Cronica literară
Constantin Pricop
RITMURILE NARA?IUNII
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
În cronica la precedentul roman al lui Radu Mareş făcusem cîteva observații în legătura cu promoția 70 a prozatorilor români – apartenența la această promoție determinînd anumite trăsături ale scrisului său. Nu voi relua aici observațiile generale, dar va trebui să preiau ceea ce este de confirmat, de completat sau de exclus în cazul de față. Evident, un scriitor cu o poetică bine constituită, cu un profil ferm nu-şi schimbă trăsăturile de la un volum la altul. În cele două romane – Ecluza şi Cînd ne vom întoarce – este vorba de lumi diferite. În primul e identificabilă perioada comunistă; în cel de al doilea naratorul se opreşte la intervalul tulbure 1930 -1941, deci înainte de cel de-al doilea război mondial. În acel moment Bucovina, locul acțiunii, făcea parte administrativ din teritoriul României. Din roman aflăm povestea lui Gavril M., fiu de țărani, orfan de tată (tatăl murise după o dramatică agonie la care copilul asistă – scena imprimîndu-i-se în memorie pentru totdeauna, ca un cumplit coşmar). Băiatul este crescut de o mamă severă, fără avere, cu alte două fete în grijă… Soluția pentru băiat nu putea fi decît şcoala. Studii au fost făcute la Cernăuți, în condiții de extremă sărăcie (drumurile pînă la şcoală, la început şi la sfîrşit de an şcolar făcute pe jos, mergînd o zi şi o noapte, desculț, purtîndu-şi bocancii în traistă, pentru a nu-i… uza… – încălțările fiind puse în picioare la intrarea în oraş). Tînărul absolvent al şcolii agricole devine, la sfîrşitul studiilor, funcționar la Soroca. Profesorul Volcinschi, personaj decisiv în destinul lui Gavril M., îl cheamă la Cernăuți, pentru a demara un proiect nou: grădina botanică. Profesorul este cel care îl recomandă şi pentru ocuparea postului vacant de administrator la o fermă – situată undeva la granița cu Polonia. Satul, cu totul izolat, se află în centrul desfăşurării acțiunii. Gavril M. devine administratorul fermei, izolată, la rîndul ei, de sat. După primul război mondial întreprinderea agricolă rămăsese în paragină, ruşii, în retragere, îi incendiaseră sediul – un vechi conac boieresc. Tînărul administrator pune lucrurile în funcțiune, se îndrăgosteşte de foarte tînăra învățătoare din sat, o ia de nevastă. La scurt timp după căsătorie tînărul agronom este ucis la fermă în timpul arestării unui călugăr (pseudo-călugăr) cu afinități legionare, ca urmare a unei confuzii. Tînăra soție, Katria este şi ea împuşcată, detaliile privind modul în care se petrec lucrurile devin şi mai confuze, mai inutile, lipsite de sens. Vorbind despre legionari s-ar putea crede că romanul are o încărcătură ideologică. Totuşi problema legionară, care apare şi revine fără a ajunge totuşi vreodată în prim planul narațiunii. Mai consistentă este problema relațiilor dintre culturile alăturate, prin capriciul istoriei în acest spațiu. ?i în romanul anterior autorul observa relațiile dintre familiile ungureşti şi cele româneşti. Aici este pusă în contrast riguroasa formație a celor din fostul imperiu austriac, chiar a românilor crescuți în această rigoare şi laxismul, din toate punctele de vedere, al românilor veniți din principate.
