Note clasice
Liviu Franga
MODERNITATEA ?I ACTUALITATEA ANTICHITĂ?II (VI)
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
3. Filologia clasică şi naşterea modernității
Privite foarte de sus, din perspectiva generală a evoluției societății, instituțiilor şi mentalităților europene, cu particularități zonale (răsăritul şi sudul Europei față de vestul şi nordul ei), respectiv cu particularități național-locale extrem de specifice, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au semni-ficat o manifestă ruptură, față de o ruptură deja existentă şi pe care am scos-o în evidență până acum – aceea a vârstei Renaşterii, ca apogeu şi, totodată, încheiere definitivă a Evului de Mijloc. Mai întâi veacul al XVIII-lea, simbolic supranumit al Luminilor, apoi cel de-al XIX-lea, revoluționar prin excelență de la un capăt al său (eliberarea Greciei, 1821), până la celălalt (Comuna din Paris, La Commune, 1871), au operat rupturi succesive: al XVIII-lea a spus adio întârziatului Ev Mediu, iar al XIX-lea s-a desprins, mental şi psihic, de precedentul, contestându-i violent mai ales structurile instituționale, pe care le-a vrut înlocuite radical, şi nu adaptate sau transformate. Aşa s-a născut, în liniile cele mai mari ale interpretării istorico-fenomenale, modernitatea, printr-o dublă mişcare de raportare la trecut, adică la Istorie: pe calea iluminării teoretice, urmate – sau, ca în cazul Franței, însoțite – de apelul la acțiune, în vederea înlocuirii prin eliminare a ceea ce se vedea deja vechi şi perimat.
Ce s-a întâmplat cu filologia clasică sau cu filologia în general, în aceste aprig de contestatare şi, cum apreciam, violente veacuri care au marcat naşterea – nu ezit să o numesc grea – a modernității?
Spre deosebire de celelalte epoci de dinainte, aceste două sute de ani (desigur, în mare, fără detalii cronologice fastidioase) au fost dominate de o singură şcoală filologică, aceea care a impus un veritabil respect al opiniei publice față de această ştiință şi, pentru prima oară, a adus în discuție propria contribuție, esențială cum vom vedea, la dezvoltarea învățământului şi a educației prin / în şcoală: este vorba de filologia clasică din Germania.
Epoca germană a filologiei clasice începe să se afirme pe la mijlocul şi, mai ales, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin activitatea celui mai prestigios filolog clasic german de până atunci, Christian Gottlob Heyne (1739-1812), profesor la Universitatea Georgia-Augusta din Göttingen (Georg-August-Universität Göttingen), la vremea aceea cea mai renumită din întreg spațiul german.1 La această faimoasă universitate au fost studenți, colaboratori sau audienți Johann Gottfried Herder (în 1772), Wilhelm von Humboldt (1788-1789), Friedrich Schlegel (1790-1791). Erudiția lui Heyne era vastă, permițându-i să aibă o viziune complexă asupra întregii Antichități şi asupra fiecărui domeniu constitutiv al ştiinței Antichității. Autorul celei dintâi istorii a filologiei clasice – nu întâmplător, tot un german, Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf –, istorie a cărei primă ediție apare în anul 19212, îl va numi pe Heyne praeceptor Germaniae, „educatorul Germaniei”: a fost, într-adevăr, după mărturiile contemporanilor săi, un erudit excepțional, dublat de un istoric reputat al Antichității clasice, calități de marcă la care Heyne a adăugat-o şi pe aceea de bun organizator al învățământului universitar şi de evenimente culturale.3 În aprilie 1777, la vârsta de 18 ani, se înscrie la aceeaşi universitate din Göttingen cel care avea să ducă mai departe tradiția umanist-filologică germană şi să-i confere strălucire cu adevărat europeană: Friedrich August Wolf (1759-1824). Deşi ar fi putut alege să devină, conform nomenclatorului german de specializări de atunci, un studiosus philosophiae, un studiosus theologiae sau un studiosus medicinae, Wolf optează pentru a deveni studiosus philologiae şi se înscrie ca atare în registrul matricol al Universității Georgia-Augusta4. Astfel, în jurul anului 1780 va începe activitatea de înaltă erudiție critică a savantului german care a dat, practic în toată Europa modernă, un veritabil impuls creator studiilor de filologie clasică. Grație vizunii, novator originale, a lui Friedrich August Wolf, întreaga ştiință a filologiei clasice, devenită, prin contribuțiile excepționale ale savantului german, o „ştiință a Antichității” (Altertumswissenschaft), este scoasă de sub tutela teologiei şi a dreptului şi dobândeşte statutul unei ştiințe sistematice autonome, cu finalități proprii, nesubordonate nici unei alte discipline.
