STUDII MAZZINIENE ÎN ROMÂNIA

 Născut în 1926, fost student al lui Gheorghe Brătianu, trecut prin încarcerările comuniste, Ştefan Delureanu este astăzi un supraviețuitor. A reuşit să aibă în ultimele decenii o activitate istoriografică cu totul remarcabilă, atât în țară cât mai ales în străinătate, cu deosebire în Italia, unde a publicat o serie de studii dedicate mişcării risorgimentale şi unificării Europei. A crezut şi crede cu sinceritate, ca şi mulți alții, că unitatea europeană ar fi putut fi o soluție la problemele Europei de Răsărit şi ale continentului în ansamblul său. Dacă a fost sau nu prea optimist, rămâne de văzut. Oricum, ceea ce a scris despre revoluționarii italieni şi legăturile lor cu cei români rezistă şi merită să apară şi în limba sa maternă, pentru publicul românesc.
Volumul intitulat Mazzini şi românii în Risorgimento a apărut la Editura Paideia în anul 2006, fiind urmat de un alt volum consacrat lui Garibaldi şi, foarte recent, de Italia şi România spre unitatea națională. Un secol de istorie paralelă (1820 – 1920). Sunt culegeri de studii bazate pe căutări în arhive străine – mai ales italieneşti şi austriece –, precum şi româneşti, cercetări în care se vede plăcerea de a scotoci şi de a regăsi, de a reciti cu ochi critic. In buna tradiție a altor istorici italienişti din trecut – Alexandru Marcu, D. Bodin ş.a. – dl Ştefan Delureanu a studiat în arhivele de la Torino şi la Muzeul Risorgimento-ului de la Roma. Cea mai des citată arhivă din carte este însă cea a poliției austriece care supraveghea cu multă atenție mişcările revoluționare din Italia, din pricini uşor de înțeles.
Deşi dl Ştefan Delureanu nu a lucrat în cadrul vreunei instituții istoriografice – ceea ce e oarecum de mirare pentru un intelectual de vocația sa –, nu a descurajat în fața piedicilor politice de dinainte de Decembrie 1989, urmându-şi constant preocupările. Studiile din volumul mazzinian au apărut în parte în Italia, în parte la noi. Unul dintre meritele sale majore îl constituie faptul că autorul a citit numeroasele volume de scrieri ale marelui revoluționar – în italieneşte –, căutând în ele referințe la români. In bibliografia subiectului intră atât Alexandru Marcu, cu cartea sa Conspirații şi conspiratori în epoca renaşterii politice a României 1848 – 1877, publicată în 1930 şi reeditată în 2000, la Cartea Românească, cât şi, desigur, Cornelia Bodea şi alți istorici contemporani. O asemenea privire întinsă şi de aproape asupra conexiunilor dintre mişcarea risorgimentală şi paşoptiştii români reprezintă o certă contribuție pe care autorul a înțeles-o ca o expresie a reintrării românilor – cu capul sus - în Europa.
Ideile lui Giuseppe Mazzini legate de libertate şi de principiul naționalităților, conținute în De l’initiative révolutionnaire en Europe şi în Foi et Avenir, au fost adoptate în scrierile sale de către Nicolae Bălcescu, atât în Filosofie soțială cât şi în Românii supt Mihai Voievod Viteazul (Introducere şi Cartea I). Mazzini nu este menționat în mod explicit, dar ideile se aflau în atmosfera timpului (cap. Mazzini şi Bălcescu în lectură paralelă, pp.231-232), iar recunoaşterea acestei influențe nu mi se pare de natură să diminueze pe marele istoric, şi-aşa supus unui tăvălug post-decembrist. Este influența unei personalități asupra alteia o culpă ? Uneori e mărturisită, alteori nu, poate fi ea întotdeauna menționată ? Dar poate fi de asemenea mereu trecută sub tăcere ? Discuția asupra acestei spinoase şi foarte des întâlnite probleme ar trebui circumstanțiată, situată în contextul respectiv pentru a putea fi înțeleasă şi apreciată cât mai corect.
Nu ar fi fost rău ca volumul să înceapă cu o notă introductivă în care să se precizeze unde şi când au mai fost publicate studiile. Astfel, în Italia au apărut anterior Românii în scrierile politice şi programele de acțiune ale lui Mazzini, Pătrunderea şi consistența ideilor mazzinene printre români înainte de 1848, Aderarea românilor la Comitetul Democrat European şi cooperarea lor cu mişcarea mazziniană în anii exilului (1848 – 1857) şi Italia şi Europa centro-orientală în proiectele de acțiune mazziniano-garibaldiene (1859 – 1866). Văd acum pentru întâia oară lumina tiparului Mazzini, revoluția europeană şi democrații români în viziunea adversarului, Europa unită a lui Mazzini, Mazzini şi Bălcescu în lectură paralelă, România Jună între asociație şi emblemă.
Inedite sunt şi epistolele din anexa documentară – aflate la Museo Centrale del Risorgimento de la Roma, ca şi la Biblioteca Academiei Române –, excepție făcând articolul lui Dumitru Brătianu despre revoluționarul italian, apărut prima dată în 1872, la moartea acestuia, şi din nou peste două decenii, cu prilejul decesului autorului. Scrisorile datează toate de după revoluția de la 1848 şi se referă la participarea românilor la Comitetul Central Democrat European.
Într-o anumită măsură, cartea readuce în actualitate spiritul lui Alexandru Marcu la care se îmbinau lucrările de italienistică cu cele de istorie modernă. Studiul conspirațiilor / carbonarilor din epoca risorgimentală reaminteşte şi de evenimentele relativ recente din istoria românească care a înregistrat trecerea de la un regim la altul. Cel mai citat istoric e profesorul italian Salvo Mastellone, autorul multor lucrări despre Mazzini, care nu demult a ținut o conferință şi la Institutul Italian din Bucureşti.
Românii apar în proiectele revoluționare şi republicane mazziniene după 1850. “Rolul distribuit Principatelor în programul mazzinian e subaltern până la Revoluția europeană a anilor 1848 – 1849. El este perceput într-un raport de dependență de opțiunile Ungariei, planetă în jurul căreia ar trebui să graviteze ca sateliți politici împreună cu teritorii slave meridionale. Unele referiri la Transilvania interesează un potențial aport al ei la încercuirea Austriei sau progresele înregistrate în cultura literară şi politică” (p.13). Nu doar revoluționarii parizieni, dar în mare măsură şi cei italieni, în frunte cu Mazzini, personalitate emblematică a epocii, au dat curaj şi pildă fraților lor de la Dunăre.
Chiar dacă suferă uneori de prețiozități şi repetiții, discursul care abordează istoria politică încearcă să nu rămână cantonat în ea. Ca formă, studiile mazziniene ale dlui Ştefan Delureanu te impregnează cu folos de farmecul desuetudinii, ceea ce poate că nu-i tocmai contraindicat într-o epocă a vitezei amețitoare.