Şi în Cînd ne vom întoarce apare o anumită descriere obiectivistă, parcă fără participare. O constantă a promoției pentru care noul roman francez s-a bucurat de un anumit prestigiu. În aproape 500 de pagini este dilatat un segment de viață lipsit, altfel, de amplitudine. Experiența presupune procedee literare specifice. Spre deosebire de scrierea „cinematografică”, aici vizualul este depăşit prin prezentarea altor ipostaze ale realității: culori, mirosuri, gesturile mărunte, „invizibile”. „Cîmpia semănînd tot mai mult cu o apă verzuie şi care se topeşte în depărtări” (p.10.) Cîteodată imaginile sînt derulate cu o rapiditate extraordinară pentru a surprinde procesele lente, cu un impact puternic asupra cititorului. Mica biserică ruinată din curtea fermei e degradată implacabil inclusiv de „vegetația năvalnică cu agresivitatea ei insidioasă”, care „o mînca încet, milimetric, la fel ca ploaia şi înghețurile din miezul iernii”. Descrierea nunții Parascuței (sora cea mare a lui Gavril M. (p. 290 – 301) e realizată, dimpotrivă, cu o lentoare subliniată; fiecare mişcare, fiecare rostire, scena, în întregul ei se dizolvă pînă la a nu mai fi înțelese... Gesturile parcă nu mai au coerență, cuvintele nu mai au sens, îşi pierd din substanță, totul devine neclar, nefiresc. În pofida unei anumite lucidități în înregistrarea faptelor, ele nu puteau fi redate decît fragmentar, cu viteză redusă față de reacția înregistrată în mod normal, de unde senzația de îndepărtare, de neparticipare la eveniment... Scena ieşirii la dans a lui Gavril, de pildă: „Îşi amintea cu precizie asta. ?ipătul ascuțit al trompetei şi arşița care loveşte în creştet de cum ai ieşit din umbră. Succesiunea mişcărilor. Privirile în aşteptare care s-au întors în direcția lui. Propria intenție, cea care-l urnise din loc, întrezărită fulgurant încă o dată, într-o țîşnire, se şterse brusc, fiind aproape imposibil s-o mai reconstituie.” (p. 298.)
Personajele joacă un rol special în acest roman. Din primul capitol apar două centre ale narațiunii. Moş Onofrei, contabilul fermei, care „nu ieşea din muțenia lui, dacă nu era întrebat (...). Cu acea subtilă viclenie a bătrînilor, dedusă dintr-o lungă experimentare a eşecurilor, înțelegea să tragă un profit şi pentru sine, căci tăcerea poate fi şi odihnă şi voluptate.” (p. 67.) Este un personaj care ştie multe, realizînd în felul acesta conexiuni între personaje; dar realizează şi legătura între planuri ale acțiunii, între trecut şi viitor. În centrul atenției se află, desigur, personajul în jurul căruia se construieşte romanul, Gavril M. Dar „punctul de vedere” aparține altui personaj, pentru început foarte discret, Octavian Vorob-chievici, şeful de gară. Vorobchievici este cel care coagulează actele de comunicare izolate unele de altele şi le dă un sens comun: „Mă numesc Vorobchievici Octavian şi cele povestite pînă aici îmi aparțin. Unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M.” (p. 417.) Iată o rezolvare inedită a instanței narative, devoalată spre sfîrşitul romanului... Tot în rîndul căutărilor în ce priveşte tehnica narațiunii trebuie plasat şi rolul important jucat de un personaj... absent – Wagner, fostul administrator al fermei, dispărut.
Grupul personajelor defineşte structura lumii rurale tradiționale, construită după repere binecunoscute. ?eful de gară, Vorobchievici Octavian, naratorul, cel care îşi dezvăluie identitatea abia spre sfîrşitul romanului (p. 417.); Radu Opaiț, directorul şcolii din sat; preotul – Neculăiță Posteucă; primarul Hojbotă Gheorghe. Aceştia alcătuiesc, alături de dispărutul Wagner, grupul celor care jucau, săptămînal, tarot. Dincolo de lumea acestora se află alte personaje, includerea sau excluderea din grupul jucătorilor de cărți fiind şi o includere sau excludere socială. În afara cercului este, de pildă, polițistul detaşat din Dobrogea: mic, negru, descinzînd în gara din sat cu nevastă şi cu două coşuri de papură cum nu se mai văzuseră pînă atunci în Bucovina. Nici numele său nu era obişnuit: Gogu, Popescu Gogu. Mai apare evreul, proprietarul magazinului şi crîşmei din sat.
