Cronica literară
Marcel Lucaciu
AMINTIRI EPOPEICE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Anii ’80 aveau farmecul lor, parcă mai intens cultural, indiferent de izul politic. Junii poeți scriau fulminante Poeme de amor, Totul era altfel, iar în Aerul cu diamante, printre Faruri, vitrine, fotografii, undeva, prin cartierele Bucureştiului se putea zări O motocicletă parcată sub stele. Începea implozia optzecistă…
Mircea Cărtărescu are încă Nostalgia acelor vremuri şi lucrul acesta se poate uşor observa, în fiecare dintre cărțile sale de proză, inclusiv în recentul volum intitulat – seducător, pentru majoritatea cititorilor – Frumoasele străine (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010). Hâtru de felul său precum clasicul Creangă din care citează adesea, autorul mărturiseşte, într-o nostimă şi succintă prefață, că se adresează celor înzestrați cu simțul umorului, rugându-i – cordial – „pe compatrioții solemni din fire să-şi folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.” Într-adevăr, cele trei povestiri (publicate mai întâi ca foiletoane, în revista Şapte seri) provoacă, deseori, zâmbete şi râsete fie pline de optimism, fie dulci-amărui. Prezente în aproape fiecare pagină, confesiunea frustă, ironia şi autoironia conferă narațiunii un ton şăgalnic, incitând la o lectură susținută grație acuității simțurilor şi generozității unei perspective cinematografice.
În povestirea Antrax, o scrisoare din Danemarca, primită pe adresa redacției unei reviste culturale bucureştene, se constituie nu doar într-o mare surpriză pentru narator (căci, „mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez pe lume”), ci şi într-un atac de panică (bizarul plic avea inscripționate cuvintele “why don’t you sneeze?”). „De ce nu strănuți?” era o întrebare nu tocmai obişnuită în vremea aceea, după sângeroasele atentate din 11 septembrie 2001, după ucigătoarele plicuri cu antrax răspîndite de terorişti, în America, dar şi în alte țări. Şi astfel, scriitorul e bântuit de gânduri negre, imaginându-şi necrologurile din diferitele publicații, ba chiar şi propria-i înmormântare: „ Cum eram în conflict cu Uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câțiva luceferi, acolo…” Precum arpentorul K. din Castelul lui Kafka, nefericitul destinatar e purtat de la o secție la alta pentru a afla secretul scrisorii şi, la un moment dat, se rătăceşte prin labirinturile Poliției Capitalei, fiind salvat de maiorul Ghilduş (un fel de ipostază contemporană a lui Pristanda). În fine, după cîteva zile de înfrigurată aşteptare, misterul este elucidat: nici vorbă de antrax. Plicul conținea, printre altele, un şervețel roşu cu portretul Giocondei, xeroxuri foarte proaste ale unor articole din ziare, un CV în limba engleză, un post-it albastru, o revoluționară (şi agramată) scrisoare de protest a unui artist în toată puterea cuvântului: „Eu, Olaf Jensen, unul dintre cei mai mari artişti scat în viață, dacă nu cel mai mare, am suferit de curând un afront nemaipomenit, dovadă vie a decadenței civilizației vestice, a prăbuşirii tuturor valorilor, de mult prezise de marele Nietzsche ” etc., etc., etc. Deşănțata şi sordida tiradă avea, însă, o țintă fixă; în schimbul unei bancnote de o sută de euro, artistul „învins de sistem, dar nu şi înfrânt” se oferea să realizeze un portret după o fotografie ce urma să-i fie trimisă împreună cu modica sumă. Savuroasă prin viziunea ei caricaturală, prin satira când amabilă, când acidă la adresa birocrației şi a pseudoartei, o astfel de proză pune în valoare, cel puțin, unul dintre meritele lui Cărtărescu şi anume acela de a transfigura faptul divers într-o adevărată epopee.
