TRADIȚIE ŞI MISTICĂ ÎN POEZIE

Nichifor Crainic a fost o figură proeminentă în viața culturală din perioada interbelică. Este cel mai important promotor al direcției tradiționalist-ortodoxiste. S-a afirmat ca poet, eseist, memorialist, teolog şi jurnalist. A debutat cu volumul de versuri Şesuri natale (1916), influențat de programul sămănătorist, scriind însă o poezie sensibilă, personalizată stilistic. În volumele ulterioare, va fi atras de imaginea armonioasă a lumii, de frumusețile naturale, de dialogul cu transcendența, de aspectul evlavios al existenței, fără a-i lipsi accentele dramatice, meditațiile metafizice, dar nici tema erotică ori patriotică, simpatia pentru viața rurală, întoarcerea la origini, la simplitatea biblică. În eseurile sale, apărând valorile credinței ortodoxe, polemizează cu perturbatorii şi denigratorii acestora, raționaliştii ateişti, evoluționiştii, materialiştii. Termenii paradigmei gândiriste sunt definiți ca necesari continuității şi expresivității culturii: specificul național, tradiția, ortodoxismul. Ca scriitor creştin, practicând o poezie, în principal, de inspirație religioasă, Nichifor Crainic s-a ocupat, în mod sistematic în Nostalgia Paradisului, dar şi în eseuri diverse, de tezele unei estetici ortodoxiste, mistice.
Cunoscut pentru sârguința sa în recuperarea unor nume pe nedrept uitate (Eufrosin Poteca, Ion Petrovici, Mircea Florian, Petru P. Ionescu, Mihai Uță), tânărul filosof Adrian Michiduță a publicat în ultima vreme şi două volume conținând texte ale lui Nichifor Crainic, risipite prin publicații interbelice, Teologie şi filosofie. Publicistică (1922-1944) şi Poezia noastră religioasă.
Cel din urmă, Poezia noastră religioasă (Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2010, ediție critică, text stabilit, cuvânt înainte, note şi comentarii de Dr. Adrian Michiduță, studiu introductiv de Ştefan Cârstoiu) este format din două capitole, primul conținând şapte studii dedicate poeziei religioase, selectate din revista Gândirea, iar al doilea reunind nouă aprecieri critice, referitoare la opera scriitorului, având aceeaşi sursă. Editorul ne avertizează că eseurile lui Crainic au făcut parte inițial din cursurile susținute la Facultatea de Teologie de la Chişinău şi la Universitatea din Bucureşti. Ca studiu introductiv, este reprodus un text al lui Ştefan Cârstoiu, Poezie şi religie în opera poetică a lui Nichifor Crainic, publicat în 1940, în Gândirea. Acesta remarcă evoluția poeziei lui Crainic, de la filosofia istorică din Şesuri natale, la filosofia creştină de mai târziu. Caracteristicile liricii sale nu ating nivelul fervorii mistice, păstrând „o linişte calmă şi senină, o credință luminoasă şi gravă, firească şi odihnitoare”. Poetul defineşte ortodoxismul ca dimensiune etnică, dar şi ca trăsătură profund omenească. Lumea satului este locul în care sacrul se manifestă în mod firesc, prin spiritul sărbătorilor, prin tradiții, prin modul cum sunt percepute marile evenimente ale existenței. Având în vedere sensibilitatea sa analitică, dar şi formația teologică, era firească aplecarea teoretică a lui Nichifor Crainic asupra domeniului său de creație, pe care l-a structurat ca direcție literară.
Primul text, Lirica noastră religioasă, este o reacție la constatarea dezinteresului pentru literatura cu caracter religios, atât din partea criticilor literari, cât şi din cea a presei eclesiastice, ba, chiar, din partea Bisericii. O atitudine polemică este evidentă, scriitorul plângându-se şi de lipsa oricărui suport pentru revista Gândirea. Este contrariat şi pentru că socoteşte că sufletul poetic românesc este religios: „Eul liric e aproape tot una cu eul religios prin îndoitul sentiment al independenții față de lume şi al dependenții şi asemănării cu misterul ei creator, cu Dumnezeu” (p. 26). Se consideră axiomatic faptul că sufletul nației noastre e fundamental religios. Întoarcerea literaturii spre sursa religioasă este un semn neîndoielnic de autohtonizare a culturii.