Autorul scoate în evidență relațiile de acceptare sau de respingere a străinilor. Cei din sat nu sînt asimilabili cu cei de la fermă. Lumea celor de la fermă este una pestriță. Din ea face parte o moşiereasă rusoaică, cu origine şi trecut incert, adăpostită la fermă după primul război mondial şi izbucnirea revoluției bolşevice. Moşiereasa nu era trecută în actele contabile, spunea Moş Onofrei. Nici asociatul fostului administrator Wagner, şi el neamț, Herr Franz nu era trecut în acele acte. Rămas schilod în război, nevăzător, Herr Franz creşte porumbei, după ce eşuase cu crescătoria de viermi de mătase. ?iganca Tina avea la fermă rolul de a face curățenie, mîncare, de a scoate dinții sudiților cu două degete, de a face ceaiuri pentru somn, vrăji de împăcare sau de aducere a ploii. Alături de personajele individuale, bine conturate prin acțiunile întreprinse, se insinuează un personaj colectiv numit de autor, după numele capului acelei familii, Petrică Suditu, sudiții. Sudiții sînt o familie numeroasă, mai mulți bărbați, femei şi copiii lor, niciodată nu le este precizat numărul, poate şi din cauza administrației româneşti… dezlînate, care nu-şi mai dă interes, aşa cum făcuseră înainte germanii în timpul administrației lor, să țină o evidență strictă a populației. Sudiții – ca personaj colectiv – par a avea rolul de personaj de contrast, menit să adîncească distincția dintre românii din Bucovina, educați în spiritul ordinii şi rigorii nemțeşti şi românii de dincolo de granița imperiului, de pe Lunca Siretului. Sudiții erau nişte oameni şterşi, murdari, care trebuiau învățați să se obişnuiască cu săpunul şi apa; erau împinşi de la spate să-şi spele hainele şi să fie controlați periodic de rîie şi păduchi. În rest, umili, supuşi.
Într-o lume în degradare, oamenii nu sînt interesați de ceea ce va veni, de copii, de generațiile viitoare. Modul în care este tratată aici maternitatea şi copiii trebuie subliniat. Respingerea viitorului îi prilejuieşte romancierului descrieri pline de virtuozitate. O imagine puternică este aceea a femeii gravide, soția şefului de gară, aflată la slujba de duminică, la biserică: „... trăgea din cînd în cînd cu ochii la ea, masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi monumentală, la pelicula lucioasă de transpirație ca şi cum ar fi fost suflată în sticlă...” (p. 152.) În afara copiilor surorilor lui Gavril M., mici, mucoşi, permanent pe sub mese, în roman mai apar două imagini complementare: un copil de-al sudiților, fără dinți, curgîndu-i în permanență balele din gură, ignorat şi tratat ca nonființă, cu obiceiul de a spinteca păsările de la balta satului. Sătenii îl prindeau deseori şi îl băteau, polițistul Gogu Popescu l-a bătut pînă i-a rupt dinții atunci cînd l-a prins prin sat – sudițiilor nu le era îngăduită prezența în sat decît o dată pe săptămînă, şi atunci cu ştirea şefului de post. Singurul care îl acceptă ca pe o ființă, relație ce îl umanizează şi îl prezintă şi în ochii propriei familii normal, este „călugăraşul” Iliuță din Calafindeşti. Celălalt copil, Oleguț, băiatul şefului de gară, cu o „privire încărcată de ură” (p. 157.) este maltratat de propriul tată: „... îl înşfăcă de ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentru a-i controla fundul slăbuț, cu minuscule punctişoare roşii...”
În capitolele III şi IV autorul ne introduce într-o altă lume – închisă, guvernată de reguli stricte, gesturi repetitive, executate cu aceeaşi rigoare, unde pînă şi iubirea celor apropiați se învață ca o lecție de gramatică, lumea familiei Katriei. Între cele trei comunități (lumea satului, cea de la fermă şi familia Katriei) relațiile sînt extrem de fragile, susținute nu de comunicarea directă, ci de o comunicare la nivel nonverbal, de „o economie aspră a gesturilor” (p. 158), în care rîsul poate însemna şi „un țipăt înăbuşit” (p. 137), iar fericirea este percepută şi trăită ca „necomunicare” (p. 166.). Comunicarea se transformă, în acest registru, într-o suferință: „dorință nebunească, dureroasă, irezistibilă (ca o naştere) de a-ți deschide sufletul şi a spune despre tine absolut tot, poate chiar şi lucruri pe care nici n-ai fi îndrăznit...” (p. 219.) Relația dintre Gavril ?i mo? Onofrei se bazează pe o comunicare formală. Între ei apar registrele fermei, consultate şi de unul şi de celălalt. Mo? Onofrei nu vorbe?te decît dacă este întrebat; Gavril, la rîndul lui este formal în comunicare, singurele elemente neformalizate ?i care îi dezvăluie emoțiile sînt reacțiile psihofizice: tremuratul u?or al mîinilor ?i, în unele împrejurări, ro?itul pînă în albul ochilor. Comunicarea verbală, neformalizată, e redată indirect: un act ce a avut loc la un moment neprecizat (discuțiile dintre Gavril ?i „călugăra?ul” Iliuță din Calafinde?ti) este reactualizat de Gavril în discuțiile la acela?i nivel cu Katria.
