NICOLAE STOIE: POEZIILE CRITICILOR MEI (ALBA IULIA, ED. GENS LATINA, 2011)

Recitind parte dintre poeziile lui Nicolae Stoie, de care mă leagă o surprinzătoare şi constantă prietenie (nu ştiu s-o fi meritat, chiar dacă s-a întîmplat şi să îl recenzez favorabil), îmi vin în minte gînduri… prozastice. Nu că autorul Harphei nopții ar avea ceva de împărțit cu “noroiul greu al prozii”, ca să rămînem în registrul eminescian pe care parafraza din titlul volumului o indică. Nici pentru că eboşa Aureliei Stoie Mărginean (p.70) mă trimite cu gîndul la Balzac, adică la un “scriitor cu oase tari ’’. Ci pentru că am în față o carte-bilanț, o carte-referat, o (implicită) spovedanie publică acoperind spațiul liric al ultimilor 50 de ani. “Sînt eu însumi materia cărții mele”, pare a spune împreună cu Montaigne autorul. Poznaş şi acidulat cum – în ciuda aparențelor – îl cunosc, Nicolae Stoie îşi ia toate măsurile de precauție, cu o autoironie care, cel puțin în cazul lui, e semnul unei inteligențe scripturale aparte. În fond, responsabilitatea poemelor antologate nu revine antologatorului, ci criticilor care l-au recenzat de-a lungul vremii; şi fiindcă în cazul dat (cu două excepții) au făcut-o favorabil, descurce-se ! Infernul criticilor literari posedă, se spune, toate comoditățile şi desfătările, atîta doar că respectivii sînt osîndiți, vorba lui Lautréamont, pour tout le reste de leur éternité, la lectura propriilor producții. Eu mi-o asum pe-a mea, găzduită mai an de Viața Românească, neuitînd însă vreo clipă vorba altui bun prieten, profesor la Politehnica braşoveană, care atunci cînd se simte excedat, le urează studenților să aibă parte şi nevoie de roboții pe care îi proiectează ei înşişi. Dacă exceptăm Pastelurile de la Ocna Sibiului, solilocviul liric al lui Nicolae Stoie subîntinde 8 volume de versuri, debutînd cu excepționalul poem Sisif din Veacul de aur (Dacia, 1984) şi încheindu-se, înaintea secțiunii critice, cu Iepurele din acelaşi Veac de aur. În partea finală, amplul interviu luat de Maria Vaida, pare-mi-se deja publicat în revistă, oferă imaginea fidelă şi totuşi fugară a unui „vulcanic bine temperat” de exigența procustiană a propriei opțiuni lirice. „cîteva din observațiile sale din / certitudinile (puține la număr) şi îndoielile / sale cîteva dintre întrebările sale / referi-toare la rostul său şi al lumii / mai pot fi citite primăvara”. N-am făcut decît să citez din Manuscrisul al 4-lea, concomitent ars poetica şi modus vivendi al autorului. Ce-a fost de scris, s-a scris deja. Ce rămîne de citit, măcar de s-ar citi cu atenție şi fără parti pris. Nicolae Stoie se înşeală : în realitate nu dă “semne de bătrînețe’’, în ciuda “schimbării prefixului’’. Dovada ? Antologia de față. Perfectibilă, sînt convins. Pentru că o aşteptăm, cu optimism, pe cea de la 100 de ani. Ars longa.