GRAHAM SWIFT. ISTORIE ŞI LITERATURĂ – SAU ISTORIA CA LITERATURĂ

Hayden White afirma în cunoscutul său studiu, Metahistory, că acele aspecte pe care istoricul modern le consideră evenimente ale trecutului, îi apar, unui istoric postmodern, drept elemente ale unui mare text al prezentului, câtă vreme postmodernismul a impus, treptat, imaginea unui istoric privit, în primul rând, ca scriitor, capabil să plaseze orice eveniment al trecutului în contextul mai larg al unei cronici, înțeleasă, însă, mai cu seamă ca o narațiune având o ipoteză, o concluzie, precum şi o linie de desfăşurare a acțiunilor bine definită. Nuanțându-şi punctul de vedere, acelaşi Hayden White va susține, ulterior, că istoria însăşi trebuie privită din perspectiva momentelor (evenimentelor) care o compun şi care ar avea o accentuată structură simbolică, putând configura, astfel, metafore extinse, de aceeaşi factură cu acelea pe care le întâlnim în literatură, luând naştere, în acest fel, „dominanta metaistorică” ce poate fi identificată, practic, în orice discurs istoric. Postmodernismul, însă, consideră atât ficțiunea, cât şi istoria, drept discursuri, având sisteme de semnificații care utilizează strategii retorice şi sau narative. Fără îndoială, discursul istoric mizează încă foarte mult pe cronologie şi pe legăturile de cauzalitate, menite a reprezenta cât mai adecvat realitatea şi a o explica integral, numai că realitatea însăşi, aşa cum au demonstrat perfect narațiunile postmoderne, nu este – şi nici nu rămâne vreodată – aceeaşi, putând fi construită, reconstruită sau deconstruită în funcție de imperativele estetice dominante.
Publicat în anul 1983 şi impunându-l rapid pe autorul său drept una dintre vocile cele mai pregnante ale prozei britanice din perioada respectivă, romanul Pământul apelor (Waterland, excelent tradus în limba română de Cristina Poenaru şi Maria-Sabina Draga, ambele nefiind la prima întâlnire cu scriitura nu o dată dificilă a unui autor de o factură atât de aparte) al lui Graham Swift textualizează multe dintre aspectele noii teorii a reprezentării postmoderne, punând în discuție, deopotrivă, numeroase probleme de care au fost preocupați în cea mai mare măsură teoreticienii fenomenului istoric şi literar al ultimelor decenii. Fiind, dacă ar trebui să rezumăm totul la câteva rânduri, povestea profesorului de istorie Tom Crick, care mai are foarte puțin până când va putea să iasă la pensie, dar care află, pe de o parte, că e pe punctul de a fi concediat (deoarece direcțiunea şcolii unde preda decisese să facă economie la fondul de salarii, considerându-l, în plus, demodat, din cauza perspectivei asupra istoriei pe care le-o insufla elevilor săi), iar pe de altă parte că soția sa a răpit un copilaş dintr-un supermarket, Pământul apelor se dezvăluie, dincolo de subiectul în sine, drept o profundă – şi, nu o dată, amară – meditație atât asupra destinului ființei umane într-o lume în care ştiințele umaniste sunt în declin, cât şi asupra raporturilor extrem de complicate care se stabilesc, în contextul noilor realități de după cel de-al Doilea Război Mondial, între istorie, adevăr şi omul menit a le evalua dintr-o nouă perspectivă. Combinând discursul literar cu fragmente ce țin de narațiunea istorică, romanul acesta meditează, prin intermediul încercărilor lui Tom Crick de a înțelege ce a mers prost şi ce nu a funcționat în propria sa viață, asupra actului însuşi al povestirii, transformând, practic, discursul istoric într-o formulă perfect adecvată relatării metaficțional-istoriografice pe care autorul însuşi o alege drept formulă dominantă a cărții sale.