Piesa de rezistență a noului volum este, neîndoielnic, ampla, eterogena şi complexa povestire Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină). Trebuie precizat, de la bun început, că sintagma „autor de duzină” nu are nimic în comun cu aşa-zisele veleități literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, după cum nici frumoasele nu sunt nici ele obişnuitele proiecții rubiconde sau minione din De ce iubim femeile: „În fiecare an, francezii (…) închid ochii şi rotesc globul pământesc țintind cu un ac un loc la întâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. Aleg astfel în fiecare an câte-o țară şi invită o duzină de inşi de-acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cunună poartă numele de Belles Étrangères, frumoasele străine.” Blajine ori sarcastice, rebele sau tandre, cele câteva zeci de pagini transcriu „epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale”, contopind memorialul de călătorie, jurnalul, amintirile într-un plăcut amalgam cu digresiuni imprevizibile ale căror teme sunt, de cele mai multe ori, controversata lume literară şi fascinația lecturilor publice: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemple clasice de cuiburi de vipere, dar actorii, oricât s-ar bârfi şi invidia unii pe alții, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele şi revistele la dispoziție (…). Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversități, polițe plătite şi dispreț ar putea suna cam aşa: în lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.” Cât despre lecturile publice, desfăşurate pe tărâm italian, la „Ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Goffredo” ori pe tărâm francez, la Bordeaux şi Castelnaudary (capitala celebrului cassoulet), acestea sunt însoțite de gesturi melodramatice, dezvăluie snobismul majorității auditorilor şi alunecă, uneori, în grotesc: „Poezia se strigă, se cântă, se râde, se plânge, se despoaie, se tăvăleşte, se tace, cam în genul neuitatului Chirikure Chirikure, poetul african. Vă dați seama ce figură jalnică am făcut printre comedienii şi tragedienii poeziei. Bineînțeles, m-am străduit şi eu să fiu, cât de cât, la înălțime, am spus o poezie mai agresivă şi mi-am imaginat că mă chinuie teribil o durere de ceafă”. Frumusețea povestirii constă în sinceritatea pătimaşă, în permanenta şi subtila transgresare a planurilor narative, astfel încât amintirile nu vizează exclusiv periplul parizian. Memoria proustiană reînvie, de pildă, prietenia celor care se consideraseră, alături de naratorul martor şi personaj, „un fel de avatar al Beatles-ilor” (Traian Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan), respirând cu frenezie Aerul cu diamante şi însuflețind atmosfera Cenaclului de Luni : „Când unul dintre noi intra în sala de cenaclu de la Preoteasa se făcea linişte. La lectura noastră se rîdea cu lacrimi şi se aplauda la scenă deschisă.”
Ultima povestire (Bacoviană) aparține tinereții exuberante şi reconfirmă vechile obsesii: apartamentul din Colentina („unde nu era nici un singur unghi drept”), tramvaiul 21 sau faimoasa maşină de scris „Erika”. Singurătatea şi monotonia vieții îl determină pe tânărul poet să răspundă invitației de a susține o lectură publică, la Casa de Cultură din Bacău, unde „comitetul artistic” pregătise un „program-surpriză” ce avea să se transforme, până la urmă, într-un coşmar veritabil. După călătoria infernală cu trenul, „comitetul” îl duce, de la gară, direct, pe scenă, pentru a-l prezenta numerosului public („…trei fete şi patru băieți”), iar lectura ține „exact cinci minute”, pentru că femeia de serviciu (o „hoaşcă anticulturală”) cere evacuarea sălii. Seara continuă, în aceeaşi notă sinistră. Mândri de reuşita lor, autorii locali îl îmbarcă pe famelicul poet într-un „ARO străvechi”, plimbându-l toată noaptea, pe la Mărăşeşti, Moineşti şi Tescani. Aici, în zorii zilei, are loc marele festin: „ciuperci goale, fierte”. Aşadar, o altă proză jovială, scrisă într-un registru parodic şi burlesc.