Prin savantul de la finele veacului Luminilor şi începutul erei plenare a modernității europene, filologia clasică şi-a perfecționat şi desăvârşit direcțiile de cercetare deschise de revoluția culturală umanist-renascentistă şi continuate de epocile / etapele ulterioare. Erudiția mitologico-istorică, pusă la punct până în cele mai mici detalii, critica de text desfăşurată sistematic, mult mai metodic şi riguros, lăsând foarte puțin sau deloc spațiu pentru fantezii conjecturale, studiul istorico-gramatical al limbilor clasice, pe baze rațional-ştiințifice şi cu o metodologie plină de acuratețe în investigație şi în demonstrație – toate aceste calități de prim ordin, regăsite în mod strălucit în opera lui Wolf, au împins departe performanțele şi reputația şcolii germane de filologie clasică (Klassische Philologie). Meritul maxim revine, însă, întemeietorului modernității ei, profesorul de la Universitățile din Halle şi Berlin, Friedrich August Wolf.5 El a reuşit să facă din filologia clasică instrumentul de eliberare cel mai eficace a personalității intelectuale, a individului de sub tutela dogmatismului şi, totodată, nu mai puțin, instrumentul formativ cel mai important în construcția instituțională a viitorului cetățean, aşadar, un veritabil model pedagogic.6 Din acest ultim punct de vedere – esențial în discuția noastră despre contribuția formativ-culturală a filologiei clasice, cu precădere la vârsta modernității şi ulterior, până în prezenta actualitate –, opera majoră a lui Wolf rămâne cea publicată în anul 1807 şi intitulată Darstellung der Altertumswissenschaft nach Begriff, Umfang, Zweck und Wert, „Expunerea ştiinței Antichității în funcție de sensul, extensiunea, scopul şi valoarea ei”.7 Prin acest program de cercetare pe care Wolf îl propune făcând prezentarea filologiei clasice, o ştiință seculară în Europa postantică îşi stabileşte definitiv locul, în vasta enciclopedie a cunoaşterii ştiințifice, într-un sistem al ştiințelor despre om. Lumea antică devine, într-o atare viziune, o oglindă a conştiinței moderne care se confruntă contrastiv cu ea, se regăseşte şi, în acelaşi timp, se distanțează de ea. Ca alteritate, lumea Antichității clasice – în spațiul german, mai ales a celei greceşti – posedă dimensiuni spirituale capabile să întrețină şi să susțină dialogul modernității cu vechimea.
Wolf şi contemporanii săi, mai vârstnici sau mai tineri, precum Herder, Schlegel, Wieland, Schiller, Goethe sau Humboldt, prin activitatea lor culturală şi ştiințifică, direct sau indirect, au transformat, astfel, filologia clasică dintr-o ramură a ştiinței (filologice, în speță) într-o temelie a formării personalității umane (Bildung)8, într-un fundament al educației prin instrucție. Filologia clasică, în calitate de „ştiință (totală) a Antichității”, are, în concepția lui Fr. A. Wolf, menirea de a oferi cunoaşterea integrală a umanității omului pornind tocmai de la originile ei şi circumscriind acestor origini spațiul matricial euroasiatic. Savantul german identifică filologia clasică, în calitate de ştiință generală şi totală a Antichității, cu fundamentul educației umaniste, educație pe care el o numeşte prin sintagma studia humanitatis. Această educație umanistă, pusă deci în slujba omului şi a formării lui – ideal afirmat pentru prima oară de savanții umanismului renascentist, în succesiunea cărora se aşează Wolf (pe care am putea să-l numim „ultimul renascentist” sau „renascentistul modernității”) –, cuprindea, în programul educațional preconizat de Wolf, studiul istoriei, al dreptului, al filosofiei şi logicii, al matematicii şi fizicii (termenul ultim se referea, etimologic, la ştiințele naturii, nu doar la fizica propriu-zisă). La temelia acestor studia humanitatis Wolf nu aşeza, însă, altceva decât die Altertumswissenschaft, „ştiința Antichității” (clasice, greco-romane).
Este locul să ne întrebăm, desigur, de ce. Analizând demersul savantului german, vom putea evita explicații tautologice, false, de tipul raționamentului circular: de vreme ce era filolog clasic, nu putea pleda ca fundament al cunoaşterii şi educației prin instrucție şcolară decât pentru filologia clasică.
Pentru a da răspunsul corect privind cauzele şi argumentele pentru care la baza educației umaniste se află şi trebuie să se afle, în viziunea modernă wolfiană, ştiința Antichității, este necesar şi se impune să pornim de la conținutul însuşi al ştiinței în cauză.
