Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Ego Scriptor (lecturi autocritice, confidențe, dialoguri), de Ilie Constantin, colecția Eseuri, Editura Limes, 2010, 180 pagini. În cu totul alt fel decât îşi priveşte Livius Ciocârlie cărțile, senectutea şi vremea dinainte, Ilie Constantin se întoarce asupra celor scrise şi publicate vreme de 4 decenii. Secțiunile volumului sunt următoarele: „Lecturi autocritice”, „Câteva reviste şi un exil”, „Fragmente de dialoguri” (cu Florin Mugur, Adrian Păunescu, Al. Cistelecan, Alexandru Călinescu, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Marin Mincu, Ioana Revnic), precum şi „În chip de postfață” (extrase dintr-un studiu de Alexandru Condeescu).
Plecarea intelectualilor din România comunistă presupunea implicit asumarea unei perioade de colaps profesional, publicistic şi de orice alt fel, cu prea puține excepții. În cazul lui Ilie Constantin, parcursul existențial româno-francez este halucinant şi include şi 8 ani ca paznic într-un parking subteran parizian (1974-82). După care, mărturiseşte scriitorul, i-au fost editate în noua patrie, cea de împrumut, 3 culegeri de versuri. Şi continuă astfel în Ego Scriptor: „Emil Cioran mă mustra într-o scrisoare: „Ar fi trebuit să încercați a face să apară o parte din poemele dumneavoastră în reviste, singura manieră de a te impune în această țară refractară la poezie”. Aşa îi apărea lui Franța; dar atunci, îți vine să strigi, de ce le-a dat Dumnezeu acestor refractari la poezie atâția poeți neasemuiți? Mă liniştea întrucâtva gândul că destui din acei neasemuiți (Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé şi alții) îşi editaseră poemele tot ,,în regia autorului”. (...) Visul meu de a mă întoarce (absolut utopic, fiindcă era uchronic până la 22 decembrie 1989) devenea realizabil. Condițiile materiale, la prima vedere înlesnite, împreună cu un serios blocaj psihic, mi-au permis abia în 1992 să petrec trei săptămâni în lumea de unde plecasem”. O țară în care prietenii de odinioară, Nichita şi Matei Călinescu, nu mai sunt, dar „re-încetățenirea” a adus cu sine recunoaşterea. De fapt, încă o nouă – proaspătă – recunoaştere.
Capela excomunicaților. Povestiri ultimative, de Adrian Buzdugan, Editura Humanitas, 2010, 230 pagini – volum câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit, ediția a III-a, 2010. „După ce am citit Capela excomunicaților, am avut o clipă de panică: nu cumva sunt texte ale vreunui maestru străin de care eu n-am auzit încă?!” – sunt cuvintele lui Nicolae Prelip-ceanu; „Stranii distopii, teorii şi conspirații istorice şi Sci-Fi (lozofice), alternând tehnologia cu livrescul în cheie absurd-fantastică, totul scris alert şi dens, cu ingeniozitate imaginativă şi bogăție lexicală” – sunt cuvintele prin care, la rândul lui, Marius Chivu îşi începe prezentarea de pe coperta a IV-a.
În perspectiva unui ipotetic 2012, ar fi, iată, încă o carte la îndemână de luat dincolo de acest prag (interior au ba), în caz că vor supraviețui cărțile, cuvintele existente sau inventate ad-hoc: „Şi la noi a fost scrisă în vremuri străvechi Cataclisma sau Cartea despre ziua în care s-a schimbat polul magnetic, ce a generat cultul zborului şi ritualul hadaşcăi – hadaşca, o unealtă sacrificială făcută din os de bleazăr, dur ca stânca.
La îndemnurile lui repetate, am căutat un exemplar în peştera Bătrânilor şi i-am tradus câteva extrase la întâmplare:
„Masculii plesneau din ciocuri:
– Înşfac hadaşca în zbor şi urc pân’ la nor!... Drept răspuns, femelele îşi umflau penele:
– Iui, iui, iui! Hadaşca mea, du-mă lâng-o stea!” (...)
Am râs împreună. El de fragmente şi eu de el.
În miezul zilei ne întrerupem orice activitate şi ne aşezăm pe pietrele rotunde. Ne concentrăm şi ne unim energia cu cea a Atiliei întru păstrarea armoniei şi a fericirii, a împlinirii noilor sarcini şi proiecte.
Odată, nici nu terminaserăm bine polarizarea şi echilibrarea energhiilor, că se şi realizase devierea lanțului muntos Engran, cum îşi doriseră câțiva dintre noi, pentru a lăsa fluviul Ulpt să ude şi să fertilizeze câmpiile joase din Naudalessa.
După ce am văzut mai multe reproduceri superbe după Michelangelo, un celebru artist renascentist, specializat în zugrăvirea caselor speciale, l-am întrebat dacă nu cumva arta a influențat religia lor într-un mod negativ. A apropiat religia de mulțimea năroadă, dar, în acelaşi timp, a şi vulgarizat-o.
Mi-a spus că suntem o adunătură de liber-cugetători fanatici! O hazna pestilențială! Dacă ar fi pipă, papă sau popă, ne-ar excomunica pe loc, ar porni o cruciadă (o implantare de cruci, cred!) şi ar distruge această citadelă sau capelă a excomunicaților!...”
Zicudul, de Andrei Zanca, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, 180 pagini. Despre europenitatea poeziei lui Andrei Zanca, Gheorghe Crăciun se exprima în termeni tranşanți: „Zanca e un metafizician al biografiei şi un fascinat al indeterminărilor limbajului, prin care europenitatea noastră transilvană dobândeşte un chip liric numai al ei”. Zicudul este definit ca „omul de zi cu zi, ascunzând în el nebănuitele resurse ale trăirii, mai mult decât oricare altul.” Dar, în acelaşi timp, nu doar cotidianul îl defineşte, ci şi limitările morții: „DEFINITIV, ca o mână de pământ/ peste capacul unui sicriu// urcă-n zori/ din adânc/ un glas.// nu e luat în seamă, suferința/ agățându-se mereu de o durere/ ca înecatul de bârnă.// experimentul nu este un loc anume:// nu eu mă mistui în timp./ timpul se năruie în mine.// şi totuşi, dacă odinioară/ am rostit cu un surâs/ amar – singur// azi, atât de singur,/ încât doar cu dumnezeu mai râd”.
Matei Vişniec. Mirajul cuvintelor calde, de Daniela Magiaru, Editura Institutul Cultural Român, 2010, 200 pagini. Daniela Magiaru, critic de teatru, consideră că Matei Vişniec „practică o scriitură captivantă, aparent excentrică, învăluitoare, ale cărei mecanisme se cer dezvăluite. Demersul de față îşi are originea în contextualizările oferite de „etichetele” exegetice puse în circulație în ultimii ani. Am încercat, fireşte, să trec dincolo de ele, considerând că orice etichetare limitează înțelegerea. (...) Piesele nu oferă soluții, ci imprimă o atmosferă neliniştitoare — un bun pretext pentru a ne pune întrebări incomode, întrebări pe care am dori să le evităm. Discursul se (de/re)construieşte pe măsură ce textul înaintează, iar supozițiile noastre, ale cititorilor, înlocuiesc premisele de plecare care ne sunt total răsturnate. Comicul şi grotescul sunt nelipsite, mai ales că sunt presărate cu ironie, burlesc, sarcasm şi cinism, precum şi cu o doză importantă de gravitate”.
Exegezei Danielei Magiaru i se alătură, la final, două interviuri (publicate în 2007 şi 2009), în care regăsim acele nelinişti ale autorului, care nu încetează nici după ce au fost puse în pagină ori montate ca piese de teatru pe scenele lumii: „poate omul să trăiască fără un proiect utopic? Pe de o parte omul este pus în această situație existențială bizară: omul se sufocă dacă nu visează, şi atunci când îşi pune în aplicare visele, provoacă oroare. Cum să ieşi din această dilemă existențială? Omul nu poate trăi fără utopii, iar atunci când le pune în practică provoacă moartea, durerea, distrugerea, dezastrul. E o problemă filosofică esențială pentru următoarele decenii (...) Piesa mea Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali propune o dezbatere în jurul utopiei, în care încerc să explic că, iată, omul are nevoie de o clarificare ideologică, dar în acelaşi timp metafizică. Cum să iasă din dilema utopiei şi din raportul pervers dintre utopie şi practică?”
Alexandru Duțu. Lumea dinăuntru şi lumea dinafară (articole, interviuri, note de lectură), ediție îngrijită, introducere, note şi indice de Laurențiu Vlad, Editura Universității din Bucureşti, 2009, 356 pagini. O lectură a vieții, lecturilor şi scrierilor prof. Alexandru Duțu (1928-1999), cel care a fost, în anii ’50 ai veacului trecut, la Mănăstirea Antim, un apropiat al lui Sandu Tudor şi al mitropolitului Tit Simedrea.