De fapt, dincolo de subiectul ca atare, Pământul apelor se constituie într-o neaşteptată autobiografie ficțională a lui Tom Crick, Graham Swift reuşind, prin intermediul acestei strategii, să spună mult – şi multe – despre soarta şi, desigur, posibilitatea existenței speciei (literare) însăşi a autobiografiei la finele secolului XX. Prin urmare, fără să confunde vreo clipă istoria personală a personajelor sale cu marea istorie, scriitorul le împleteşte, însă, la tot pasul, căci Tom Crick va relata nu doar propria sa istorie de familie, ci, deopotrivă, istoria regiunii mlaştinilor şi a oamenilor care, de-a lungul vremii, au trăit acolo. Şi va face asta întrebându-se, la tot pasul, ce îi determină pe oameni să spună poveşti, să istorisească – şi în ce măsură ceea ce, în anumite momente, spunem despre noi în?ine ne caracterizează cu adevărat sau reflectă întru totul adevărul faptelor petrecute. Dar Graham Swift deține marea artă de a spune toate aceste lucruri indirect, căci, la un prim plan al semnificațiilor, Pământul apelor pare un soi de roman polițist, menit să descopere resorturile ascunse ale faptei necugetate a lui Mary, soția lui Tom, cea care ia acasă un copil dintr-un supermarket şi va ajunge, finalmente, într-o clinică de boli psihice din acest motiv. De aici, practic, rememorarea pe care o face Tom întregii sale vieți şi lungii existențe a două familii care au marcat regiunea mlaştinilor, Atkinson şi Crick. Sensul profund al demersului său este, însă, de a pune în discuție raportul dintre adevăr şi ficțiune şi, pornind de aici ajungem, ca cititori, la sensurile profunde ale demersului lui Graham Swift însuşi, şi anume de a se raporta, ca autor, la câțiva dintre marii săi predecesori literari, Dickens, cu Marile speranțe şi Faulkner, cu Absalom, Absalom, ca să ne limităm, pentru moment, la aceste exemple. Căci, pentru a-şi spune povestea, Tom Crick meditează asupra capacității istorisirilor oamenilor – ori chiar a istoriei – de a spune totul şi de a mijloci, astfel, înțelegerea deplină a faptelor din trecut. În plus, prin modul în care predă la şcoală, devine evident că el consideră că istoria însăşi nu e altceva decât o poveste, Povestea esențială, probabil, menită a spune copiilor ce învățături trebuie să tragă din întâmplările din trecut şi ce greşeli să nu repete niciodată. Însă elevii nu par a înțelege pe de-a-ntregul mesajul profesorului, de aici rezistența lor față de ceea ce le spune Crick, cel mai clar exemplu de atitudine refractară fiind cel al lui Price, cel ce se face mesagerul tuturor colegilor săi, doritori doar să trăiască într-un „aici şi acum”, fără prea multe ori mari legături cu trecutul, câtă vreme preocuparea esențială (?i exclusivă!) a adolescenților este viitorul... În fond, Price atacă însăşi istoriografia, considerând falsă aserțiunea profesorului său, conform căreia fiecare întâmplare ar avea o explicație logică. Iar în încercarea sa de a-i face pe elevi să-l înțeleagă cu adevărat, dar să înțeleagă şi resorturile profunde ale istoriei, Crick îşi va spune, în fața lor, propria istorie, reconstruind, deci, chiar istoria față de care copiii păreau a fi atât de refractari. Dar Crick se construieşte, prin intermediul demersului povestirii, şi pe el însuşi, ajungând să-şi înțeleagă abia acum până la capăt existența şi trecutul. Căci, dacă a existat şi pentru el şi pentru iubita sa Mary, o epocă în care totul era doar iubire şi fericire – ei trăind, pe atunci, într-o lume de-a dreptul anistorică – imediat după descoperirea cadavrului unui tovarăş de joacă, Freddie Parr, totul se schimbă, iar cei doi îndrăgostiți vor cădea, ei înşişi, în timp, în istorie şi, mai cu seamă, în mreaja propriilor spaime – şi vor fi siliți să dea piept şi cu consecințele faptelor lor, avortul la care Mary e silită să recurgă şi tot ce va decurge de aici maturizându-i, practic, peste noapte, alungându-i din paradis şi, deopotrivă, înstrăinându-i unul de altul şi, nu în ultimul rând, pe fiecare de sine însuşi.
Iar dacă înainte de petrecerea acestor evenimente Tom nu se gândise niciodată cu adevărat la propriul trecut, de acum înainte va fi silit s-o facă, dar, în egală măsură, să şi mediteze asupra nevoii de a povesti, înțeleasă drept una dintre puținele modalități de scăpare de sub tirania timpului şi, desigur, a istoriei. Tocmai de aceea, proiectul autobiografic al lui Tom este centrat asupra acelor aspecte care au mers prost în viața sa, asupra celor care nu au funcționat cum trebuie în trecut şi care au făcut ca prezentul să fie aşa cum este. Fără îndoială, secretele întunecate din trecutul propriei familii au rolul lor, la fel ca şi acelea din trecutul familiei lui Mary, la fel şi ereditatea încărcată ce determină faptele cumplite ale lui Dick, fratele mai mare al lui Tom – rod al unei relații incestuoase a mamei lor – dar şi sinuciderea finală a acestuia. Toate acestea irump deodată în lumea de basm care dominase, până atunci, în Ținutul Mlaştinilor şi distrug fericirea şi liniştea ce înconjurau existența tinerilor şi necugetaților Tom şi Mary. Fără îndoială, avem de-a face, aici, şi cu un excelent mod de abordare a naturii, privită şi înțeleasă, în Waterland, întotdeauna prin raportare – însă o raportare care ştie şi poate să ia şi necesara distanță – la imaginea neoclasică a spațiului natural, influențată întotdeauna de ordinea divină, dar şi la cea romantică, gata mereu să răspundă stărilor sufleteşti ale protagoniştilor, fără să fie uitată, însă, nici imaginea universului natural victorian care, oricât ar fi putut să pară de ostil uneori, se dovedea întotdeauna u?or de şlefuit de voința umană. Fără îndoială, importanța elementului natural, întotdeauna pus în relație cu întâmplările ce marchează viața personajelor dar şi cu evenimentele istorice majore, nu este străină de tradiția literaturii engleze, dacă ar fi să ne gândim, acum, doar la strategiile utilizate de Wordsworth, în Tintern Abbey. Căci şi în Pământul apelor, Tom Crick se raportează la trecutul fericit şi la vârsta de aur a inocenței, cu deosebirea, esențială, că el nu reuşeşte să găsească alinarea mult dorită în viziunea romantică a unui Paradis de origine miltoniană, ci trebuie să dea piept cu prezentul şi cu toate provocările dureroase ale acestuia. Dar, ca într-o ultimă încercare de a se apăra de acest brutal atac al prezentului, Tom recurge la singura soluție salvatoare pe care o poate descoperi – şi anume la recursul la mecanismele povestirii, capabilă să-l sustragă, fie şi temporar, tiraniei timpului şi nefericirii. Numai că – şi aici e de găsit una dintre intuițiile cele mai subtile ale lui Graham Swift, care îl individualizează în contextul prozei postmoderne – Tom Crick înțelege că materialul povestirilor umane nu poate fi, în atât de tulburatul secol XX, la fel de uşor transformat cum se dovedise a fi universul natural pentru romantici sau chiar pentru victorieni. Astfel încât, chiar dacă ființa umană este, după definiția pe care chiar Crick o dă, la un moment dat, „un animal povestitor”, totuşi, acest lucru nu-l ajută să reuşească să eludeze nici curgerea istoriei şi nici confruntarea dură cu adevărul realității sale personale. Căci situația în care familia Crick se va găsi după ce Mary răpeşte copilul din magazinul universal se va dovedi mult mai greu de îndurat ori de rezolvat decât toate adevărurile Marii Istorii la un loc. Prin urmare, după ce îşi petrecuse toată viața studiind diverse teorii ale istoriei – pentru uzul didactic – Tom Crick va ajunge să înțeleagă că toate sunt insuficiente atunci când e vorba de înțelegerea adecvată – şi, mai ales, completă – a fundamentelor propriei sale vieți de familie.
Pe de altă parte, Swift sugerează la tot pasul că ordinea cronologică şi legăturile de cauzalitate, elementele distinctive ale discursului istoric modern, sunt de natură a falsifica grav adevărul autobiografic. Venind, fireşte, pe urmele lui Tennyson şi ale poemului acestuia, In Memoriam, Tom Crick îşi spune povestea vieții fără să țină seama de cronologie, încercând ca, prin acest demers, să-şi explice aderarea la o serie de convingeri şi la un anumit mod de viață. Iar dacă, de pildă, Jane Eyre, din romanul lui Charlotte Brontë, sau Pip din Marile speranțe de Dickens îşi povesteau viața după ce toate lucrurile esențiale li se întâmplaseră deja, Crick povesteşte tocmai în timpul crizei majore care-i marchează anii senectuții, căci Tom, la fel ca întreaga sa generație – iar la nivel global, la fel ca întreaga umanitate contemporană – trăieşte, e silit să trăiască, într-o perpetuă stare de criză, fără să aibă timp să mai aştepte ca lucrurile să se îmbunătățească, iar el să poată avea o perspectivă mai senină asupra evenimentelor relatate. Prin urmare, chiar dacă reprezintă, la nivel metatextual, o replică în cheie postmodernă pe care Graham Swift o dă unor opere clasice ale literaturii engleze, de la Jane Eyre la Marile speranțe şi de la Tintern Abbey la In Memoriam, Pământul apelor reuşeşte să aibă, de la început şi până la sfârşit, o individualitate remarcabilă şi să propună soluții ce funcționează excelent, atât la nivel narativ, cât şi la nivelul mai larg, al semnificațiilor. Însă raportarea la predecesori este clară, câtă vreme romanul începe cu un epigraf preluat chiar din Marile speranțe: „A noastră era țara mlaştinilor...”, iar sentimentul de vinovăție şi convingerea predestinării domină prima parte a cărții. La fel, ascensiunea socială a protagonistului, dar şi suferințele provocate diverselor personaje de iubirile împărtăşite sau, dimpotrivă, neîmpărtăşite, care ne duc cu gândul la mereu posibile comparații între Sarah Atkinson şi Miss Havisham, de pildă, căci similitudinile nu se limitează, în romanul lui Swift, doar la personajele de prim rang, ci se extind şi la nivelul celor episodice sau aparent neînsemnate.
În plus, dacă romanul modern era dominat de preocupări epistemologice, cel post-modern se dovedeşte centrat pe acelea ontologice. Căci, dacă, de pildă, un roman precum Absalom, Absalom, de Faulkner urma logica povestirii polițiste, bine condusă de autor până la deznodământ, dominantă fiind dorința protagoniştilor de a interpreta în mod coerent lumea în mijlocul căreia trăiau, în Pământul apelor toate personajele meditează permanent asupra destinului uman şi asupra condiției umane într-o epocă marcată de conflagrații mondiale şi, la nivel personal, de cele mai incredibile secrete, cu reverberații la nivelul vieții celor care îi vor urma. Dicursul ficțional pare a încerca să rezolve, de la început şi până la sfârşit, o enigmă pe care, practic, el însuşi o creează – şi, chiar mai important, o păstrează până în finalul cărții. Iar ținutul mlaştinilor, a cărui atmosferă domină romanul, se dovedeşte a fi o replică în cheie postmodernă a miticului ținut faulknerian Yoknapatawpha: adică, nu doar un spațiu bine definit din punct de vedere geografic, ci mai degrabă o forță activă, capabilă să influențeze în cea mai mare măsură existența locuitorilor care, ca sub un blestem, sunt, practic, incapabili să părăsească această zonă, oricâte avantaje ar putea avea ori găsi departe de ea... Astfel că, ceea ce păruse a fi, la început, o riguroasă examinare a mecanismelor profunde ale eului se transformă, aproape pe nesimțite, în evaluare, pe deplin conştientă, a modalităților în care istoria – din nou, desigur, Marea Istorie – influențează viața umană şi dă un curs adesea sinuos până şi celor mai (aparent!) previzibile manifestări umane. Iar din marele mecanism al istoriei nu există cale de ieşire şi nici vreo şansă de scăpare, căci, dacă inițial povestirile lui Crick păruseră a mai salva ceva sau, cel puțin, a mai aduce alinare celor marcați de povara unui trecut cum e cel al familiei sale, finalul romanului va demonstra că acel „Aici şi Acum” al istoriei prezente de care Tom se teme atât de mult nu poate fi controlat – şi cu atât mai puțin determinat – de înțelepciunea istoriei trecutului şi nici de aspirația umană spre mai bine sau, mai exact spus, în cazul lui, spre liniştea pe care atât de mult o doreşte. Să fie, acesta, „sfârşitul istoriei”, în sensul în care Francis Fukuyama a utilizat, mai târziu, sintagma? Aparent da, căci nu puțini critici literari britanici n-au ezitat să interpreteze romanul lui Graham Swift exclusiv după acest model teoretic. Dar care, la o analiză atentă, se dovedeşte inaplicabil în cazul Pământului apelor, câtă vreme Swift face o serie de aluzii la noțiunea creştină de sfârşit al istoriei, însă tocmai cu scopul de a o submina. Povestea lui Tom Crick, la fel ca şi viața acestuia, rezistă unei asemenea analize, căci istoria sa – şi istoria povestirilor sale – sugerează, dincolo de orice îndoială, că în secolul XX nu mai e loc pentru marile texte anterioare dar şi că (mai ales!) istoria omenirii nu se îndreaptă spre sfârşit – decât, poate, în măsura în care sfârşitul fiecărei epoci istorice a însemnat şi sfârşitul lumii...

Graham Swift, Pământul apelor.
Traducere de Cristina Poenaru şi Maria-Sabina Draga, Editura Polirom, 2009