Al doilea text, Poezia noastră religioasă, este un eseu foarte elegant, pe care l-a susținut mai întâi la Universitatea din Zagreb, iar apoi l-a publicat în Gândirea. Autorul face, pentru auditorul croat, o foarte corectă evaluare a istoriei liricii româneşti. Legătura afectivă cu pământul patriei, cu strămoşii, cu Dumnezeu reprezintă condiția suficientă pentru menținerea vie a predispoziției pentru lirism. Sunt evocați poeți care răspund prin fondul operei lor celor trei caracteristici, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. Spectacolul pe care îl oferă diversitatea naturii este capabil să sensibilizeze sufletul oricărui poet, apropiindu-l de bunătatea şi mărinimia Creatorului. Cu atât mai mult, Dumnezeu este găsit în adâncul sufletului. Mijlocul de apropiere de Dumnezeu este rugăciunea, asumată liric şi de poeți. Poezia religioasă caută atingerea cu divinul. Pentru români, religiozitatea constituie o trăsătură etnică. Autorul plasează în context european valorile autohtone: „Structura intimă a culturii europene e, astfel, alcătuită din înțelepciunea omenească a antichității şi din înțelepciunea divină a Bisericii. Una ne leagă de pământ, cealaltă ne leagă de veşnicie. Când astăzi afirmăm că ducem lupta pentru apărarea culturii europene, înțelegem că apărăm clasicismul sau umanismul împotriva barbariei, că apărăm creştinismul împotriva ateismului şi că apărăm libertatea geniului de a crea mai departe valori spirituale sub inspirația acestor două puteri. Dispariția vreuneia din ele ar însemna sărăcirea culturii europene şi distrugerea fundamentelor ei spirituale.” (p. 43). Discursul are o limpezime plină de har, o fluență elocventă. Limba este deosebit de frumoasă, spiritualizată. Dezideratul exprimat la sfârşitul conferinței de la Universitatea de la Zagreb este însuflețitor: „pământ național pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toți laolaltă” (p. 44).
Textul care urmează, George Coşbuc, poetul rasei noastre, porneşte de la teza că „veacul nostru e veacul naționalismului”, având ca scop „problema regenerării”: „Ideea de regenerare, aşa cum o concepe noul naționalism, întemeiat pe etnicitate, are deci în vedere pe omul integral, în armonioasa plinătate a puterilor sale fizice şi morale” (p. 46). Etnicul îşi manifestă noblețea prin cultură: „Dintre toate plăsmuirile omului, poezia şi artele în genere constituie jocul cel mai spontan şi mai direct țâşnit din focarul etnic” (p. 47). George Coşbuc reprezintă cel mai fidel spiritualitatea poporului român, modul în care preschimbă jalea în bucurie. El îşi anihilează eul poetic, dând cea mai autentică imagine etnică din cultura noastră. Fără îndoială, criteriile de evaluare ale lui Nichifor Crainic sunt altele decât cele estetice, diferențiindu-se total de gândirea maioresciană. Metoda sa se bazează pe o serie de echivalări care pornesc de la faptul că religiosul este frumos, că frumosul este etic, că eticul se desăvârşeşte etnic. Principiile par a fi cele platoniene, legând binele de frumos. Autorul face elogiul dragostei instinctuale, cea lăsată de Dumnezeu în vederea asigurării procreației. Ideile lui Coşbuc, pline de castitate, jucăuşe, îi plasează pe tineri în imuabilitatea datinilor. Alte virtuți elogiate de poet sunt eroismul, demnitatea: „Coşbuc cântă moartea care conține sâmburul unei fecundități morale” (p. 62). Tot lui George Coşbuc îi este dedicat şi studiul următor, Poetul eroismului, relevându-se sentimentul monarhic-eroic, trecut adesea în registru de basm.