Profesor de talie europeană, Alexandru Duțu a ținut, imediat după revoluție, primul curs de Istorie a mentalităților într-o instituție de învățământ superior din România şi s-a implicat, cu o onestitate cvasi-singulară, ce nu excludea eleganța, în cele mai fierbinți dezbateri ale ultimelor două decenii. Gabriel Andreescu ataca „laşitatea” celor care au trecut prin comunism. Alexandru Duțu îi răspundea, precizând dintru început, cu simplitate, că nu a fost un erou – în altă parte îşi recunoştea laşitatea de a nu se fi opus dărâmării bisericilor (există şi un revers al medaliei: pe la începutul anilor ‘90 ai veacului trecut, într-un articol publicat în România liberă, critica indolența edililor Capitalei care putea avea drept consecință distrugerea Bisericii Crețulescu, ceea ce ar fi echivalat, în opinia sa, cu un atentat la adresa memoriei culturale naționale; intervenția de atunci a avut ecou, iar responsabilii au luat măsurile necesare).
Apoi a istorisit câteva fragmente din biografia sa intelectuală, stăruind asupra obstacolelor pe care regimul comunist i le-a ridicat atunci când era vorba să participe la vreo manifestare ştiințifică internațională, deşi studiile şi intervențiile sale erau apreciate de comunitatea academică respectivă. Mărturisea mai departe că la prima ieşire în Occident, prin 1967, a redactat un raport în care arăta ce atitudine va lua dacă se vor ridica anumite probleme delicate pentru regimul comunist; la întoarcere a mai semnat un altul ce-i desemna pe admiratorii „catedralelor socialismului”.
Câtă moralitate, cât compromis s-ar găsi în astfel de istorii mărturisite, îi era greu să spună; credea însă cu tărie că trebuie să-i învețe pe cei tineri ce înțelesese din „experiența tragică” a comunismului, să-i deprindă cu „respectul față de opinia celuilalt şi curajul civic”, pe care nu-l avusese întotdeauna (vezi „Naționalişti şi europenism”, p. 17, în revista „Arc – Litere, arte & meşteşuguri”). Poate că trebuia să le vorbească despre modelele de demnitate şi morală, pe care le cunoscuse el însuşi la Antim (era convins de importanța unei asemenea restituiri pentru societatea românească a anilor ‘90 ai veacului trecut).
De asemenea, credea că poate să-i învețe să fie, aşa cum spunea I.D. Sârbu, români „cu limba de predare europeană”, adică să cunoască rosturile tradiției autohtone, înainte de a studia pe cele de import, dar să nu le ignore pe cele din urmă, ca să poată „ieşi din provincialismul în care ne-au aruncat ideologii comunismului”. Era maniera sa de a-şi răscumpăra compromisul, precum şi încercarea de a ieşi din propriul exil interior.
Scrisori din mica mea latinitate, de Liviu Franga, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2010, 470 pagini. Autorul vizează, cu farmec şi erudiție, nu doar o întoarcere în timp, spre antichitatea greco-latină. Ambiția este aceea de a crea o punte spre lumea de astăzi: „Latinitatea face legătura continuă între orizontul istorico-antropologic al Lumii Vechi şi Modernitatea predispusă permanent la crize de ştergere a Istoriei, dacă nu, cel puțin, de negare, poate chiar de anulare a ei. Vă propun aici un exercițiu, epistolar, de reconstituire a acestei, acum, imaginare țări – pentru mine, de suflet –, însă când-va cât se poate de reală, de materială şi palpabilă, pe temeliile din piatră şi spirit ale căreia s-a ridicat succesiunea lumilor noi.”
Cartea este prefațată de Lidia Vianu, iar Anca-Cristina Dan semnează, de la Paris, textul – dens şi la obiect – „Gânduri despre clasicism în post-modernitate”, inclus la începutul acestui volum. Liviu Franga, deținător al Premiului Petru Creția pentru filologie clasică decernat de Muzeul Național al Literaturii Române în 2009, ne îndreptățeşte să credem în cuvintele lui Jakob Burckhardt citate de autor înainte de Preambulul la un „Proiect pentru o istorie a poeziei latine”: „Privesc în urmă pentru a salva cultura timpurilor trecute, privesc înainte pentru a reprezenta senin şi stăruitor spiritul”.
Ororile şi farmecul detenției. O convorbire cu Traian Călin Uba, de Constantin Ionaşcu, colecția Istorie orală, Fundația Academia Civică, 2010, 250 pagini. Un titlu straniu pentru supliciile din puşcăriile comuniste. Mărturiile sunt grupate în patru capitole: „Viața era aspră, dar frumoasă”, „Politică pe viață şi pe moarte”, „Trăiau cei care nu-şi pierdeau credința”, „Alături de Corneliu Coposu”. La finalul cărții regăsim fotografii (inclusiv de la manifestațiile din 28-29 ianuarie 1990 sau din 14 noiembrie 1995, de la înmormântarea lui Corneliu Coposu), precum şi, în fascimil, 4 fişe matricole penale (cu tot cu amprente digitale). Fişele erau nominale şi au aparținut autorului, lui Alexandru Popp, Vasile Hodorog şi lui Corneliu Coposu.