Folosind termenul compus Altertumswissenschaft, redat exact în celelalte limbi moderne prin sintagma „ştiința Antichității”, savantul german de la debutul veacului al XIX-lea urmărea să înlocuiască, în plan terminologic, concepte mai laxe, mai puțin delimitate obiectual, mai imprecise, precum humaniora studia (de sorginte renascentistă), les belles lettres sau classical learning.9 Pentru Wolf – şi, după el, pentru întreaga şcoală germană modernă de filologie clasică, de-a lungul secolului al XIX-lea şi ulterior –, ştiința Antichității avea ca obiect întregul complex sau ansamblu de cunoştințe capabile să ne informeze şi să ne facă să înțelegem viața instituțional-politică, istoria evenimențială, viața economico-socială şi, mai presus de toate, cultura spirituală şi cultura materială a Lumii Vechi, greco-romane. Ceea ce echivala, în ultima privință, cu accesul cunoaşterii la limbile greacă şi latină în evoluția lor spațio-temporală, la artele, ştiințele şi practicile lor tehnologice, la modul de viață grecesc şi la cel roman (din aceeaşi perspectivă geo-istorică), la religia, la mentalitățile, tradițiile şi modul lor de a gândi, nu în ultimul rând la ansamblul monumentelor scrise (inclusiv arheologic evidențiate). În plus, perspectiva cronologică în interiorul căreia Wolf plasa viața Antichității era extrem de vastă, maximal cuprinzătoare, întrucât el pornea din epoca arhaică, a primului milenar precristic (odată cu instaurarea Olimpiadelor în epoca istorică) şi considera definitiv încheiată Antichitatea, prin cucerirea Constantinopolelui de către turci.10 Atribuind Orientului rolul istoric de magistru cultural şi, totodată, de prolog al veritabilei explozii valorice, reprezentate exclusiv de Antichitatea clasică, Wolf centra ştiința acestei Antichități pe două mari zone culturale: 1) operele „materiale”, cu suport concret: este vorba de cele artistice şi cele tehnice, pe de o parte; 2) operele fără suport material, dar înregistrate în scris, conservate şi transmise sau reconstituibile indirect: textele literare, în sensul cel mai larg al ultimului termen, şi anume toate textele transmise pe calea scrisului, cu sau fără finalitate estetică.
Rezumând, în viziunea şcolii germane, pentru prima oară în cultura modernității – preponderent europene –, cunoaşterea, deci ştiința globală a Antichității, depăşea cu mult granițele, fixate din Renaştere, ale filologiei. Întemeindu-se pe ea, Wolf repunea în discuție limitele ştiinței Antichității, lărgindu-le spre o cunoaştere globalizantă, la fundamentul căreia se afla, însă, filologia. În plus, demersul acesteia apare formulat în termeni care au rămas, practic, aceiaşi până astăzi. Astfel, pentru Wolf, ca şi pentru filologul contemporan, munca filologică adevărată şi specifică se articulează pe trei direcții, respectiv discipline: a) gramatica; b) hermeneutica; c) critica de text. Acestea alcătuiesc, aşa cum s-a spus11, instrumentul (triplu), în termeni vechi greceşti, organon, al întregii ştiințe a filologiei ca fundament al ştiinței Antichității.12 Textul scris deținea primatul absolut, în calitate de cale – cea mai sigură, dar şi cea mai complexă! – de acces în Lumea Veche şi Clasică.13 Prin textul scris, mai mult decât prin orice altceva, se putea atinge scopul fundamental al ?tiinței Antichității, şi anume transformarea lumii clasice într-o proprietate a spiritului modern, altfel spus aproprierea acelei lumi.14 Or, numai cunoaşterea, aprofundată şi nuanțată, a limbilor greacă veche şi latină, inclusiv – dacă nu cumva, mai ales – din perspectiva evoluției lor sub specie historica, făcea posibilă, ca o condiție obligatorie, sine qua non, respectiva apropriere, prin urmare realizarea țelului, prim şi ultim, al ştiinței Antichității.
