței de lucru cu părintele Agârbiceanu, am făcut împreună mai multe modificări, dintre care Marian Papahagi menționează ca mai importante, “înlocuirea frecventă a imperfectului indicativ al relatării auctoriale a intervențiilor personajelor, cu perfectul simplu” şi observă că s-a recurs la “perfectul narativ” care “temperează sondajul în realitate prin emergența mai decisă a concretului ficțiunii”, precum şi “trecerea unor propoziții aparținând, în prima variantă (1941), vocii auctoriale, interferențelor naratorului omniscient sau stilului indirect în general pe tema personajelor”.
Nu repet exemplele pe care le dă el (op. cit., p.284). Dar în acelaşi excelent articol Marian Papahagi nu observă trecerea, în urma “reficționalizării’ a numeroase verbe de la perfectul simplu indicativ, inadecvat suitei epice, la mai mult ca perfectul indicativ, adecvat evoluției povestirii, ca de exemplu: “trecuseră de atunci alți cincisprezece ani”, în loc de: “trecură de atunci alți cincisprezece ani” (p. 7); “Se vede că sosise în puterea nopții”, în loc de: “Se vede că sosi în puterea nopții” (p. 8); “Bărbatul încă nu sosise de la plug”, în loc de: “Bărbatul încă nu sosi de la plug” (p. 12); “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care venise în martie”, în loc de: “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care veni în martie” (p. 25) etc., etc.7
În aceeaşi dimineață şi-n a doua zi dimineață şi după prânz – prânz în timpul căruia am savurat, ca oaspete al membrilor clujeni ai familiei Ion Agârbiceanu, o surprinzătoare supă cu laşte (surprinzătoare pentru că redactorul bucureştean poftit la masă nu ştia ce sînt “laştele”, până când nu le-a văzut, ca tăiței pătrați, în supa din farfuria părintelui Agârbiceanu), − redactorul-colaborator şi scriitorul au reînceput să lucreze pe paginile nuvelei Jandarmul, copiate dactilografic după ediția din 1941, ajutați de cafele şi de rom cubanez. Mai întâi ne-am străduit să eliminăm câteva alineate, pasaje şi fraze ce împiedicau, ici şi colo, desfăşurarea vieții personajelor din ficțiune şi evoluția eposului nuvelei, alineate, pasaje şi fraze, pe care nu le pot cita ca exemple, pentru că ar ocupa şapte-opt pagini din spațiul dăruit de revistă acestui articol, dar cititorul curios le poate găsi confruntând textul nuvelei din ediția Ion Agârbiceanu, Opere (vol. 6, Bucureşti, Editura Minerva, 1971) cu textul primei ediții (1941), pp.: 9, 11, 34, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 52, 53, 54, 59, 61-62, 70 etc., etc. Paralel am făcut împreună şi câteva adăugiri şi modificări de fraze stângace sau de conglomerate de fraze greoaie, ca de exemplu: “Era mijlocul lui mai şi primăvara umplea lumea de mireasma tare a vieții. Prin ea, Dumitru Bogdan, fostul jandarm, trecea ca un semn greu şi negru de întrebare pentru întreg satul. Dar mai ales pentru femei şi fetele de măritat. Bărbații şi feciorii începură să-şi închidă inima față de el. În izolarea şi muțenia lui ei începură să vadă mândrie. Cum? Parcă-i mare lucru că a fost jandarm? Câți sărăntoci nu se fac jandarmi când isprăvesc armata?”
Acest conglomerat de fraze fără ritm şi fără accent, l-am concentrat cu părintele Agârbiceanu în patru fraze scurte, cu accent literar: “Dumitru Bogdan sosise în Vârtopi pe la finele lui martie. Acum era mijlocul lui mai, şi adeseori duminica nu mai lucra, ci luându-?i un băț pe care îl adusese din străinătate, ieşea la câmp să-şi vadă semănăturile. Umbla tot cu pasul lui rar şi măsurat, de jandarm, cu trupul drept, cu grumazul încordat. Şi umbra lui trecea prin lumina plină de mireasma tare a vieții ca un greu semn de întrebare pentru întreg satul.”
Asemenea “literaturizări” (folosesc termenul utilizat de Marian Papahagi) a mai făcut scriitorul secondat de redactorul cărților sale şi într-alte locuri. De exemplu, fraza: “Părea că se ridică un văl după care viața se întrezărea cu mult mai grea şi mai plină de nenorociri” (p. 23), a fost literaturizată astfel: “Parcă i se pusese un văl pe ochi, prin care viața se întrezărea mai grea şi mai plină de nenorociri decât crezuse el.”. Alte literaturizări reies ca urmare a suprimării unor fragmente (vezi pp. 26, 45, 53, etc.).
Nu notez, ca să nu înmulțesc peste măsură paginile acestui articol corectările greşelilor de tipar şi ale greşelilor gramaticale (vezi pp. :9, 10, 14, 16, 19, 20, 35, 39, 40, 42, 52, 63, 84, 86, 89, etc., etc.) făcute împreună cu părintele Ion Agârbiceanu într-a doua zi şi în zilele următoare de până la sfârşitul săptămânii dedicate definitivării textului nuvelei Jandarmul.
Ediția academică a scrierilor părintelui Agârbiceanu va demonstra, sper, prin evidențierea modificărilor efectuate în textul tipărit în 1941, că autorul şi redactorul lui colaborator şi-au făcut datoria față de cititor. Deşi, recitind Jandarmul acum, înainte de încheierea articolului, mi se pare că am fi putut face împreună câteva prefaceri. Când voi trece şi eu Dincolo, voi lua cu mine ultimele însemnări, şi dacă mă voi întâlni cu Ion Agârbiceanu, voi încerca să-i fur câtva netimp din vecii Veşniciei şi să-i propun îndreptarea celor ce mi se pare că ar mai fi fost de îndreptat. Dacă vom găsi pe-acolo hârtie şi creioane...