Învăluită de reverii duioase şi ironii nuanțate, Frumoasele necunoscute poartă inconfundabila pecete cărtăresciană şi va rămâne, dincolo de trecerea anilor, o carte remarcabilă prin naturalețea şi lejeritatea scrisului, prin umorul ei tonifiant, prin harul narativ al unui scriitor cu vocație ce aparține unei generații şi unei istorii literare indisolubile.
Mircea Cărtărescu are încă Nostalgia acelor vremuri şi lucrul acesta se poate uşor observa, în fiecare dintre cărțile sale de proză, inclusiv în recentul volum intitulat – seducător, pentru majoritatea cititorilor – Frumoasele străine (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010). Hâtru de felul său precum clasicul Creangă din care citează adesea, autorul mărturiseşte, într-o nostimă şi succintă prefață, că se adresează celor înzestrați cu simțul umorului, rugându-i – cordial – „pe compatrioții solemni din fire să-şi folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.” Într-adevăr, cele trei povestiri (publicate mai întâi ca foiletoane, în revista Şapte seri) provoacă, deseori, zâmbete şi râsete fie pline de optimism, fie dulci-amărui. Prezente în aproape fiecare pagină, confesiunea frustă, ironia şi autoironia conferă narațiunii un ton şăgalnic, incitând la o lectură susținută grație acuității simțurilor şi generozității unei perspective cinematografice.
În povestirea Antrax, o scrisoare din Danemarca, primită pe adresa redacției unei reviste culturale bucureştene, se constituie nu doar într-o mare surpriză pentru narator (căci, „mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez pe lume”), ci şi într-un atac de panică (bizarul plic avea inscripționate cuvintele “why don’t you sneeze?”). „De ce nu strănuți?” era o întrebare nu tocmai obişnuită în vremea aceea, după sângeroasele atentate din 11 septembrie 2001, după ucigătoarele plicuri cu antrax răspîndite de terorişti, în America, dar şi în alte țări. Şi astfel, scriitorul e bântuit de gânduri negre, imaginându-şi necrologurile din diferitele publicații, ba chiar şi propria-i înmormântare: „ Cum eram în conflict cu Uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câțiva luceferi, acolo…” Precum arpentorul K. din Castelul lui Kafka, nefericitul destinatar e purtat de la o secție la alta pentru a afla secretul scrisorii şi, la un moment dat, se rătăceşte prin labirinturile Poliției Capitalei, fiind salvat de maiorul Ghilduş (un fel de ipostază contemporană a lui Pristanda). În fine, după cîteva zile de înfrigurată aşteptare, misterul este elucidat: nici vorbă de antrax. Plicul conținea, printre altele, un şervețel roşu cu portretul Giocondei, xeroxuri foarte proaste ale unor articole din ziare, un CV în limba engleză, un post-it albastru, o revoluționară (şi agramată) scrisoare de protest a unui artist în toată puterea cuvântului: „Eu, Olaf Jensen, unul dintre cei mai mari artişti scat în viață, dacă nu cel mai mare, am suferit de curând un afront nemaipomenit, dovadă vie a decadenței civilizației vestice, a prăbuşirii tuturor valorilor, de mult prezise de marele Nietzsche ” etc., etc., etc. Deşănțata şi sordida tiradă avea, însă, o țintă fixă; în schimbul unei bancnote de o sută de euro, artistul „învins de sistem, dar nu şi înfrânt” se oferea să realizeze un portret după o fotografie ce urma să-i fie trimisă împreună cu modica sumă. Savuroasă prin viziunea ei caricaturală, prin satira când amabilă, când acidă la adresa birocrației şi a pseudoartei, o astfel de proză pune în valoare, cel puțin, unul dintre meritele lui Cărtărescu şi anume acela de a transfigura faptul divers într-o adevărată epopee.
Piesa de rezistență a noului volum este, neîndoielnic, ampla, eterogena şi complexa povestire Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină). Trebuie precizat, de la bun început, că sintagma „autor de duzină” nu are nimic în comun cu aşa-zisele veleități literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, după cum nici frumoasele nu sunt nici ele obişnuitele proiecții rubiconde sau minione din De ce iubim femeile: „În fiecare an, francezii (…) închid ochii şi rotesc globul pământesc țintind cu un ac un loc la întâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. Aleg astfel în fiecare an câte-o țară şi invită o duzină de inşi de-acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cunună poartă numele de Belles Étrangères, frumoasele străine.” Blajine ori sarcastice, rebele sau tandre, cele câteva zeci de pagini transcriu „epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale”, contopind memorialul de călătorie, jurnalul, amintirile într-un plăcut amalgam cu digresiuni imprevizibile ale căror teme sunt, de cele mai multe ori, controversata lume literară şi fascinația lecturilor publice: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemple clasice de cuiburi de vipere, dar actorii, oricât s-ar bârfi şi invidia unii pe alții, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele şi revistele la dispoziție (…). Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversități, polițe plătite şi dispreț ar putea suna cam aşa: în lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.” Cât despre lecturile publice, desfăşurate pe tărâm italian, la „Ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Goffredo” ori pe tărâm francez, la Bordeaux şi Castelnaudary (capitala celebrului cassoulet), acestea sunt însoțite de gesturi melodramatice, dezvăluie snobismul majorității auditorilor şi alunecă, uneori, în grotesc: „Poezia se strigă, se cântă, se râde, se plânge, se despoaie, se tăvăleşte, se tace, cam în genul neuitatului Chirikure Chirikure, poetul african. Vă dați seama ce figură jalnică am făcut printre comedienii şi tragedienii poeziei. Bineînțeles, m-am străduit şi eu să fiu, cât de cât, la înălțime, am spus o poezie mai agresivă şi mi-am imaginat că mă chinuie teribil o durere de ceafă”. Frumusețea povestirii constă în sinceritatea pătimaşă, în permanenta şi subtila transgresare a planurilor narative, astfel încât amintirile nu vizează exclusiv periplul parizian. Memoria proustiană reînvie, de pildă, prietenia celor care se consideraseră, alături de naratorul martor şi personaj, „un fel de avatar al Beatles-ilor” (Traian Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan), respirând cu frenezie Aerul cu diamante şi însuflețind atmosfera Cenaclului de Luni : „Când unul dintre noi intra în sala de cenaclu de la Preoteasa se făcea linişte. La lectura noastră se rîdea cu lacrimi şi se aplauda la scenă deschisă.”
Ultima povestire (Bacoviană) aparține tinereții exuberante şi reconfirmă vechile obsesii: apartamentul din Colentina („unde nu era nici un singur unghi drept”), tramvaiul 21 sau faimoasa maşină de scris „Erika”. Singurătatea şi monotonia vieții îl determină pe tânărul poet să răspundă invitației de a susține o lectură publică, la Casa de Cultură din Bacău, unde „comitetul artistic” pregătise un „program-surpriză” ce avea să se transforme, până la urmă, într-un coşmar veritabil. După călătoria infernală cu trenul, „comitetul” îl duce, de la gară, direct, pe scenă, pentru a-l prezenta numerosului public („…trei fete şi patru băieți”), iar lectura ține „exact cinci minute”, pentru că femeia de serviciu (o „hoaşcă anticulturală”) cere evacuarea sălii. Seara continuă, în aceeaşi notă sinistră. Mândri de reuşita lor, autorii locali îl îmbarcă pe famelicul poet într-un „ARO străvechi”, plimbându-l toată noaptea, pe la Mărăşeşti, Moineşti şi Tescani. Aici, în zorii zilei, are loc marele festin: „ciuperci goale, fierte”. Aşadar, o altă proză jovială, scrisă într-un registru parodic şi burlesc.
Învăluită de reverii duioase şi ironii nuanțate, Frumoasele necunoscute poartă inconfundabila pecete cărtăresciană şi va rămâne, dincolo de trecerea anilor, o carte remarcabilă prin naturalețea şi lejeritatea scrisului, prin umorul ei tonifiant, prin harul narativ al unui scriitor cu vocație ce aparține unei generații şi unei istorii literare indisolubile.