Demersul filologiei clasice, ca triplu organon cognitiv-informațional al ştiinței Antichității, deținea, în viziunea wolfiană mai evident decât la oricare dintre ceilalți savanți ai şcolii germane, o dimensiune formativă15 subiacentă. Prin intermediul instrumentului filologic, ştiința Antichității se punea în slujba formării unui model, presupus ideal, dar concretizabil în realitatea istorică a societății moderne (în primul rând, germane), de individ- cetățean devotat statului şi națiunii din care făcea parte. Cunoaşterea, mediată de textele scrise, a lumii greceşti în mirabilele ei fațete şi configurații geo-istorice, precum şi a lumii romane, prima globalizantă din lungul şir al metamorfozelor umanității – am spune, până în pragul celei mai directe contemporaneități –, deține esențiale virtuți formativ-educaționale, întrucât o atare cunoaştere ne permite să proiectăm, oricând, într-un viitor permanent deschis, un model de umanitate sau o suită de modele, dar nu ca pe o realitate utopică sau ca pe o aspirație de ordin filosofic, ci ca un ideal peren, tangibil, de vreme ce a cunoscut o multiplă existență istorică, documentar atestată. Ştiința Antichității, filologic întemeiată – la care se adăugau discipline conexe şi auxiliare, precum cultura literară, istoria, arheologia şi epigrafia, economia, geografia, mitologia, religia, mentalitățile, etnografia, artele plastice, muzica şi dansul, arhitectura Antichității clasice –, devenea o veritabilă oglindă în care lumea nouă (în sensul de lumea modernă, trezită, odată cu mersul rapid al secolelor, din letargia reveriilor pioase şi din angoasa existențială a Evului de Mijloc) îşi regăsea propriul chip sub care, fără să ştie, viețuise cândva. Îşi regăsea, de fapt, armonia şi frumusețea pierdute, părea definitiv, odată cu dubitația modern carteziană (dubito /.../ ergo sum), regăsea unitatea şi echilibrul staturii umane dincolo de orice ruptură şi fragmentarism pulverizant al conştiinței. Alteritatea (în speță, clasicismul antic, greco-roman) se revela ca parte a identității moderne, naționale şi europene, care îşi descoperea reflexele în alteritatea Antichității.16
Şcoala germană de filologie clasică a propulsat, grație activității infatigabile ?i magistrale – inclusiv în sens etimologic – a lui Friedrich August Wolf, o sumă de personalități marcante, care au continuat să confere ştiinței Antichității prestigiul profesional de înaltă şi complexă specializare, pe ambele filiere, greacă şi latină, prin variata reunire a competențelor într-o disciplină-sinteză. Lui Wolf i s-au alăturat, astfel, treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea şi mai departe, savanți clasicişti – în primul rând filologi şi istorici, dar şi specialişti în cultura Antichității –, precum: Gottfried Herrmann (1772-1848), August Boeckh (1785-1867), Immanuel Becker (1785-1871), Franz Bopp (1791-1867) – întemeietorul indo-europenisticii moderne –, Friedrich Ritschl (1806-1876), profesorul lui Nietzsche, Theodor Mommsen (1817-1903), primul şi singurul, până acum, filolog clasic laureat al Premiului Nobel, Wilhelm Teuffel (1820-1900), Ulrich Wilamowitz-Moellendorf (1848-1931), Ernst Robert Curtius (1886-1956). Desigur lista mențiunilor de mai sus este mai mult decât sumară, iar atenția noastră s-a oprit doar asupra câtorva dintre numele cele mai reprezentative pentru continuarea tradiției şcolii germane aflate în descendența proiectului wolfian.
În chip de c o n c l u z i i ale acestei incursiuni, vom nota următoarele observații:
1. Până aproape de începutul secolului al XX-lea, filologia clasică – indiferent de coloratura particulară căpătată prin apartenența unui cercetător sau altul la una dintre şcolile naționale existente – s-a identificat, pur şi simplu, cu Filologia prin excelență. După constituirea filologiei clasice, la întretăierea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, au început să apară şi s-au individualizat, treptat, diverse alte „filologii”, centrate pe culturile naționale aflate în plină căutare a identității lor, proces care a reprezentat una dintre trăsăturile fundamentale ale afirmării modernității, în primul rând europene: filologia romanică, filologia germanică, filologia slavă, filologia orientală (indo-europeană sau nu) ş.a.m.d. Filologiile, pe care suntem cu totul îndreptățiți să le numim naționale, au preluat metodologia şi demersul critic practicate în cadrul filologiei clasice, a cărei abordare globală a constituit, fără nici o îndoială, cel mai prestigios model.
2. Întreaga cultură şi civilizație modernă, europeană şi transeuropeană, şi-a tras sevele vieții intelectual-spirituale din cultura clasică, în primul rând din uriaşul tezaur al gândirii greco-latine. În acest domeniu socio-uman foarte vast – de la filosofie, logică, etică, drept, teoria politică, teoria şi practica istoriei, cultură şi practică literară, până la matematici, fizică, ştiințele aplicate ale naturii, ştiințele tehnice, medicină, instituții şi practică administrativă, arte – grecii şi romanii, al căror destin istoric s-a contopit sub cupola unei singure formațiuni statale încă din secolele II-I precristice, au fost şi rămân, fără nici un dubiu, maeştrii Europei şi ai lumii moderne. Nu există zonă a culturii modernității, inclusiv a celei materiale, tehnico-aplicative, care să nu aibă, de cele mai multe ori direct, rădăcini profunde în Antichitatea clasică.
Privite foarte de sus, din perspectiva generală a evoluției societății, instituțiilor şi mentalităților europene, cu particularități zonale (răsăritul şi sudul Europei față de vestul şi nordul ei), respectiv cu particularități național-locale extrem de specifice, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au semni-ficat o manifestă ruptură, față de o ruptură deja existentă şi pe care am scos-o în evidență până acum – aceea a vârstei Renaşterii, ca apogeu şi, totodată, încheiere definitivă a Evului de Mijloc. Mai întâi veacul al XVIII-lea, simbolic supranumit al Luminilor, apoi cel de-al XIX-lea, revoluționar prin excelență de la un capăt al său (eliberarea Greciei, 1821), până la celălalt (Comuna din Paris, La Commune, 1871), au operat rupturi succesive: al XVIII-lea a spus adio întârziatului Ev Mediu, iar al XIX-lea s-a desprins, mental şi psihic, de precedentul, contestându-i violent mai ales structurile instituționale, pe care le-a vrut înlocuite radical, şi nu adaptate sau transformate. Aşa s-a născut, în liniile cele mai mari ale interpretării istorico-fenomenale, modernitatea, printr-o dublă mişcare de raportare la trecut, adică la Istorie: pe calea iluminării teoretice, urmate – sau, ca în cazul Franței, însoțite – de apelul la acțiune, în vederea înlocuirii prin eliminare a ceea ce se vedea deja vechi şi perimat.
Ce s-a întâmplat cu filologia clasică sau cu filologia în general, în aceste aprig de contestatare şi, cum apreciam, violente veacuri care au marcat naşterea – nu ezit să o numesc grea – a modernității?
Spre deosebire de celelalte epoci de dinainte, aceste două sute de ani (desigur, în mare, fără detalii cronologice fastidioase) au fost dominate de o singură şcoală filologică, aceea care a impus un veritabil respect al opiniei publice față de această ştiință şi, pentru prima oară, a adus în discuție propria contribuție, esențială cum vom vedea, la dezvoltarea învățământului şi a educației prin / în şcoală: este vorba de filologia clasică din Germania.
Epoca germană a filologiei clasice începe să se afirme pe la mijlocul şi, mai ales, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin activitatea celui mai prestigios filolog clasic german de până atunci, Christian Gottlob Heyne (1739-1812), profesor la Universitatea Georgia-Augusta din Göttingen (Georg-August-Universität Göttingen), la vremea aceea cea mai renumită din întreg spațiul german.1 La această faimoasă universitate au fost studenți, colaboratori sau audienți Johann Gottfried Herder (în 1772), Wilhelm von Humboldt (1788-1789), Friedrich Schlegel (1790-1791). Erudiția lui Heyne era vastă, permițându-i să aibă o viziune complexă asupra întregii Antichități şi asupra fiecărui domeniu constitutiv al ştiinței Antichității. Autorul celei dintâi istorii a filologiei clasice – nu întâmplător, tot un german, Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf –, istorie a cărei primă ediție apare în anul 19212, îl va numi pe Heyne praeceptor Germaniae, „educatorul Germaniei”: a fost, într-adevăr, după mărturiile contemporanilor săi, un erudit excepțional, dublat de un istoric reputat al Antichității clasice, calități de marcă la care Heyne a adăugat-o şi pe aceea de bun organizator al învățământului universitar şi de evenimente culturale.3 În aprilie 1777, la vârsta de 18 ani, se înscrie la aceeaşi universitate din Göttingen cel care avea să ducă mai departe tradiția umanist-filologică germană şi să-i confere strălucire cu adevărat europeană: Friedrich August Wolf (1759-1824). Deşi ar fi putut alege să devină, conform nomenclatorului german de specializări de atunci, un studiosus philosophiae, un studiosus theologiae sau un studiosus medicinae, Wolf optează pentru a deveni studiosus philologiae şi se înscrie ca atare în registrul matricol al Universității Georgia-Augusta4. Astfel, în jurul anului 1780 va începe activitatea de înaltă erudiție critică a savantului german care a dat, practic în toată Europa modernă, un veritabil impuls creator studiilor de filologie clasică. Grație vizunii, novator originale, a lui Friedrich August Wolf, întreaga ştiință a filologiei clasice, devenită, prin contribuțiile excepționale ale savantului german, o „ştiință a Antichității” (Altertumswissenschaft), este scoasă de sub tutela teologiei şi a dreptului şi dobândeşte statutul unei ştiințe sistematice autonome, cu finalități proprii, nesubordonate nici unei alte discipline.