Pentru cei care nu au trăit – sau nu au citit cu maximă empatie scrieri despre detenția din deceniile roşii – este de neimaginat cum se putea glumi pe seama celor 47-48 de kg („dacă n-aveam pielea, pierdeam oasele”) sau cum a sparge piatră ori a descărca vagoane erau vizate – paradoxal – ca fiind munci ceva mai uşoare („Unii cădeau cu roaba. Alții stăteau, nu puteau să care... N-aveau ce să le facă. Doar că nu le dădea mâncare îndeajuns...
După o vreme i-au trecut la alte munci, mai uşoare: spart piatră, descărcat vagoane... De ce erau mai uşoare? Aveai piatra, ciocanul şi dă-i! Iar când descărcai vagoane, ridicai obloanele şi conținutul curgea. Dădeai cu lopata ca să faci loc să curgă... Ce rămânea, descărcai. Pe când la roabă trebuia să sapi, să încarci, să descarci, să împingi roaba la deal, să faci echilibristică... Mai ales, cum spuneam, dacă aveai de cărat nămol...”).
Cum se fabrică o emoție, de Alex Ştefănescu, colecția Ediții definitive, Editura Ideea Europeană, 2010, 140 pagini.
Alex Ştefănescu reia, după un sfert de secol de la publicarea volumului Dialog în bibliotecă (Editura Eminescu, 1984), cartografierea drumului în două sensuri între autor şi cititor, sabotând/ocolind, cu farmec, umor şi ingeniozitate – era să scriu ingenuitate! –, regulile receptării (pe stoc) ale unui text literar. „Nimeni, nici autorii de manuale şcolare, nu explică eventualilor cititori de azi cum anume să se apropie de un text literar sau din ce unghi să-l privească. Toate studiile sunt pentru inițiați. Toate sar peste etapa inițierii. Se fac considerații savante despre universul unei opere literare, despre sistemul ei de simboluri, despre apartenența la un curent literar sau la altul, dar nu se explică deloc cum anume funcționează mecanismul de producere a emoției estetice. (...) Limba literaturii tinde să devină o limbă moartă, ca greaca veche sau latina. În prezent, nu numai că nu se mai citeşte literatură, dar aproape nimeni nu mai înțelege literatura”, spune autorul.
Petru Poantă descoperă notele definitorii ale demersului prin care Alex Ştefănescu urmăreşte să înlăture opacitatea unor cărți care – potențate prin receptarea cuvenită – ar străluci fără cosmetizări savante: „Limbajul este dezabstractizat, fără a-şi pierde însă competența şi precizia conceptuală; expresia critică, mereu dezinvoltă şi de multe ori memorabilă, are o anumită materialitate fragedă, fiind astfel uşor de receptat; plăcerea lecturii şi a scrisului, aproape palpabilă, devine contaminantă şi îmbie la reverii hedoniste; în sfârşit, discursul e împănat de comparații sugestive şi cu atât mai şocante, cu cât nu se produc în spațiul livrescului, ci al experienței comune, conținând şi o infuzie de umor grațios care întreține comuniunea afectivă cu cititorul.”
: până mereu, de Gabriel Daliş, Editura Charmides, 2010, 104 pagini. Când cartea se scrie – ori se imaginează a fi scrisă – prin autor, nu de către autor, sursa este undeva (evident) ascunsă, ocultată, iar către cititori răzbat doar spusele acesteia, având ca marcă acele semne de punctuație pe care Gabriel Daliş le-a pus, spre luare-aminte, chiar în titlul acestui volum. Precum şi – fără excepție – ca indicator al începutului oricărui poem. Şi vorbim aici atât de poeme inedite (mai noi, probabil), cât şi de cele din varii ani, în ordine inversă față de cronologia aparițiilor volumelor: Copacul fără urmaş (2005), Chip Împreună (1999), Întoarcerea acasă (1998), Semnale de sâmbătă (1998).
