ROMANELE ANULUI 2010 LA CONTROL

Criticul şi profesorul Ion Bogdan Lefter are pasiunea nu neapărat a cafenelei, ci mai degrabă a şuetei cu public în jurul unei căni cu ceai, pe marginea unui subiect din literatura contemporană. Şi unde? În măruntaiele unui club numit atât de inspirat Control, aflat în Pasagiul Victoria. Rectificăm: nu numai din literatură, ci şi din arta românească, în general, de la pictură, arhitectură şi sculptură, la teatru, scenografie şi artă decorativă.
Una dintre edițiile lunii martie ale acestei industrioase inițiative, numită Cafe-neaua critică, a avut ca temă proza anului 2010; mai exact, romanele apărute anul trecut şi impactul lor asupra criticii şi cititorilor. La această, nu dezbatere, ci politicoasă zbatere întru epuizarea subiectului, au fost invitați patru autori a patru romane situate, consideră amfitrionul, într-un top al preferințelor sale indiscutabile: Constantin Abăluță, cu volumul Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, vol. I (A-L), Casa Cărții de Ştiință, 2010, Constantin Stan, cu romanul Gde Buharest, Editura Charmides, 2010, Florin Toma, autor al romanului Oraşul jumătăților de înger, Cartea Românească, 2010 şi Daniela Zeca, autoarea romanului Demonii vântului, Polirom, 2010. Şi, nu în ultimul rând, alături de ei, a fost invitat, probabil ca întărire la operațiunea de atac şi interpelări a gazdei, tânărul critic literar Cosmin Ciotloş, de la România literară.
Întâlnirea n-a avut nici pe departe aspectul unei conflagrații (ci dimpotrivă, mai rar s-a putut vedea o aşa de amicală complicitate între scriitori şi criticii lor!) şi s-a centrat în jurul a două axe (axiologice, normal!), de mare interes în actualitate. Mai întâi, e vorba de bătălia pentru titlul de Cea mai bună carte a Anului 2010, având în vedere că monolitul e fisurat şi părerile sunt împărțite: a fost un an, zic unii, al prozei, alții susțin că al poeziei. Apoi, alegerea invitaților a părut a fi extrem de potrivită, întrucât cei patru sunt autorii a patru romane singulare, mai mult decât originale, dificil de înseriat într-o paradigmă de apreciere comodă şi că, tocmai de aceea, prezența lor în orice clasament este necesară (consideră amândoi criticii).
Ion Bogdan Lefter crede că aceste 40 de romane – ce figurează, după opinia sa (Lista lui Lefter), în topul preferințelor, nu numai ale lui, dar şi ale opiniei publice culturale şi căreia i se pot lesne adăuga alte volume meritorii – reprezintă un argument peremptoriu că anul 2010 se înscrie în istoria literaturii drept un an cu o producție literară deloc de neluat în seamă. Iar, pentru a susține polifonia valorică exprimată, a considerat că alegerea celor patru romane nu este un act recuperatoriu, şi nici de temeritate. E o necesitate minimă de a argumenta bogăția unei producții originale. Pe de altă parte, criticul rămâne prudent şi consideră că nu se poate hazarda în a susține preeminența valorică a prozei față de poezie. E un echilibru care, întâi de toate, cinsteşte o literatură şi mai puțin o competiție – am adăuga noi. La rândul său, Cosmin Ciotloş – încercând o cât de succintă analiză, pe rând, a celor patru romane – crede că toți cei patru autori recurg la o ambivalență ingenioasă, fiecare roman prezentând câte o bifurcație semantică şi, totodată, a stilului (el recunoscând că este preocupat cu precădere de performanța stilistică). Adică, exemplificând, Demonii vântului poate fi atât o evadare într-un spațiu exotic, cât şi o parabolă a căutării de sine, Întâmplările... reprezintă nu numai un compendiu epic, de genul deschis la noi de M.H. Simionescu, dar şi, în egală măsură, imageria unui topos în proiecție, Oraşul jumătăților de înger poate fi perceput atât ca o distopie (fără nicio legătură însă cu istoria – adăugăm noi!), cât şi ca o anulare, prin ironie şi sarcasm, a propriilor precepte de profunzime ale autorului, în vreme ce Gde Buharest deține nu numai o textură atinsă pe alocuri de parfumul stilului rus, de altfel, autorul mărturiseşte această intenție, dar şi o dinamică spectaculoasă a epicului (de fapt, zicem noi, extensia spiritului de gazetar aflat veşnic în căutarea verismului!).
Sigur, în luările lor de cuvânt, prozatorii aflați la Control n-au avut ce face şi au fost de acord cu cei doi critici (de aceea, vorbeam, mai sus, de complicitate!), aducând, fiecare, în sprijinul său detalii de laborator sau testimoniale de intenție. Dar, fiindcă discuția tindea să alunece pe un făgaş riscant de consistent (realitate vs. ficțiune), care, dintr-odată crea premisele îmbelşugate ale unor pertractări fără un sfârşit prea apropiat, Constantin Stan a fracturat cu dibăcie trendul, mutând discuția în epicentrul unui credo exprimat la modul cel mai hotărât. El a solicitat, cu eleganță, fireşte, deschiderea unui front comun de rezistență nu numai în contra numeroşilor procurori literari, împinşi de la spate nu întotdeauna de exigențele adevărului şi ale valorii, ci de pulsiuni critice cu intenția de marginalizare. Politicilor de marketare exagerată a unor cărți-pivot, insistent impuse acceptului public, prozatorul crede că le trebuie opusă suma considerațiilor unei singure instanțe libere de orice constrângeri: cititorul.