Prin savantul de la finele veacului Luminilor şi începutul erei plenare a modernității europene, filologia clasică şi-a perfecționat şi desăvârşit direcțiile de cercetare deschise de revoluția culturală umanist-renascentistă şi continuate de epocile / etapele ulterioare. Erudiția mitologico-istorică, pusă la punct până în cele mai mici detalii, critica de text desfăşurată sistematic, mult mai metodic şi riguros, lăsând foarte puțin sau deloc spațiu pentru fantezii conjecturale, studiul istorico-gramatical al limbilor clasice, pe baze rațional-ştiințifice şi cu o metodologie plină de acuratețe în investigație şi în demonstrație – toate aceste calități de prim ordin, regăsite în mod strălucit în opera lui Wolf, au împins departe performanțele şi reputația şcolii germane de filologie clasică (Klassische Philologie). Meritul maxim revine, însă, întemeietorului modernității ei, profesorul de la Universitățile din Halle şi Berlin, Friedrich August Wolf.5 El a reuşit să facă din filologia clasică instrumentul de eliberare cel mai eficace a personalității intelectuale, a individului de sub tutela dogmatismului şi, totodată, nu mai puțin, instrumentul formativ cel mai important în construcția instituțională a viitorului cetățean, aşadar, un veritabil model pedagogic.6 Din acest ultim punct de vedere – esențial în discuția noastră despre contribuția formativ-culturală a filologiei clasice, cu precădere la vârsta modernității şi ulterior, până în prezenta actualitate –, opera majoră a lui Wolf rămâne cea publicată în anul 1807 şi intitulată Darstellung der Altertumswissenschaft nach Begriff, Umfang, Zweck und Wert, „Expunerea ştiinței Antichității în funcție de sensul, extensiunea, scopul şi valoarea ei”.7 Prin acest program de cercetare pe care Wolf îl propune făcând prezentarea filologiei clasice, o ştiință seculară în Europa postantică îşi stabileşte definitiv locul, în vasta enciclopedie a cunoaşterii ştiințifice, într-un sistem al ştiințelor despre om. Lumea antică devine, într-o atare viziune, o oglindă a conştiinței moderne care se confruntă contrastiv cu ea, se regăseşte şi, în acelaşi timp, se distanțează de ea. Ca alteritate, lumea Antichității clasice – în spațiul german, mai ales a celei greceşti – posedă dimensiuni spirituale capabile să întrețină şi să susțină dialogul modernității cu vechimea.
Wolf şi contemporanii săi, mai vârstnici sau mai tineri, precum Herder, Schlegel, Wieland, Schiller, Goethe sau Humboldt, prin activitatea lor culturală şi ştiințifică, direct sau indirect, au transformat, astfel, filologia clasică dintr-o ramură a ştiinței (filologice, în speță) într-o temelie a formării personalității umane (Bildung)8, într-un fundament al educației prin instrucție. Filologia clasică, în calitate de „ştiință (totală) a Antichității”, are, în concepția lui Fr. A. Wolf, menirea de a oferi cunoaşterea integrală a umanității omului pornind tocmai de la originile ei şi circumscriind acestor origini spațiul matricial euroasiatic. Savantul german identifică filologia clasică, în calitate de ştiință generală şi totală a Antichității, cu fundamentul educației umaniste, educație pe care el o numeşte prin sintagma studia humanitatis. Această educație umanistă, pusă deci în slujba omului şi a formării lui – ideal afirmat pentru prima oară de savanții umanismului renascentist, în succesiunea cărora se aşează Wolf (pe care am putea să-l numim „ultimul renascentist” sau „renascentistul modernității”) –, cuprindea, în programul educațional preconizat de Wolf, studiul istoriei, al dreptului, al filosofiei şi logicii, al matematicii şi fizicii (termenul ultim se referea, etimologic, la ştiințele naturii, nu doar la fizica propriu-zisă). La temelia acestor studia humanitatis Wolf nu aşeza, însă, altceva decât die Altertumswissenschaft, „ştiința Antichității” (clasice, greco-romane).
Este locul să ne întrebăm, desigur, de ce. Analizând demersul savantului german, vom putea evita explicații tautologice, false, de tipul raționamentului circular: de vreme ce era filolog clasic, nu putea pleda ca fundament al cunoaşterii şi educației prin instrucție şcolară decât pentru filologia clasică.
Pentru a da răspunsul corect privind cauzele şi argumentele pentru care la baza educației umaniste se află şi trebuie să se afle, în viziunea modernă wolfiană, ştiința Antichității, este necesar şi se impune să pornim de la conținutul însuşi al ştiinței în cauză.
Folosind termenul compus Altertumswissenschaft, redat exact în celelalte limbi moderne prin sintagma „ştiința Antichității”, savantul german de la debutul veacului al XIX-lea urmărea să înlocuiască, în plan terminologic, concepte mai laxe, mai puțin delimitate obiectual, mai imprecise, precum humaniora studia (de sorginte renascentistă), les belles lettres sau classical learning.9 Pentru Wolf – şi, după el, pentru întreaga şcoală germană modernă de filologie clasică, de-a lungul secolului al XIX-lea şi ulterior –, ştiința Antichității avea ca obiect întregul complex sau ansamblu de cunoştințe capabile să ne informeze şi să ne facă să înțelegem viața instituțional-politică, istoria evenimențială, viața economico-socială şi, mai presus de toate, cultura spirituală şi cultura materială a Lumii Vechi, greco-romane. Ceea ce echivala, în ultima privință, cu accesul cunoaşterii la limbile greacă şi latină în evoluția lor spațio-temporală, la artele, ştiințele şi practicile lor tehnologice, la modul de viață grecesc şi la cel roman (din aceeaşi perspectivă geo-istorică), la religia, la mentalitățile, tradițiile şi modul lor de a gândi, nu în ultimul rând la ansamblul monumentelor scrise (inclusiv arheologic evidențiate). În plus, perspectiva cronologică în interiorul căreia Wolf plasa viața Antichității era extrem de vastă, maximal cuprinzătoare, întrucât el pornea din epoca arhaică, a primului milenar precristic (odată cu instaurarea Olimpiadelor în epoca istorică) şi considera definitiv încheiată Antichitatea, prin cucerirea Constantinopolelui de către turci.10 Atribuind Orientului rolul istoric de magistru cultural şi, totodată, de prolog al veritabilei explozii valorice, reprezentate exclusiv de Antichitatea clasică, Wolf centra ştiința acestei Antichități pe două mari zone culturale: 1) operele „materiale”, cu suport concret: este vorba de cele artistice şi cele tehnice, pe de o parte; 2) operele fără suport material, dar înregistrate în scris, conservate şi transmise sau reconstituibile indirect: textele literare, în sensul cel mai larg al ultimului termen, şi anume toate textele transmise pe calea scrisului, cu sau fără finalitate estetică.
Rezumând, în viziunea şcolii germane, pentru prima oară în cultura modernității – preponderent europene –, cunoaşterea, deci ştiința globală a Antichității, depăşea cu mult granițele, fixate din Renaştere, ale filologiei. Întemeindu-se pe ea, Wolf repunea în discuție limitele ştiinței Antichității, lărgindu-le spre o cunoaştere globalizantă, la fundamentul căreia se afla, însă, filologia. În plus, demersul acesteia apare formulat în termeni care au rămas, practic, aceiaşi până astăzi. Astfel, pentru Wolf, ca şi pentru filologul contemporan, munca filologică adevărată şi specifică se articulează pe trei direcții, respectiv discipline: a) gramatica; b) hermeneutica; c) critica de text. Acestea alcătuiesc, aşa cum s-a spus11, instrumentul (triplu), în termeni vechi greceşti, organon, al întregii ştiințe a filologiei ca fundament al ştiinței Antichității.12 Textul scris deținea primatul absolut, în calitate de cale – cea mai sigură, dar şi cea mai complexă! – de acces în Lumea Veche şi Clasică.13 Prin textul scris, mai mult decât prin orice altceva, se putea atinge scopul fundamental al ?tiinței Antichității, şi anume transformarea lumii clasice într-o proprietate a spiritului modern, altfel spus aproprierea acelei lumi.14 Or, numai cunoaşterea, aprofundată şi nuanțată, a limbilor greacă veche şi latină, inclusiv – dacă nu cumva, mai ales – din perspectiva evoluției lor sub specie historica, făcea posibilă, ca o condiție obligatorie, sine qua non, respectiva apropriere, prin urmare realizarea țelului, prim şi ultim, al ştiinței Antichității.
Demersul filologiei clasice, ca triplu organon cognitiv-informațional al ştiinței Antichității, deținea, în viziunea wolfiană mai evident decât la oricare dintre ceilalți savanți ai şcolii germane, o dimensiune formativă15 subiacentă. Prin intermediul instrumentului filologic, ştiința Antichității se punea în slujba formării unui model, presupus ideal, dar concretizabil în realitatea istorică a societății moderne (în primul rând, germane), de individ- cetățean devotat statului şi națiunii din care făcea parte. Cunoaşterea, mediată de textele scrise, a lumii greceşti în mirabilele ei fațete şi configurații geo-istorice, precum şi a lumii romane, prima globalizantă din lungul şir al metamorfozelor umanității – am spune, până în pragul celei mai directe contemporaneități –, deține esențiale virtuți formativ-educaționale, întrucât o atare cunoaştere ne permite să proiectăm, oricând, într-un viitor permanent deschis, un model de umanitate sau o suită de modele, dar nu ca pe o realitate utopică sau ca pe o aspirație de ordin filosofic, ci ca un ideal peren, tangibil, de vreme ce a cunoscut o multiplă existență istorică, documentar atestată. Ştiința Antichității, filologic întemeiată – la care se adăugau discipline conexe şi auxiliare, precum cultura literară, istoria, arheologia şi epigrafia, economia, geografia, mitologia, religia, mentalitățile, etnografia, artele plastice, muzica şi dansul, arhitectura Antichității clasice –, devenea o veritabilă oglindă în care lumea nouă (în sensul de lumea modernă, trezită, odată cu mersul rapid al secolelor, din letargia reveriilor pioase şi din angoasa existențială a Evului de Mijloc) îşi regăsea propriul chip sub care, fără să ştie, viețuise cândva. Îşi regăsea, de fapt, armonia şi frumusețea pierdute, părea definitiv, odată cu dubitația modern carteziană (dubito /.../ ergo sum), regăsea unitatea şi echilibrul staturii umane dincolo de orice ruptură şi fragmentarism pulverizant al conştiinței. Alteritatea (în speță, clasicismul antic, greco-roman) se revela ca parte a identității moderne, naționale şi europene, care îşi descoperea reflexele în alteritatea Antichității.16
Şcoala germană de filologie clasică a propulsat, grație activității infatigabile ?i magistrale – inclusiv în sens etimologic – a lui Friedrich August Wolf, o sumă de personalități marcante, care au continuat să confere ştiinței Antichității prestigiul profesional de înaltă şi complexă specializare, pe ambele filiere, greacă şi latină, prin variata reunire a competențelor într-o disciplină-sinteză. Lui Wolf i s-au alăturat, astfel, treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea şi mai departe, savanți clasicişti – în primul rând filologi şi istorici, dar şi specialişti în cultura Antichității –, precum: Gottfried Herrmann (1772-1848), August Boeckh (1785-1867), Immanuel Becker (1785-1871), Franz Bopp (1791-1867) – întemeietorul indo-europenisticii moderne –, Friedrich Ritschl (1806-1876), profesorul lui Nietzsche, Theodor Mommsen (1817-1903), primul şi singurul, până acum, filolog clasic laureat al Premiului Nobel, Wilhelm Teuffel (1820-1900), Ulrich Wilamowitz-Moellendorf (1848-1931), Ernst Robert Curtius (1886-1956). Desigur lista mențiunilor de mai sus este mai mult decât sumară, iar atenția noastră s-a oprit doar asupra câtorva dintre numele cele mai reprezentative pentru continuarea tradiției şcolii germane aflate în descendența proiectului wolfian.
În chip de c o n c l u z i i ale acestei incursiuni, vom nota următoarele observații:
1. Până aproape de începutul secolului al XX-lea, filologia clasică – indiferent de coloratura particulară căpătată prin apartenența unui cercetător sau altul la una dintre şcolile naționale existente – s-a identificat, pur şi simplu, cu Filologia prin excelență. După constituirea filologiei clasice, la întretăierea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, au început să apară şi s-au individualizat, treptat, diverse alte „filologii”, centrate pe culturile naționale aflate în plină căutare a identității lor, proces care a reprezentat una dintre trăsăturile fundamentale ale afirmării modernității, în primul rând europene: filologia romanică, filologia germanică, filologia slavă, filologia orientală (indo-europeană sau nu) ş.a.m.d. Filologiile, pe care suntem cu totul îndreptățiți să le numim naționale, au preluat metodologia şi demersul critic practicate în cadrul filologiei clasice, a cărei abordare globală a constituit, fără nici o îndoială, cel mai prestigios model.
2. Întreaga cultură şi civilizație modernă, europeană şi transeuropeană, şi-a tras sevele vieții intelectual-spirituale din cultura clasică, în primul rând din uriaşul tezaur al gândirii greco-latine. În acest domeniu socio-uman foarte vast – de la filosofie, logică, etică, drept, teoria politică, teoria şi practica istoriei, cultură şi practică literară, până la matematici, fizică, ştiințele aplicate ale naturii, ştiințele tehnice, medicină, instituții şi practică administrativă, arte – grecii şi romanii, al căror destin istoric s-a contopit sub cupola unei singure formațiuni statale încă din secolele II-I precristice, au fost şi rămân, fără nici un dubiu, maeştrii Europei şi ai lumii moderne. Nu există zonă a culturii modernității, inclusiv a celei materiale, tehnico-aplicative, care să nu aibă, de cele mai multe ori direct, rădăcini profunde în Antichitatea clasică.