Descrierile „comportamentiste” pun în evidență talentul special al autorului. Două momente, diferite ca perspectivă, pot exemplifica tehnica de redare ?i suplețea structurală a narațiunii. Sînt relatări privitoare la moarte: un moment inițiatic este moartea tatălui (pp. 173 - 182). Este moartea care se învață: se repetă ni?te gesturi simple, cuvinte ritualice imprimă pe retină imagini de ne?ters care la fiecare reactualizare redevin dureroase. Imaginea tatălui e redusă la: „o labă goală ?i un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcîi ca de ceară, întărit de mersul desculț, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele (....) A?a se face că, dintr-o dată, se găsi chiar lîngă degetul ie?it în cale, putînd să-l atingă cu nasul, dacă se apleca un picuț, sau cu limba. Viermi?orul pe care el îl vedea de la cîteva degete distanță î?i găsise loc de ie?ire, ca de sub o strea?ină neagră, opacă, de sub unghie ?i el asistă nemi?cat, tăcut, cu ochii larg deschi?i de curiozitate, la toate astea.” (p. 175) Al doilea moment devine moartea intempestivă, nebănuită, percepută de cei răma?i ca ofensă (moartea Schneideriței p. 340.).
Modul în care apar personajele şi scenele este determinant pentru fixarea ritmurilor narațiunii. Într-un prim capitol, de pildă, este păstrat ritmul neregulat al respirației rurale după perioadele prelungi de secetă ?i de a?teptare sau de rugăciune sau de practici magice menite să aducă ploaia… Iar scriitura produce o inversare: seceta are capacitatea de a dilata timpul pînă la disperare, iar ploaia are efect constrictor.
Şi în Cînd ne vom întoarce apare o anumită descriere obiectivistă, parcă fără participare. O constantă a promoției pentru care noul roman francez s-a bucurat de un anumit prestigiu. În aproape 500 de pagini este dilatat un segment de viață lipsit, altfel, de amplitudine. Experiența presupune procedee literare specifice. Spre deosebire de scrierea „cinematografică”, aici vizualul este depăşit prin prezentarea altor ipostaze ale realității: culori, mirosuri, gesturile mărunte, „invizibile”. „Cîmpia semănînd tot mai mult cu o apă verzuie şi care se topeşte în depărtări” (p.10.) Cîteodată imaginile sînt derulate cu o rapiditate extraordinară pentru a surprinde procesele lente, cu un impact puternic asupra cititorului. Mica biserică ruinată din curtea fermei e degradată implacabil inclusiv de „vegetația năvalnică cu agresivitatea ei insidioasă”, care „o mînca încet, milimetric, la fel ca ploaia şi înghețurile din miezul iernii”. Descrierea nunții Parascuței (sora cea mare a lui Gavril M. (p. 290 – 301) e realizată, dimpotrivă, cu o lentoare subliniată; fiecare mişcare, fiecare rostire, scena, în întregul ei se dizolvă pînă la a nu mai fi înțelese... Gesturile parcă nu mai au coerență, cuvintele nu mai au sens, îşi pierd din substanță, totul devine neclar, nefiresc. În pofida unei anumite lucidități în înregistrarea faptelor, ele nu puteau fi redate decît fragmentar, cu viteză redusă față de reacția înregistrată în mod normal, de unde senzația de îndepărtare, de neparticipare la eveniment... Scena ieşirii la dans a lui Gavril, de pildă: „Îşi amintea cu precizie asta. ?ipătul ascuțit al trompetei şi arşița care loveşte în creştet de cum ai ieşit din umbră. Succesiunea mişcărilor. Privirile în aşteptare care s-au întors în direcția lui. Propria intenție, cea care-l urnise din loc, întrezărită fulgurant încă o dată, într-o țîşnire, se şterse brusc, fiind aproape imposibil s-o mai reconstituie.” (p. 298.)
