Cartea de arhitectură
Augustin Ioan
O (IM)POSIBILĂ ERMINIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Mihaela Palade este unul dintre puținii specialişti ai istoriei arhitecturii şi artei religioase ortodoxe de la noi şi, în plus (sau în minus?), printre mult prea puținii pe care îi avem, cu dublă specializare: arhitectură şi teologie. Este păcat că domnia sa, care, pentru scurtă vreme, a colaborat şi la masterul de Antropologia spațiului sacru al Universității de Arhitectură „Ion Mincu”, nu a fost tentată să se manifeste şi drept autor de obiect, sau cel puțin drept critic al acelor obiecte ridicate în contemporaneitate. Ea s-a limitat la ipostaza cărturărească, într-o vreme când s-au construit mii de biserici ortodoxe, majoritatea dintre ele în chip aproape monstruos, fie şi dacă le testăm după chiar regulile enumerate în cartea de față.
Cu toate acestea, în completarea lucrării d-sale de doctorat, ne-a oferit – la Editura Sofia – în 2004, O posibilă erminie arhitecturală – alcătuirea bisericilor din spațiul ortodox. În ce priveşte pictura, există mai multe erminii, adică manuale canonice de tocmire a frescelor şi mozaicurilor ce împodobesc orice lăcaş de cult (neo)bizantin. În arhitectură, un asemenea manual lipseşte, în ciuda părerilor preconcepute cu privire la canoanele arhitecturii celei vechi, bizantine sau mai noi, din teritoriile ortodoxe. Era o carte mult aşteptată de către cei, vai! puțini interesați de subiect şi, în multe privințe, premiera este de nivel internațional, ceea ce este şi spre lauda autoarei, dar şi spre hula celor care nu au catadicsit să găsească tema interesantă. Sunt deja mai mult de şase ani de când s-a publicat volumul şi aceasta rămâne, încă, prima şi singura luare la cunoştință critică a volumului, cel puțin în ceea ce priveşte spațiul public laic.
Cele ce urmează sunt nu atât o recenzie la cartea propriu-zisă, cât, mai degrabă, o seamă de idei pe care le sugerează apariția respectivei cărți, de o stimabilă calitate intelectuală. Care este nu un manual de proiectare pentru autorii viitoarelor lăcaşuri de cult (ortodox), ci o redistribuție a materialului unei istorii a arhitecturii bizantine şi post-bizantine (de felul celei, clasice, a lui Cyril Mango, de pildă), după criterii tipologice şi formale. Cu alte cuvinte, autoarea nu face un analog al Erminiei picturale, traduse şi la noi, şi nici un A Pattern Language (precum Cristopher Alexander), conținător de algoritmi de proiectare de tipul „dacă A, atunci cu necesitate B”. Cuvântul din titlu, care diluează ambiția proiectului, sugerează că mai există şi alte posibile erminii de scris, poate chiar una propriu-zisă, care să fie, aşadar, de folos acelor arhitecți puşi pe calea proiectării de biserici ortodoxe. Descrierea alcătuirii bisericii este şi ea ambiguă, trecându-se cu viteză şi relativ nesistematic de la teologie la simbolistică şi, de acolo, la analiză formală a planurilor posibile (care nu sunt, la rigoare, decât proiecția, adică reducerea unor tipuri spațiale, abia ele interesante). Pentru ca, în a doua jumătate, să întâlnim salturi amețitoare între feluritele nivele de investigație formală şi noi comentarii teologice şi chiar comentarii referitoare la tema, mult mai amplă şi, în bună măsură, trans-teologică, a locurilor şi spațiilor sacre, reunite sub titlul – prea puțin academic, totuşi – Doamne, bine ne este nouă a fi aici, fără ghilimele şi fără citarea celebrei surse.
În puținătatea de surse autohtone, bibliografia nu le cuprinde nici măcar pe acestea; autoarea îmi face onoarea de a cita în introducere o primă istorie a arhitecturii de cult ortodox din România în secolul al XX-lea, dar cartea care o cuprinde nu mai apare la bibliografie1. Nu apar nici alte câteva studii sau articole interesante, publicate, ce-i drept, ici şi colo, prin periodice sau în cărți cu tiraje modeste de, bunăoară, Theodor Baconsky, Sanda Voiculescu sau Smaranda Bica2, iar bibliografia, în ansamblul ei, pare outdated, dacă este să judecăm după neincluderea câtorva mari colecții de studii de artă şi arhitectură bizantină, precum Variorum de la Ashgate Publishing.
Ar mai fi de întrebat a mirare de ce expediază autoarea drept „neserioasă” ipoteza influenței gotice asupra bisericilor nord-moldoveneşti, fără însă a se osteni să prezinte argumentele care să trimită în ridicol respectiva ipoteză, singura de altfel serioasă emisă până acum, dacă nu o înlocuim, cum s-a mai făcut, cu „miracolul” moldovenesc scoborât de-a dreptul din pura „metafizică” a geniului național. Or, mai totul – de la ancadramentele bisericilor lui Ştefan cel Mare, la secțiunea ascuțită şi elansată sau la contraforții aproape „butanți” – sugerează o firească influență a goticul mittel-european, ajuns pe filieră poloneză în Moldova. Există teorii cu damf naționalist similar care refuză arhitecturii de lemn a bisericilor transilvane o atare influență gotică. Or, ce anume din grandoarea acestor biserici s-ar pierde dacă am accepta teoria influențelor? Şi de ce este ruşinoasă o teorie care deschide arhitectura circulației modelelor (şi, am zice azi, modelor) la scară europeană, chiar dacă mai târziu decât focarul lor de iradiere primă? Arhitectura de cult (aproape indiferent de denominație) de pe ceea ce reprezintă azi teritoriul României este, fatalmente, o arhitectură ridicată de un număr impresionant de meşteri străini şi, din motive extrem de complexe, expusă polenizării încrucişate a felurite stiluri, zone de iradiere politico-religioasă şi, deci, culturală şi arhitecturală.
Cu siguranță, arhitecții bine vor face să aibă această carte în biblioteca lor, mai cu seamă aceia dintre ei care au o sensibilitate (sau un interes profesional) aparte pentru subiect. Mă tem însă că, dincolo de utilitatea indiscutabilă a cărții, o erminie arhitecturală pentru bisericile care de acum înainte se vor construi, abia de acum înainte se va şi scrie fireşte, menționând cum se cuvine (şi) contribuția doamnei Palade. Mai trebuie spus că au mai apărut câteva titluri, între timp, precum Cuvinte de folos pentru cei ce fac biserici (Ioan, Biciuşcă, Nancu, Ed.UAUIM Bucureşti, 2007) sau Retrofuturism: Spațiul sacru astăzi (Ioan, Ed.Paideia, Bucureşti, 2010), fără ca vreuna să fie însă, în fapt, un manual de proiectare, aşa cum se cere a fi o erminie. Cât mai avem de aşteptat? Mă gândesc că, poate, autoarea însăşi va reveni asupra propriului proiect, actualizându-l şi transformându-l din fragmentul de teză doctorală, care a fost, în îndreptarul care ar trebui să fie.
Cu toate acestea, în completarea lucrării d-sale de doctorat, ne-a oferit – la Editura Sofia – în 2004, O posibilă erminie arhitecturală – alcătuirea bisericilor din spațiul ortodox. În ce priveşte pictura, există mai multe erminii, adică manuale canonice de tocmire a frescelor şi mozaicurilor ce împodobesc orice lăcaş de cult (neo)bizantin. În arhitectură, un asemenea manual lipseşte, în ciuda părerilor preconcepute cu privire la canoanele arhitecturii celei vechi, bizantine sau mai noi, din teritoriile ortodoxe. Era o carte mult aşteptată de către cei, vai! puțini interesați de subiect şi, în multe privințe, premiera este de nivel internațional, ceea ce este şi spre lauda autoarei, dar şi spre hula celor care nu au catadicsit să găsească tema interesantă. Sunt deja mai mult de şase ani de când s-a publicat volumul şi aceasta rămâne, încă, prima şi singura luare la cunoştință critică a volumului, cel puțin în ceea ce priveşte spațiul public laic.
Cele ce urmează sunt nu atât o recenzie la cartea propriu-zisă, cât, mai degrabă, o seamă de idei pe care le sugerează apariția respectivei cărți, de o stimabilă calitate intelectuală. Care este nu un manual de proiectare pentru autorii viitoarelor lăcaşuri de cult (ortodox), ci o redistribuție a materialului unei istorii a arhitecturii bizantine şi post-bizantine (de felul celei, clasice, a lui Cyril Mango, de pildă), după criterii tipologice şi formale. Cu alte cuvinte, autoarea nu face un analog al Erminiei picturale, traduse şi la noi, şi nici un A Pattern Language (precum Cristopher Alexander), conținător de algoritmi de proiectare de tipul „dacă A, atunci cu necesitate B”. Cuvântul din titlu, care diluează ambiția proiectului, sugerează că mai există şi alte posibile erminii de scris, poate chiar una propriu-zisă, care să fie, aşadar, de folos acelor arhitecți puşi pe calea proiectării de biserici ortodoxe. Descrierea alcătuirii bisericii este şi ea ambiguă, trecându-se cu viteză şi relativ nesistematic de la teologie la simbolistică şi, de acolo, la analiză formală a planurilor posibile (care nu sunt, la rigoare, decât proiecția, adică reducerea unor tipuri spațiale, abia ele interesante). Pentru ca, în a doua jumătate, să întâlnim salturi amețitoare între feluritele nivele de investigație formală şi noi comentarii teologice şi chiar comentarii referitoare la tema, mult mai amplă şi, în bună măsură, trans-teologică, a locurilor şi spațiilor sacre, reunite sub titlul – prea puțin academic, totuşi – Doamne, bine ne este nouă a fi aici, fără ghilimele şi fără citarea celebrei surse.
În puținătatea de surse autohtone, bibliografia nu le cuprinde nici măcar pe acestea; autoarea îmi face onoarea de a cita în introducere o primă istorie a arhitecturii de cult ortodox din România în secolul al XX-lea, dar cartea care o cuprinde nu mai apare la bibliografie1. Nu apar nici alte câteva studii sau articole interesante, publicate, ce-i drept, ici şi colo, prin periodice sau în cărți cu tiraje modeste de, bunăoară, Theodor Baconsky, Sanda Voiculescu sau Smaranda Bica2, iar bibliografia, în ansamblul ei, pare outdated, dacă este să judecăm după neincluderea câtorva mari colecții de studii de artă şi arhitectură bizantină, precum Variorum de la Ashgate Publishing.
Ar mai fi de întrebat a mirare de ce expediază autoarea drept „neserioasă” ipoteza influenței gotice asupra bisericilor nord-moldoveneşti, fără însă a se osteni să prezinte argumentele care să trimită în ridicol respectiva ipoteză, singura de altfel serioasă emisă până acum, dacă nu o înlocuim, cum s-a mai făcut, cu „miracolul” moldovenesc scoborât de-a dreptul din pura „metafizică” a geniului național. Or, mai totul – de la ancadramentele bisericilor lui Ştefan cel Mare, la secțiunea ascuțită şi elansată sau la contraforții aproape „butanți” – sugerează o firească influență a goticul mittel-european, ajuns pe filieră poloneză în Moldova. Există teorii cu damf naționalist similar care refuză arhitecturii de lemn a bisericilor transilvane o atare influență gotică. Or, ce anume din grandoarea acestor biserici s-ar pierde dacă am accepta teoria influențelor? Şi de ce este ruşinoasă o teorie care deschide arhitectura circulației modelelor (şi, am zice azi, modelor) la scară europeană, chiar dacă mai târziu decât focarul lor de iradiere primă? Arhitectura de cult (aproape indiferent de denominație) de pe ceea ce reprezintă azi teritoriul României este, fatalmente, o arhitectură ridicată de un număr impresionant de meşteri străini şi, din motive extrem de complexe, expusă polenizării încrucişate a felurite stiluri, zone de iradiere politico-religioasă şi, deci, culturală şi arhitecturală.
Cu siguranță, arhitecții bine vor face să aibă această carte în biblioteca lor, mai cu seamă aceia dintre ei care au o sensibilitate (sau un interes profesional) aparte pentru subiect. Mă tem însă că, dincolo de utilitatea indiscutabilă a cărții, o erminie arhitecturală pentru bisericile care de acum înainte se vor construi, abia de acum înainte se va şi scrie fireşte, menționând cum se cuvine (şi) contribuția doamnei Palade. Mai trebuie spus că au mai apărut câteva titluri, între timp, precum Cuvinte de folos pentru cei ce fac biserici (Ioan, Biciuşcă, Nancu, Ed.UAUIM Bucureşti, 2007) sau Retrofuturism: Spațiul sacru astăzi (Ioan, Ed.Paideia, Bucureşti, 2010), fără ca vreuna să fie însă, în fapt, un manual de proiectare, aşa cum se cere a fi o erminie. Cât mai avem de aşteptat? Mă gândesc că, poate, autoarea însăşi va reveni asupra propriului proiect, actualizându-l şi transformându-l din fragmentul de teză doctorală, care a fost, în îndreptarul care ar trebui să fie.