LA STUDEN?I

M-am dus întotdeauna cu mare plăcere să văd spectacolele jucate de studenții de la facultatea de teatru, pentru că, nu o dată, am descoperit acolo talente care pe urmă s-au afirmat pe scenele profesioniste. Dar, de fapt, pentru că numai acolo puteam să văd un teatru genuin şi o dăruire totală, aşa cum, mai târziu, aceleaşi persoane nu mai reuşeau niciodată. În ultimii ani, de când a dispărut studioul Casandra, spectacolele studenților de la UNATC se desfăşurau în câte-o sală nu tocmai potrivită, dar amenajată pentru aşa ceva, iar spectatorii lor erau rudele şi prietenii, câțiva ziari?ti şi profesionişti, chemați tot de dl Valeriu Grama, la fel de dăruit lor ca şi atunci când funcționa dincolo, în centrul vechi. De data asta, iată că studenții au o sală nouă, o construcție aflată în curtea universității, unde să-şi poată prezenta spectacolele. E drept, tot în fața unui public restrâns,. Mult mai restrâns decât la Casandra.
Într-o duminică din februarie am văzut în noua sală de la UNATC un spectacol pe textele lui Caragiale, intitulat Mofturi la Union, cu masteranzii de la Arta actorului, clasa lui Gelu Colceag. Scenariul îi aparținea tot lui Gelu Colceag, acompaniat de Liviu Dorneanu. Unionul devine un spațiu în care sunt strânse, cum se poate uşor bănui, mai multe momente caragialiene, cu personajele lor, unele sunt forțate să intre în acest spațiu, totuşi, nu întotdeauna şi cu toate potrivit, dar convenția e convenție şi se poate accepta, dacă există bunăvoință.
25 de masteranzi în Arta actorului joacă în Mofturi la Union şi o spun de la început, mulți destul de lipsiți de vlagă. Pentru că, dacă strigăte se aud şi când trebuie şi când nu trebuie, ele nu suplinesc ceea ce de fapt ar trebui să se vadă şi să se simtă acolo, şi anume pătrunderea pe dinăuntru a lumii lui Caragiale. Aici, din păcate, mulți dintre aspiranții la titlul de actor rămân corigenți, cel puțin în ochii mei. Dea Domnul să mă înşel. Puțini dintre cei care întruchipează 25 de personaje caragialiene vin chiar din lumea aceea. Printre ei, Sergiu Fleşner, în I.D. Ionescu, dar şi în amicul trădător din schița Amici, Sânziana Tarța, în domnişoara Fanelly, o creație, ca să zic aşa, colaterală lumii respective, Corneliu Ulici în Lache, Cristina Florea în Veturia, Liviu Romanescu în poetul. Clipe de grație mai trăiesc şi alții, dar ele se duc ca clipele, vorba amicului lui Caragiale, Eminescu, scuturând aripele. Dacă aş fi avut răbdarea şi acribia să analizez scenă cu scenă, personaj cu personaj, ceea ce nu-mi stă-n fire, ar fi trebuit să observ multe exagerări, multe strigăte în locul nuanțelor, multe gesturi fără acoperire, o sumă de simptome care dovedesc înțelegerea superficială a unei lumi care are, totuşi, consistența ei.
Poate că fragmentarismul acesta al viziunii îi împiedică pe unii să-şi dezvolte vreun rol mai de compoziție, în care ar fi fost mai în largul lor, poate că, dacă li s-ar fi propus roluri de mai largă respirație, lucrurile ar fi stat altfel şi chiar unii care nu s-au ilustrat aici ar fi putut să-şi demonstreze calități ce, astfel, rămân ascunse. Să fi fost generațiile trecute mai bune? Pentru că anii trecuți am văzut acolo, în roluri din Molière de pildă sau din piese mai noi, actori cu abilități admirabile, e drept, desfăşurate pe parcursul unui spectacol întreg. Aici, ceea ce li s-a cerut a fost prea greu, să treacă de la un rol la altul fără tranziție, ceea ce nici pe plan social nu se poate, darmite individual, dar, poate, li s-a părut uşor: e, acolo, un fel de revistă, muzicală din când în când, o bagatelă. Or, tocmai bagatela asta i-a prins pe mulți pe picior greşit. Mai cu muzica, mai cu french-cancanul, spectacolul poate să te prindă şi pe tine, spectator. Mai greu e în scenele statice, unde am sesizat multe note false, multe personaje care ziceau că sunt una şi erau alta. Mici găselnițe cum e aceea cu conflictul bulgar, în care joacă şi un student din Bulgaria, cu accentul aferent, nu salvează decât parțial acest spectacol în care substanța se rarefiază până spre dispariție.
Iată şi lunga distribuție a unui spectacol scurt: Letiția Vlădescu (Pianista Dodo), Alex Ion (Tache), Sergiu Fleşner (I.D.Ionescu şi Mache), Silviu Debu (Mitică), Radu Crăciun (Stasache), Sânziana Tarța (Domnişoara Fanelly), Denisa Nicolae (Mimi), Ioana Mărcoiu (Fifi), Sabrina Iaşchievici (Gigi), Ioana Ancea (Lili), Georgiana Dumbravă (Tanța), Eduard Cârlan (Sache), Anca Dumitra (Măndica), Ştefana Manta (Tincuța), Mihai Costache (Nenea Iancu), Ana Călin (Mița), Felix Dumitrescu (Pache), Valentin Paraschivescu (Mandache), Sabina Brânduşe (Aglăița), Corneliu Ulici (Lache), David Zory (Nae), Cristina Florea (Veturia), Liviu Romanescu (Poetul), Andrei Roşu (Ghiță Calup), Mihajlo Milenkoski (Chelnerul). Cine ştie, poate altfel distribuiți, în vreun alt spectacol, îşi vor putea da întreaga măsură a talentului.