Personajele joacă un rol special în acest roman. Din primul capitol apar două centre ale narațiunii. Moş Onofrei, contabilul fermei, care „nu ieşea din muțenia lui, dacă nu era întrebat (...). Cu acea subtilă viclenie a bătrînilor, dedusă dintr-o lungă experimentare a eşecurilor, înțelegea să tragă un profit şi pentru sine, căci tăcerea poate fi şi odihnă şi voluptate.” (p. 67.) Este un personaj care ştie multe, realizînd în felul acesta conexiuni între personaje; dar realizează şi legătura între planuri ale acțiunii, între trecut şi viitor. În centrul atenției se află, desigur, personajul în jurul căruia se construieşte romanul, Gavril M. Dar „punctul de vedere” aparține altui personaj, pentru început foarte discret, Octavian Vorob-chievici, şeful de gară. Vorobchievici este cel care coagulează actele de comunicare izolate unele de altele şi le dă un sens comun: „Mă numesc Vorobchievici Octavian şi cele povestite pînă aici îmi aparțin. Unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M.” (p. 417.) Iată o rezolvare inedită a instanței narative, devoalată spre sfîrşitul romanului... Tot în rîndul căutărilor în ce priveşte tehnica narațiunii trebuie plasat şi rolul important jucat de un personaj... absent – Wagner, fostul administrator al fermei, dispărut.
Grupul personajelor defineşte structura lumii rurale tradiționale, construită după repere binecunoscute. ?eful de gară, Vorobchievici Octavian, naratorul, cel care îşi dezvăluie identitatea abia spre sfîrşitul romanului (p. 417.); Radu Opaiț, directorul şcolii din sat; preotul – Neculăiță Posteucă; primarul Hojbotă Gheorghe. Aceştia alcătuiesc, alături de dispărutul Wagner, grupul celor care jucau, săptămînal, tarot. Dincolo de lumea acestora se află alte personaje, includerea sau excluderea din grupul jucătorilor de cărți fiind şi o includere sau excludere socială. În afara cercului este, de pildă, polițistul detaşat din Dobrogea: mic, negru, descinzînd în gara din sat cu nevastă şi cu două coşuri de papură cum nu se mai văzuseră pînă atunci în Bucovina. Nici numele său nu era obişnuit: Gogu, Popescu Gogu. Mai apare evreul, proprietarul magazinului şi crîşmei din sat.
Autorul scoate în evidență relațiile de acceptare sau de respingere a străinilor. Cei din sat nu sînt asimilabili cu cei de la fermă. Lumea celor de la fermă este una pestriță. Din ea face parte o moşiereasă rusoaică, cu origine şi trecut incert, adăpostită la fermă după primul război mondial şi izbucnirea revoluției bolşevice. Moşiereasa nu era trecută în actele contabile, spunea Moş Onofrei. Nici asociatul fostului administrator Wagner, şi el neamț, Herr Franz nu era trecut în acele acte. Rămas schilod în război, nevăzător, Herr Franz creşte porumbei, după ce eşuase cu crescătoria de viermi de mătase. ?iganca Tina avea la fermă rolul de a face curățenie, mîncare, de a scoate dinții sudiților cu două degete, de a face ceaiuri pentru somn, vrăji de împăcare sau de aducere a ploii. Alături de personajele individuale, bine conturate prin acțiunile întreprinse, se insinuează un personaj colectiv numit de autor, după numele capului acelei familii, Petrică Suditu, sudiții. Sudiții sînt o familie numeroasă, mai mulți bărbați, femei şi copiii lor, niciodată nu le este precizat numărul, poate şi din cauza administrației româneşti… dezlînate, care nu-şi mai dă interes, aşa cum făcuseră înainte germanii în timpul administrației lor, să țină o evidență strictă a populației. Sudiții – ca personaj colectiv – par a avea rolul de personaj de contrast, menit să adîncească distincția dintre românii din Bucovina, educați în spiritul ordinii şi rigorii nemțeşti şi românii de dincolo de granița imperiului, de pe Lunca Siretului. Sudiții erau nişte oameni şterşi, murdari, care trebuiau învățați să se obişnuiască cu săpunul şi apa; erau împinşi de la spate să-şi spele hainele şi să fie controlați periodic de rîie şi păduchi. În rest, umili, supuşi.
Într-o lume în degradare, oamenii nu sînt interesați de ceea ce va veni, de copii, de generațiile viitoare. Modul în care este tratată aici maternitatea şi copiii trebuie subliniat. Respingerea viitorului îi prilejuieşte romancierului descrieri pline de virtuozitate. O imagine puternică este aceea a femeii gravide, soția şefului de gară, aflată la slujba de duminică, la biserică: „... trăgea din cînd în cînd cu ochii la ea, masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi monumentală, la pelicula lucioasă de transpirație ca şi cum ar fi fost suflată în sticlă...” (p. 152.) În afara copiilor surorilor lui Gavril M., mici, mucoşi, permanent pe sub mese, în roman mai apar două imagini complementare: un copil de-al sudiților, fără dinți, curgîndu-i în permanență balele din gură, ignorat şi tratat ca nonființă, cu obiceiul de a spinteca păsările de la balta satului. Sătenii îl prindeau deseori şi îl băteau, polițistul Gogu Popescu l-a bătut pînă i-a rupt dinții atunci cînd l-a prins prin sat – sudițiilor nu le era îngăduită prezența în sat decît o dată pe săptămînă, şi atunci cu ştirea şefului de post. Singurul care îl acceptă ca pe o ființă, relație ce îl umanizează şi îl prezintă şi în ochii propriei familii normal, este „călugăraşul” Iliuță din Calafindeşti. Celălalt copil, Oleguț, băiatul şefului de gară, cu o „privire încărcată de ură” (p. 157.) este maltratat de propriul tată: „... îl înşfăcă de ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentru a-i controla fundul slăbuț, cu minuscule punctişoare roşii...”
În capitolele III şi IV autorul ne introduce într-o altă lume – închisă, guvernată de reguli stricte, gesturi repetitive, executate cu aceeaşi rigoare, unde pînă şi iubirea celor apropiați se învață ca o lecție de gramatică, lumea familiei Katriei. Între cele trei comunități (lumea satului, cea de la fermă şi familia Katriei) relațiile sînt extrem de fragile, susținute nu de comunicarea directă, ci de o comunicare la nivel nonverbal, de „o economie aspră a gesturilor” (p. 158), în care rîsul poate însemna şi „un țipăt înăbuşit” (p. 137), iar fericirea este percepută şi trăită ca „necomunicare” (p. 166.). Comunicarea se transformă, în acest registru, într-o suferință: „dorință nebunească, dureroasă, irezistibilă (ca o naştere) de a-ți deschide sufletul şi a spune despre tine absolut tot, poate chiar şi lucruri pe care nici n-ai fi îndrăznit...” (p. 219.) Relația dintre Gavril ?i mo? Onofrei se bazează pe o comunicare formală. Între ei apar registrele fermei, consultate şi de unul şi de celălalt. Mo? Onofrei nu vorbe?te decît dacă este întrebat; Gavril, la rîndul lui este formal în comunicare, singurele elemente neformalizate ?i care îi dezvăluie emoțiile sînt reacțiile psihofizice: tremuratul u?or al mîinilor ?i, în unele împrejurări, ro?itul pînă în albul ochilor. Comunicarea verbală, neformalizată, e redată indirect: un act ce a avut loc la un moment neprecizat (discuțiile dintre Gavril ?i „călugăra?ul” Iliuță din Calafinde?ti) este reactualizat de Gavril în discuțiile la acela?i nivel cu Katria.
Descrierile „comportamentiste” pun în evidență talentul special al autorului. Două momente, diferite ca perspectivă, pot exemplifica tehnica de redare ?i suplețea structurală a narațiunii. Sînt relatări privitoare la moarte: un moment inițiatic este moartea tatălui (pp. 173 - 182). Este moartea care se învață: se repetă ni?te gesturi simple, cuvinte ritualice imprimă pe retină imagini de ne?ters care la fiecare reactualizare redevin dureroase. Imaginea tatălui e redusă la: „o labă goală ?i un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcîi ca de ceară, întărit de mersul desculț, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele (....) A?a se face că, dintr-o dată, se găsi chiar lîngă degetul ie?it în cale, putînd să-l atingă cu nasul, dacă se apleca un picuț, sau cu limba. Viermi?orul pe care el îl vedea de la cîteva degete distanță î?i găsise loc de ie?ire, ca de sub o strea?ină neagră, opacă, de sub unghie ?i el asistă nemi?cat, tăcut, cu ochii larg deschi?i de curiozitate, la toate astea.” (p. 175) Al doilea moment devine moartea intempestivă, nebănuită, percepută de cei răma?i ca ofensă (moartea Schneideriței p. 340.).
Modul în care apar personajele şi scenele este determinant pentru fixarea ritmurilor narațiunii. Într-un prim capitol, de pildă, este păstrat ritmul neregulat al respirației rurale după perioadele prelungi de secetă ?i de a?teptare sau de rugăciune sau de practici magice menite să aducă ploaia… Iar scriitura produce o inversare: seceta are capacitatea de a dilata timpul pînă la disperare, iar ploaia are efect constrictor.