Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA REVISTELOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
ROMÂNIA LITERARĂ 9 /2011. Săptămânal, din 4 martie. Nicolae Manolescu, exemplar, semnează un editorial intitulat „Un dosar de Securitate şi învățăturile lui” pe seama documentelor „Din dosarul de Securitate al lui Ioan Groşan”, partea I, publicate începând cu acest număr de România literară: la aflarea ştirii că Ioan Groşan a turnat, «consternarea din prima clipă a făcut repede loc unei atitudini binevoitoare față de Groşan, deplâns ca o victimă. Ideea era că un mare scriitor nu merită un asemenea tratament. „Înțelegerea” aceasta, nearătată altora mai înainte, le-ar face cinste apărătorilor lui Groşan, dacă nu s-ar fi opus datele din dosar... Citind dosarul primit de la CNSAS, mi-am dat seama că Groşan ne-a indus în eroare şi că lucrurile stăteau în realitate mult mai rău. În loc să-şi asume răspunderea colaborării cu Securitatea, a mizat pe o eventuală, deşi improbabilă, menținere a noastră în ignoranță. Nu ca să-l pedepsim publicăm dosarul, ci pentru a spulbera orice urmă din încrederea pe care, naivii de noi, i-am arătat-o... vinovăția lui e indubitabilă... Securitatea l-a recrutat pe Groşan de două ori (prima oară a semnat angajamentul de rigoare). O dată în 1974, a doua oară în 1989. Nume de cod au fost Radu Greceanu, respectiv Gavrilă»... N. Manolescu insistă: „Scos din evidență, prima oară, în 1978, Ioan Groşan n-a stat degeaba în cei patru ani, producând note informative pe bandă rulantă, ce e drept, neplătite, iar a doua oară, țineți-vă bine!, în 1989, luna neprecizată, interval în care a fost expediat în Germania şi în Franța ca să culeagă informații despre emigrație. S-a întors la timp, cât să apuce să i le comunice comanditarului, înainte de a începe revoluția. Ceea ce atrage dureros atenția în aceste note informative este conştiinciozitatea cu care sunt redactate, nefiind omise amănunte, pe cât de derizorii, pe atât de compromițătoare pentru cei la care se referă”... Pe aceeaşi pagină, Gabriel Chifu, director adjunct: „Românii la anul 2011 ca şi la anul 1935?”, citând din Mircea Eliade („Proverbul va ajunge stăpânul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proşti, despre polonezi că sunt îngâmfați şi despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot aşa se va spune şi despre români că sunt hoți”), se întreabă: „Totuşi: care sunt vectorii românității noastre, care sunt resursele noastre regeneratoare şi de triumf în istorie? Şi prin ce valori fundamentale ne putem câştiga un loc onorabil în lume?”. Mai contează? Dacă din 1935 până azi s-a spus despre români că sunt hoți şi „eternitatea României” n-a fost tulburată... Mircea Mihăieş: „Când dadaiştii joacă şah” („avangarda artistică – chiar şi în absența unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil – se dovedeşte adeseori a fi brațul înarmat al avangardei revoluționare”). La mijlocul revistei, interviu cu „prof. univ. dr. doc. Tatiana Slama-Cazacu”, intitulat „O viață mai puțin cunoscută” („Mi-am luat două licențe: în 1942 Filologie Modernă – Italiană, Istoria artei, Engleză... şi, în 1943, Filozofie Psihologie, Pedagogie, Estetică”): «Toți provenim din „ceva”, şi nu atât din „gene”, cât din ce ni se dă (desigur, şi din ce selectăm, reținem)».
FAMILIA 1 / 2011. Gheorghe Grigurcu, la rubrica sa: «Augustin Buzura face parte din falanga ex-disidenților (Mihai Botez, Andrei Pleşu, Virgil Tănase etc.) pe care regimul conservator, instaurat pe urmele răsturnării din decembrie, i-a folosit cu schepsis, cam în felul în care oficialitatea comunistă s-a slujit de propagandiştii săi „rafinați”, în epoca dejistă G. Călinescu, M. Ralea, Petru Dumitriu, iar în epoca ceauşistă Alexandru Ivasiuc, Virgil Cândea, Zoe Dumitres-cu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Dan Hăulică (ultimul recent laureat al premiului României Mari, aşa, ca să nu se uite un anumit gen de merite!). Istoria se repetă. Era şi este nevoie de „specialişti”, de „fețe subțiri”, de „pene fine” care să dea lustru imposturii, s-o facă, pe cât cu putință, mai atractivă – şi de unde să fie procurați atari disponibili dacă nu din zona „luminoasă” pe care au reprezentat-o până la un punct, cu ale cărei însemne trec fraudulos în umbra pe care speră a o orna cu ele?» În următoarele pagini ale Familei, Al. Cistelecan îi face un „portret în cărbune” lui Gh. Grigurcu: «Poet în primul rând (cel puțin cronologic), Gheorghe Grigurcu s-a dedicat, ca exeget, exclusiv criticii de poezie şi criticii „criticii”. Abia după 1990 a adăugat acestor linii de interes şi devoțiune o componentă civică, intervenind tranşant în dezbaterile actualității postcomuniste şi întreținând, pe baza unui moralism acut, un spirit polemic rezolut, cu intervenții bătăioase şi radicale în toate punctele dezbaterilor, culturale şi nu doar (reevaluarea critică a literaturii, colaboraționismul, rezistența prin cultură, est-etica, lustrația etc.)». Marius Miheț: „Anul literar 2010. Mai mult decât ne-am fi aşteptat...?”. Proză Daniel Vighi. Poeme Aurel Pantea, Ştefan Manasia. Rubrici Al. Vlad, Vasile Dan, Alex Ştefănescu.
CONVORBIRI LITERARE 1 / 2011. Redactorul-şef Cassian Maria Spiridon merge pe mâna publicistului Mihai Eminescu, să atragă atenția că nu s-a schimbat mai nimic în bine în România „profundă” (în „Eminescu şi politica guvernului”): „Actualitatea observațiilor publicistului de la Timpul nu sunt un merit al poetului, ci o tristă dovadă a neîmplinirii noastre”. O fi ceva ciclic să conştientizăm neschimbarea. Se potrivesc vremurile din secolul al XIX-lea cu cele de azi chiar într-atât? «Până şi pe plan extern este aproape identică celei în care am trecut în zilele din urmă cu privire la atitudinea glacială în ce priveşte admiterea noastră în spațiul Schengen: „La Paris, unde a mers mai întâi, trimisul român a fost întâmpinat cu mare răceală; n-a putut avea întrevedere diplomatică în regulă şi a trebuit astfel să se mulțumească cu o simplă întâlnire cu un impiegat superior de la Externele franceze. Acesta se zice că ar fi făcut d-lui Brătianu o critică foarte aspră asupra politicii noastre exterioare”»... Suntem în 1880. Toate comparațiile rezistă, ce a fost atunci, e repetat azi: şi corupția, şi „Să trăiți bine!”, şi antiparlamentarismul şi compromiterea opoziției, şi îndatorarea țării sau „discordia în națiune”. Per total, scrie Eminescu: „De-ar veni asupra noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate n-ar fi nimic; am sta sau am cădea cu credința în suflet şi din cenuşa noastră ar răsări viitorul. Dar nici asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între noi înşine, e în acei oameni care au izbutit a constitui din gunoaiele societății române un partid politic şi o putere în stat, care au izbutit a băga veninul discordiei în națiune tocmai în momentul în care ea ar avea mai multă nevoie de trezvie şi de unire, de claritate în conducere şi de caractere nestrămutate”. În alte pagini: Virgil Nemoianu („Filozofia culturii în epoca contemporană”), Irina Mavrodin („Literatură şi funcție cognitivă”), Basarab Nicolescu („Întrebări esențiale despre Univers”), N. Stroescu Stînişoară („Este chiar totul de vânzare?”), Al. Zub („Regim politic şi constituționalism în dezbatere”), Mircea A. Diaconu („Despre noroc, cu I.L. Caragiale”), Daniel Cristea Enache („Revizuiri”), Nicolae Oprea („Simbolul lupului peste veacuri”).
GÂND ROMÂNESC 2 / 2011. Revistă lunară, format carte, apare de cinci ani la Alba Iulia, director general Virgil Şerbu Cisteianu, director Mircea Popa, redactor-şef Gligor Haşa. Interviu cu Andrei Codrescu (ajuns la 65 de ani, retras la o cabană în munți, în SUA, unde sculptează în lemn). „Trăiesc la țară, fiindcă pot în fine să-mi permit libertatea aerului proaspăt şi hoinăria pe care am râvnit-o toată viața... Bătrânii, din nefericire, sunt în majoritate nişte prizonieri ai azilurilor din oraşe, exploatați de doctori şi prea abrutizați de muncă încât să mai aprecieze frumosul... Eu mă consider scriitor plămădit de părți româneşti, americane, franceze, spaniole, engleze: un scriitor nu aparține unei literaturi, o literatură aparține scriitorului. Ce mă consideră criticii e treaba lor. Tinerii mă citesc pentru că le place ceea ce găsesc în cărțile mele, nu pentru că-s român sau patagonez. Digitalismul şi textualismul sunt căi noi de înțelegere a lumii... La Alba Iulia mi-am petrecut, în copilărie, verile la bunica şi unchiul meu. Am învățat să sucesc gâtul unei găini de la bunica şi şah de la unchiul. Verişoara mea mi-a arătat „chestia” ei la nouă ani şi eu i-am arătat-o pe a mea: niciuna nu avea păr”... Mircea Popa despre Dumitru Micu: «Lucrând din 1956 la Universitatea din Bucureşti şi predând cursuri de literatură română mai mult de cincizeci de ani, D. Micu s-a aflat încă din epoca proletcultismului în plin proces de trăire pe viu a fenomenului literar, în care a fost implicat în mod direct, fie ca redactor la „Scânteia”, fie ca profesor la Şcoala de literatură... El însuşi a fost, într-o oarecare măsură, alături de Ov. S. Crohmălnicenu, Ion Vitner sau Paul Georgescu, un „îndrumător” al vieții literare contemporane şi poziția şi punctul de vedere exprimat de el au cântărit greu în confruntările de idei ale vremii» – dar s-a uitat. Apoi, Paul Goma – fragmente de Jurnal 2008. Interviu cu Ion Cristofor.
ARGEŞ 2 / 2011. Magda Ursache despre Vasile Andru: «Om sporit, adică îmbunătățit, îmbogățit, cum o dovedesc atât romanele, cât şi exercițiile sale eseistice, Vasile Andru trece silențios, surâzând (Surâd, deci exist, