DIN NOU, PE PRAG

Nu demult, cu ocazia apariției Craterului Platon (Edit. Vinea, 2008), recunoşteam că Liviu Ioan Stoiciu mi se pare una dintre cele mai autentice voci ale generației sale, la a cărei poetică oricum s-a afiliat, s-ar putea spune, precum fiul rătăcitor la regulile modelului patern. Mi-au plăcut însă întotdeauna linia tăioasă a scriiturii sale, incongruența studiată, relieful ei striat, în care se reproduc perfect efluviile şi asperitățile unei interiorități în care se agită patimi dintre cele mai puternice, decise în plus să se exhibe în elanuri zgomotoase, dar substanțiale. O dovadă în acest sens cititorul putea găsi inclusiv în scriitura confesivă densă, grea de sensuri, intitulată Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspirații” de început (Edit. Pallas, 2008). O carte-document, care conține ineditele convorbiri cu regretatul Al. Deşliu, primele „inspirații” lirice sau epice ale lui LIS, dar şi pagini diaristice tulburătoare despre adolescentul şi tânărul revoltat, din a căror înşiruire începe să prindă contur proiectul de re-construcție şi validare explicită a unei personalități fără îndoială fascinante. În totul, o întreagă lume interioară, cu maniile, ticurile sale diurne, dar şi reverberațiile ei cele mai profunde, un întreg spectacol al tinereții, cu întreaga ei complexitate şi forță fascinatorie, excelent captate în carte.
Întregi, mărcile distinctive ale scriiturii practicate de Liviu Ioan Stoiciu în ambele tipuri de volume (prozaismul căutat, tonalitatea oral-colocvială a discursului, expresia dură, „bolovănoasă” ori tăioasă, prin care se dă contur ferm unei confesiuni discontinue, fragmentate în formă şi dinamitarde ca intenție) trec, iată, în noua carte de poeme a acestui autor ce nu oboseşte niciodată să îşi mărturisească exasperarea de a trăi. Titlul ei, Pe prag (Vale – Deal) (Edit. Cartea Românească, 2010), nu amână de altfel să anunțe marea certitudine a instanței auctoriale, ultrajul existențial, în două structuri lexicale ce sugerează, pe de o parte, tensiunea perpetuă a situării la limită („pe prag”), pe de altă parte, cunoscuta glisare între polii opuşi ai fiind-ului, agonie şi extaz, cădere şi înălțare („Vale – Deal”). Nouă este în special atribuirea simptomatologiei acestei vechi maladii existențiale a autorului unei serii semnificative de alteri care îi preiau şi îi potențează crispările şi angoasele, adică suferința cruntă, ce îl macină ca un neoplasm depistat de timpuriu, dar imposibil de extirpat. Dedublarea este la rândul ei percepută ca o pierdere dureroasă: „Constat în fiecare zi că rămân cu mult în/ urma mea, mai exact în urma/ a ceea ce e nedefinit în mine, rămas pe prag, un/ suflet străin, feminin, probabil, care/ e plin de iubire – desprins cum o fi, în timp, cu/ duioase rânduieli primordiale, inexplicabile. Prevestind/ revărsarea”. Revărsarea – masculină?! – presupune tocmai un accentuat gol interior, exploatat poetic prin mijloacele cunoscute: plictisul generalizat, de sine şi de exterioritate („Nu/ mai am nici un interes/ față de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot/ surprinde prin nimic, e la mijloc ?i o uzură/ naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit/ deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,/ totuşi?”), certitudinea „că e la/ sfârşitul începuturilor”, tentația suicidului eliberator („ar trebui să pun/ punct. Nu mă hotărăsc, însă. În/ fiecare zi îmi închei socotelile, îmi cad în genunchi,/ mă rog să mai rezist, să nu mor cu zile şi/ aud aceeaşi placă: «Ia o dată/ tăciunele acela şi să mergem! Ia tăciunele din foc/ şi hai să ne ducem!»”). Altfel spus, o întreagă serie de variațiuni pe tema minusului existențial, a cruzimii lipsei de speranță: „Am pierdut partida”, conchide laconic vocea poetică sincopată a celui care nu mai poate aştepta nici măcar o revelație mântuitoare.
Aceiaşi demoni ca întotdeauna posedă, s-ar părea, instanța auctorială ce proiectează, fără să dea prea multe semne de oboseală, aceeaşi construcție a derivei existențiale marca LIS. Acolo unde, ca întotdeauna, „ e frig şi unde eu stabilesc/ regulile, suişurile/ şi coborâşurile”, este percepută însă nevoia unei schimbări. Şi dacă atmosfera şi tonalitatea discursivă nu pot fi nicicum modificate, soluția pentru care optează acest reprezentant perfect lucid al liricii golului ontologic este alteritatea textuală. Străinul repudiat din sine capătă chip şi o identitate nominală neobişnuită, în strânsă legătură cu sinuozitățile continue din graficul existențial al originalului: Vale – Deal. Acesta pare un fel de cavaler al neantului lăuntric, purtat cu fală drept marcă înnobilatoare („E poftit şi el, Vale – Deal, cavaler/ din evul mediu, singuratic, plin de căință, privind// în continuare în gol, de acum” – Semn rău), un rătăcitor „pripăşit printre nouri, ieşit în evidență cu/ un câine viu pus drept/ guler – lătrând împreună la lună”, un inocent corupt nu atât de certitudinea absolută a răului generalizat, cât de aceeaşi tentație a suicidului care ar putea să îi dizolve răul propriu („Săracul, Vale – Deal. Noaptea,/ pe lună, încă mai lucrează în genunchi. Îşi dă/ mațele afară. Ştiind/ dedesubturile cărnurilor şi patimilor, durerilor şi/ plăcerilor. Îi e permanent greață…/ Că ea vrea să mă prăpădească! Jos! Îşi întinde capul/ pe şina căii ferate, întors cu/ picioarele pe pământ. Şi acum, ce-o vrea Dumnezeu./ Are// parte de o nouă dedublare” – De vină e doar electricitatea). Fireşte că şi restul avatarilor – cadavrul descoperit în propria bibliotecă, devenit subiect de dispută conjugală ce ia finalmente înfățişarea unui scenariu de film noir (Într-o lume ca asta), hoțul păcălit, cu porniri filosofarde, împărtăşite Pereților, perfect indiferenți față de marea sa descoperire, „bătrânețea e mai rea ca moartea” (Ce a vrut, n-a putut) ş.a. – au aceeaşi soartă. La fel ca şi figurile feminizate ale deriziunii, ale căderii indistincte (Făcătoarea de minuni sau partenera, adesea ridiculizată, a bizarelor ritualuri erotice din primul ciclu al cărții, Iubirea care vine din viitor), ele nu fac altceva decât să îi amplifice drama.
Orice tentativă de amânare, orice înscenare cu finalitate soteriologică, orice ritual de exorcizare prin mijloace alchimice (a se vedea seria de texte în care se apelează la diferite „amestecuri chimice” suspecte, gen A băut mercur încălzit) este prin urmare ineficientă. Multiplicarea, jocul în fond cinic cu măştile se încheie la fel cum a început, într-o notă pe jumătate cinică, pe jumătate disperată: „vor mai găsi din mine fragmente. Poate. Fragmente/ incluse în fragmente de la/ o moară de mână din secolul al III-lea după Hristos./ Să zicem. Când o fi. Până ce/ mă voi risipi cu totul, sărut mâinile: să nu mai ai/ timp să citeşti nici/ măcar o scrisoare… Încotro? În direcție opusă: «trenul rapid din direcția Iaşi are o întârziere de 15/ minute», ce mai faci, Vale – Deal? Bine:/ îți priveam, curios, cizmele! Până să ridic ochii. (…) Îți poți imagina? Nu mă/ mai simt bine singur, dragă, numai/ cu mine însumi: va trebui să dispar, «vorbeşti/ singur», asta e ideea, de ce nu te/ îndrăgosteşti şi tu de cineva? De cine. De ce nu pleci/ în străinătate? Nu înțelegi, lasă. La revedere./ O locomotivă electrică țiuie, apropiată. Ah, intrigantă ce eşti: mult timp// am rămas cu un nod în gât. Miroase/ în continuare a moarte/ a mea în aer – miroase a frumusețe”.
O frumusețe stranie emană şi acest gen de versuri abrupte, scrâşnite, suferinde, mirosind, ce-i drept, din ce în ce mai pregnant a moarte. O certitudine este, totuşi, îmbucurătoare. Dacă eul existențial al lui LIS a intrat de mult în colaps, orgoliosul său eu poetic este încă departe de a-şi fi trăit zbaterile ultime…