În V. Voiculescu, poet al spiritului se remarcă insistența cu care este pomenit, în operele acestuia, sufletul: „E vorba de un om capabil să facă poezie din orice aspect al vieții, lăsându-se îmbătat de toate voluptățile ei, dar având mereu conştiința dualității structurii noastre interne şi a duplicității etice. Dacă între carne şi suflet există un antagonism fără leac, poetul preamăreşte carnea cu o pasiune tot aşa de arzătoare cum a preamărit sufletul.” (p. 83). Imposibilitatea oamenilor de a-L înțelege şi cuprinde pe Dumnezeu îl face pe poet să-l numească singurul fruct oprit din această lume. Vorbind despre mistica poeziei lui Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic face o scurtă şi condensată prezentare teologică a contemplației extatice.
Articolul Heinrich Seuse, misticul şi poetul se ocupă de contradicția paradoxală ce apare între năzuința poeților religioşi de a exprima inefabilitatea spirituală a lui Dumnezeu prin mijloacele materiale ale imaginilor, simbolurilor, parabolelor. Conchide însă că „Forma sensibilă e un simbol al viziunii suprasensibile. […] Acelaşi adevăr e exprimat în învățătura bisericii despre sfintele Taine în care, sub forme văzute, se comunică puterile nevăzute ale harului divin. Lupta pentru expresie, care constituie marele şi deliciosul chin al creației artistice, e lupta pentru a zămisli simboluri materiale cât mai transparente pentru a reflecta în ele spiritul revelat într-o viziune inspirată. Ea e comună misticei şi artei.” (p. 100). Lucrarea artistului rămâne, în bună măsură, exterioară, pe când cea a misticului se află în interior, în suflet, avându-L ca model pe Iisus Hristos. Există însă cazuri de simbioză, în care misticul este şi poet: „Pentru misticul poet, Dumnezeu e în acelaşi timp frumosul absolut şi adevărul absolut” (p. 101). Seuse experimentează starea de extaz, ascetismul său dus la extrem favorizându-i o irupție de viziuni. Observațiile teologice despre mistici şi vizionari sunt de mare finețe. De altfel, Nichifor Crainic a fost preocupat de teologia mistică, şi în special de Meister Eckhart.
Ultimul text, Rainer Maria Rilke, poet religios, afirmă despre marele scriitor: „Rilke e un căutător de Dumnezeu, cum i s-a zis de mult, sau chiar un «făcător de Dumnezeu», cum i s-a zis uneori cu ironie” (p. 120). Călătoria în Rusia şi, apoi, în Italia, îl transformă spiritual, rezultatul fiind Ceaslovul şi cartea de proză Povestiri despre bunul Dumnezeu, amândouă de factură religioasă. Crainic face observații foarte potrivite în legătură cu schimbările pe care le suferă poetul austriac. În simplitatea vieții ortodoxe din Rusia şi în rafinamentul cultural din Italia este deopotrivă prezent Dumnezeu. Rilke, însă, are contiguități de fond cu mistica germană, găsindu-L pe Dumnezeu în sinea sa, în starea de extaz (un fel de orbire mintală), un Dumnezeu imanent lumii, născut din sufletul omului: „Poetul îşi arogă o deconcertantă paternitate față de Dumnezeu” (p. 134).
Pandantul acestei antologii tematice este un florilegiu de texte dedicate ortodoxiei şi lui Nichifor Crainic, de Horia Nițulescu, Lucian Blaga, Al. Busuioceanu, Ovidiu Papadima, D. Caracostea, Tudor Vianu, Pan. M. Vizirescu, Gh. Vrabie, Dumitru Isac, publicate de-a lungul timpului, în revista Gândirea. Ele sunt la fel de interesante şi de elocvente ca şi cele titulare. Menirea lor este să întregească imaginea doctrinei gândiriste. Sunt frumoase pentru că propun o altă dimensiune a existenței care, din păcate, astăzi, s-a pierdut, o formă profundă şi bogată de spiritualitate.
Textele adunate în acest volum de Adrian Michiduță configurează, într-un mod impresionant prin suplețea şi plasticitatea ideilor, o estetică a literaturii creştine. Doctrina gândiristă a atras nume dintre cele mai importante ale literaturii interbelice, fiind stopată cu violență, după al doilea război mondial, de invazia comunistă. Dacă direcția modernistă a fost resuscitată prin neomoderniştii generației şaizeciste, ar fi fost interesantă o regrupare şi un reviriment şi al tradiționalismului, cu înclinații spre religios. Poezia, în vremuri normale, are o vocație tolerantă definitorie şi un evantai de forme nelimitat.