Volumul cel mai recent, cel din 2005, cu grupajul „cabluri”, pare a avea destul de mult de-a face cu „marşul luminoşilor” al lui Adrian Urmanov (idem refuzul, clar şi răspicat, plasat de Gabriel Daliş la începutul cărții – „apropie-te, vezi, nu sunt din carne”) sau cu rețeaua lui Andrei Peniuc. Şi aici semnele de punctuație se suprapun, după cum urmează: „: sunt memoria unui demult dispărut,/ deşi mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine.// să mai cred în frumusețea care nu întristează?// spune să mor copil,/ cu ochii şi oasele cutreierate./ primul tremur apără,/ prima îmbrățişare stinge.”
Plecarea intelectualilor din România comunistă presupunea implicit asumarea unei perioade de colaps profesional, publicistic şi de orice alt fel, cu prea puține excepții. În cazul lui Ilie Constantin, parcursul existențial româno-francez este halucinant şi include şi 8 ani ca paznic într-un parking subteran parizian (1974-82). După care, mărturiseşte scriitorul, i-au fost editate în noua patrie, cea de împrumut, 3 culegeri de versuri. Şi continuă astfel în Ego Scriptor: „Emil Cioran mă mustra într-o scrisoare: „Ar fi trebuit să încercați a face să apară o parte din poemele dumneavoastră în reviste, singura manieră de a te impune în această țară refractară la poezie”. Aşa îi apărea lui Franța; dar atunci, îți vine să strigi, de ce le-a dat Dumnezeu acestor refractari la poezie atâția poeți neasemuiți? Mă liniştea întrucâtva gândul că destui din acei neasemuiți (Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé şi alții) îşi editaseră poemele tot ,,în regia autorului”. (...) Visul meu de a mă întoarce (absolut utopic, fiindcă era uchronic până la 22 decembrie 1989) devenea realizabil. Condițiile materiale, la prima vedere înlesnite, împreună cu un serios blocaj psihic, mi-au permis abia în 1992 să petrec trei săptămâni în lumea de unde plecasem”. O țară în care prietenii de odinioară, Nichita şi Matei Călinescu, nu mai sunt, dar „re-încetățenirea” a adus cu sine recunoaşterea. De fapt, încă o nouă – proaspătă – recunoaştere.
Capela excomunicaților. Povestiri ultimative, de Adrian Buzdugan, Editura Humanitas, 2010, 230 pagini – volum câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit, ediția a III-a, 2010. „După ce am citit Capela excomunicaților, am avut o clipă de panică: nu cumva sunt texte ale vreunui maestru străin de care eu n-am auzit încă?!” – sunt cuvintele lui Nicolae Prelip-ceanu; „Stranii distopii, teorii şi conspirații istorice şi Sci-Fi (lozofice), alternând tehnologia cu livrescul în cheie absurd-fantastică, totul scris alert şi dens, cu ingeniozitate imaginativă şi bogăție lexicală” – sunt cuvintele prin care, la rândul lui, Marius Chivu îşi începe prezentarea de pe coperta a IV-a.
În perspectiva unui ipotetic 2012, ar fi, iată, încă o carte la îndemână de luat dincolo de acest prag (interior au ba), în caz că vor supraviețui cărțile, cuvintele existente sau inventate ad-hoc: „Şi la noi a fost scrisă în vremuri străvechi Cataclisma sau Cartea despre ziua în care s-a schimbat polul magnetic, ce a generat cultul zborului şi ritualul hadaşcăi – hadaşca, o unealtă sacrificială făcută din os de bleazăr, dur ca stânca.
La îndemnurile lui repetate, am căutat un exemplar în peştera Bătrânilor şi i-am tradus câteva extrase la întâmplare:
„Masculii plesneau din ciocuri:
– Înşfac hadaşca în zbor şi urc pân’ la nor!... Drept răspuns, femelele îşi umflau penele:
– Iui, iui, iui! Hadaşca mea, du-mă lâng-o stea!” (...)
Am râs împreună. El de fragmente şi eu de el.
În miezul zilei ne întrerupem orice activitate şi ne aşezăm pe pietrele rotunde. Ne concentrăm şi ne unim energia cu cea a Atiliei întru păstrarea armoniei şi a fericirii, a împlinirii noilor sarcini şi proiecte.
Odată, nici nu terminaserăm bine polarizarea şi echilibrarea energhiilor, că se şi realizase devierea lanțului muntos Engran, cum îşi doriseră câțiva dintre noi, pentru a lăsa fluviul Ulpt să ude şi să fertilizeze câmpiile joase din Naudalessa.
După ce am văzut mai multe reproduceri superbe după Michelangelo, un celebru artist renascentist, specializat în zugrăvirea caselor speciale, l-am întrebat dacă nu cumva arta a influențat religia lor într-un mod negativ. A apropiat religia de mulțimea năroadă, dar, în acelaşi timp, a şi vulgarizat-o.
Mi-a spus că suntem o adunătură de liber-cugetători fanatici! O hazna pestilențială! Dacă ar fi pipă, papă sau popă, ne-ar excomunica pe loc, ar porni o cruciadă (o implantare de cruci, cred!) şi ar distruge această citadelă sau capelă a excomunicaților!...”
Zicudul, de Andrei Zanca, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, 180 pagini. Despre europenitatea poeziei lui Andrei Zanca, Gheorghe Crăciun se exprima în termeni tranşanți: „Zanca e un metafizician al biografiei şi un fascinat al indeterminărilor limbajului, prin care europenitatea noastră transilvană dobândeşte un chip liric numai al ei”. Zicudul este definit ca „omul de zi cu zi, ascunzând în el nebănuitele resurse ale trăirii, mai mult decât oricare altul.” Dar, în acelaşi timp, nu doar cotidianul îl defineşte, ci şi limitările morții: „DEFINITIV, ca o mână de pământ/ peste capacul unui sicriu// urcă-n zori/ din adânc/ un glas.// nu e luat în seamă, suferința/ agățându-se mereu de o durere/ ca înecatul de bârnă.// experimentul nu este un loc anume:// nu eu mă mistui în timp./ timpul se năruie în mine.// şi totuşi, dacă odinioară/ am rostit cu un surâs/ amar – singur// azi, atât de singur,/ încât doar cu dumnezeu mai râd”.
Matei Vişniec. Mirajul cuvintelor calde, de Daniela Magiaru, Editura Institutul Cultural Român, 2010, 200 pagini. Daniela Magiaru, critic de teatru, consideră că Matei Vişniec „practică o scriitură captivantă, aparent excentrică, învăluitoare, ale cărei mecanisme se cer dezvăluite. Demersul de față îşi are originea în contextualizările oferite de „etichetele” exegetice puse în circulație în ultimii ani. Am încercat, fireşte, să trec dincolo de ele, considerând că orice etichetare limitează înțelegerea. (...) Piesele nu oferă soluții, ci imprimă o atmosferă neliniştitoare — un bun pretext pentru a ne pune întrebări incomode, întrebări pe care am dori să le evităm. Discursul se (de/re)construieşte pe măsură ce textul înaintează, iar supozițiile noastre, ale cititorilor, înlocuiesc premisele de plecare care ne sunt total răsturnate. Comicul şi grotescul sunt nelipsite, mai ales că sunt presărate cu ironie, burlesc, sarcasm şi cinism, precum şi cu o doză importantă de gravitate”.
Exegezei Danielei Magiaru i se alătură, la final, două interviuri (publicate în 2007 şi 2009), în care regăsim acele nelinişti ale autorului, care nu încetează nici după ce au fost puse în pagină ori montate ca piese de teatru pe scenele lumii: „poate omul să trăiască fără un proiect utopic? Pe de o parte omul este pus în această situație existențială bizară: omul se sufocă dacă nu visează, şi atunci când îşi pune în aplicare visele, provoacă oroare. Cum să ieşi din această dilemă existențială? Omul nu poate trăi fără utopii, iar atunci când le pune în practică provoacă moartea, durerea, distrugerea, dezastrul. E o problemă filosofică esențială pentru următoarele decenii (...) Piesa mea Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali propune o dezbatere în jurul utopiei, în care încerc să explic că, iată, omul are nevoie de o clarificare ideologică, dar în acelaşi timp metafizică. Cum să iasă din dilema utopiei şi din raportul pervers dintre utopie şi practică?”
Alexandru Duțu. Lumea dinăuntru şi lumea dinafară (articole, interviuri, note de lectură), ediție îngrijită, introducere, note şi indice de Laurențiu Vlad, Editura Universității din Bucureşti, 2009, 356 pagini. O lectură a vieții, lecturilor şi scrierilor prof. Alexandru Duțu (1928-1999), cel care a fost, în anii ’50 ai veacului trecut, la Mănăstirea Antim, un apropiat al lui Sandu Tudor şi al mitropolitului Tit Simedrea.
Profesor de talie europeană, Alexandru Duțu a ținut, imediat după revoluție, primul curs de Istorie a mentalităților într-o instituție de învățământ superior din România şi s-a implicat, cu o onestitate cvasi-singulară, ce nu excludea eleganța, în cele mai fierbinți dezbateri ale ultimelor două decenii. Gabriel Andreescu ataca „laşitatea” celor care au trecut prin comunism. Alexandru Duțu îi răspundea, precizând dintru început, cu simplitate, că nu a fost un erou – în altă parte îşi recunoştea laşitatea de a nu se fi opus dărâmării bisericilor (există şi un revers al medaliei: pe la începutul anilor ‘90 ai veacului trecut, într-un articol publicat în România liberă, critica indolența edililor Capitalei care putea avea drept consecință distrugerea Bisericii Crețulescu, ceea ce ar fi echivalat, în opinia sa, cu un atentat la adresa memoriei culturale naționale; intervenția de atunci a avut ecou, iar responsabilii au luat măsurile necesare).
Apoi a istorisit câteva fragmente din biografia sa intelectuală, stăruind asupra obstacolelor pe care regimul comunist i le-a ridicat atunci când era vorba să participe la vreo manifestare ştiințifică internațională, deşi studiile şi intervențiile sale erau apreciate de comunitatea academică respectivă. Mărturisea mai departe că la prima ieşire în Occident, prin 1967, a redactat un raport în care arăta ce atitudine va lua dacă se vor ridica anumite probleme delicate pentru regimul comunist; la întoarcere a mai semnat un altul ce-i desemna pe admiratorii „catedralelor socialismului”.
Câtă moralitate, cât compromis s-ar găsi în astfel de istorii mărturisite, îi era greu să spună; credea însă cu tărie că trebuie să-i învețe pe cei tineri ce înțelesese din „experiența tragică” a comunismului, să-i deprindă cu „respectul față de opinia celuilalt şi curajul civic”, pe care nu-l avusese întotdeauna (vezi „Naționalişti şi europenism”, p. 17, în revista „Arc – Litere, arte & meşteşuguri”). Poate că trebuia să le vorbească despre modelele de demnitate şi morală, pe care le cunoscuse el însuşi la Antim (era convins de importanța unei asemenea restituiri pentru societatea românească a anilor ‘90 ai veacului trecut).
De asemenea, credea că poate să-i învețe să fie, aşa cum spunea I.D. Sârbu, români „cu limba de predare europeană”, adică să cunoască rosturile tradiției autohtone, înainte de a studia pe cele de import, dar să nu le ignore pe cele din urmă, ca să poată „ieşi din provincialismul în care ne-au aruncat ideologii comunismului”. Era maniera sa de a-şi răscumpăra compromisul, precum şi încercarea de a ieşi din propriul exil interior.
Scrisori din mica mea latinitate, de Liviu Franga, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2010, 470 pagini. Autorul vizează, cu farmec şi erudiție, nu doar o întoarcere în timp, spre antichitatea greco-latină. Ambiția este aceea de a crea o punte spre lumea de astăzi: „Latinitatea face legătura continuă între orizontul istorico-antropologic al Lumii Vechi şi Modernitatea predispusă permanent la crize de ştergere a Istoriei, dacă nu, cel puțin, de negare, poate chiar de anulare a ei. Vă propun aici un exercițiu, epistolar, de reconstituire a acestei, acum, imaginare țări – pentru mine, de suflet –, însă când-va cât se poate de reală, de materială şi palpabilă, pe temeliile din piatră şi spirit ale căreia s-a ridicat succesiunea lumilor noi.”
Cartea este prefațată de Lidia Vianu, iar Anca-Cristina Dan semnează, de la Paris, textul – dens şi la obiect – „Gânduri despre clasicism în post-modernitate”, inclus la începutul acestui volum. Liviu Franga, deținător al Premiului Petru Creția pentru filologie clasică decernat de Muzeul Național al Literaturii Române în 2009, ne îndreptățeşte să credem în cuvintele lui Jakob Burckhardt citate de autor înainte de Preambulul la un „Proiect pentru o istorie a poeziei latine”: „Privesc în urmă pentru a salva cultura timpurilor trecute, privesc înainte pentru a reprezenta senin şi stăruitor spiritul”.
Ororile şi farmecul detenției. O convorbire cu Traian Călin Uba, de Constantin Ionaşcu, colecția Istorie orală, Fundația Academia Civică, 2010, 250 pagini. Un titlu straniu pentru supliciile din puşcăriile comuniste. Mărturiile sunt grupate în patru capitole: „Viața era aspră, dar frumoasă”, „Politică pe viață şi pe moarte”, „Trăiau cei care nu-şi pierdeau credința”, „Alături de Corneliu Coposu”. La finalul cărții regăsim fotografii (inclusiv de la manifestațiile din 28-29 ianuarie 1990 sau din 14 noiembrie 1995, de la înmormântarea lui Corneliu Coposu), precum şi, în fascimil, 4 fişe matricole penale (cu tot cu amprente digitale). Fişele erau nominale şi au aparținut autorului, lui Alexandru Popp, Vasile Hodorog şi lui Corneliu Coposu.
Pentru cei care nu au trăit – sau nu au citit cu maximă empatie scrieri despre detenția din deceniile roşii – este de neimaginat cum se putea glumi pe seama celor 47-48 de kg („dacă n-aveam pielea, pierdeam oasele”) sau cum a sparge piatră ori a descărca vagoane erau vizate – paradoxal – ca fiind munci ceva mai uşoare („Unii cădeau cu roaba. Alții stăteau, nu puteau să care... N-aveau ce să le facă. Doar că nu le dădea mâncare îndeajuns...
După o vreme i-au trecut la alte munci, mai uşoare: spart piatră, descărcat vagoane... De ce erau mai uşoare? Aveai piatra, ciocanul şi dă-i! Iar când descărcai vagoane, ridicai obloanele şi conținutul curgea. Dădeai cu lopata ca să faci loc să curgă... Ce rămânea, descărcai. Pe când la roabă trebuia să sapi, să încarci, să descarci, să împingi roaba la deal, să faci echilibristică... Mai ales, cum spuneam, dacă aveai de cărat nămol...”).
Cum se fabrică o emoție, de Alex Ştefănescu, colecția Ediții definitive, Editura Ideea Europeană, 2010, 140 pagini.
Alex Ştefănescu reia, după un sfert de secol de la publicarea volumului Dialog în bibliotecă (Editura Eminescu, 1984), cartografierea drumului în două sensuri între autor şi cititor, sabotând/ocolind, cu farmec, umor şi ingeniozitate – era să scriu ingenuitate! –, regulile receptării (pe stoc) ale unui text literar. „Nimeni, nici autorii de manuale şcolare, nu explică eventualilor cititori de azi cum anume să se apropie de un text literar sau din ce unghi să-l privească. Toate studiile sunt pentru inițiați. Toate sar peste etapa inițierii. Se fac considerații savante despre universul unei opere literare, despre sistemul ei de simboluri, despre apartenența la un curent literar sau la altul, dar nu se explică deloc cum anume funcționează mecanismul de producere a emoției estetice. (...) Limba literaturii tinde să devină o limbă moartă, ca greaca veche sau latina. În prezent, nu numai că nu se mai citeşte literatură, dar aproape nimeni nu mai înțelege literatura”, spune autorul.
Petru Poantă descoperă notele definitorii ale demersului prin care Alex Ştefănescu urmăreşte să înlăture opacitatea unor cărți care – potențate prin receptarea cuvenită – ar străluci fără cosmetizări savante: „Limbajul este dezabstractizat, fără a-şi pierde însă competența şi precizia conceptuală; expresia critică, mereu dezinvoltă şi de multe ori memorabilă, are o anumită materialitate fragedă, fiind astfel uşor de receptat; plăcerea lecturii şi a scrisului, aproape palpabilă, devine contaminantă şi îmbie la reverii hedoniste; în sfârşit, discursul e împănat de comparații sugestive şi cu atât mai şocante, cu cât nu se produc în spațiul livrescului, ci al experienței comune, conținând şi o infuzie de umor grațios care întreține comuniunea afectivă cu cititorul.”
: până mereu, de Gabriel Daliş, Editura Charmides, 2010, 104 pagini. Când cartea se scrie – ori se imaginează a fi scrisă – prin autor, nu de către autor, sursa este undeva (evident) ascunsă, ocultată, iar către cititori răzbat doar spusele acesteia, având ca marcă acele semne de punctuație pe care Gabriel Daliş le-a pus, spre luare-aminte, chiar în titlul acestui volum. Precum şi – fără excepție – ca indicator al începutului oricărui poem. Şi vorbim aici atât de poeme inedite (mai noi, probabil), cât şi de cele din varii ani, în ordine inversă față de cronologia aparițiilor volumelor: Copacul fără urmaş (2005), Chip Împreună (1999), Întoarcerea acasă (1998), Semnale de sâmbătă (1998).
Volumul cel mai recent, cel din 2005, cu grupajul „cabluri”, pare a avea destul de mult de-a face cu „marşul luminoşilor” al lui Adrian Urmanov (idem refuzul, clar şi răspicat, plasat de Gabriel Daliş la începutul cărții – „apropie-te, vezi, nu sunt din carne”) sau cu rețeaua lui Andrei Peniuc. Şi aici semnele de punctuație se suprapun, după cum urmează: „: sunt memoria unui demult dispărut,/ deşi mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine.// să mai cred în frumusețea care nu întristează?// spune să mor copil,/ cu ochii şi oasele cutreierate./ primul tremur apără,/ prima îmbrățişare stinge.”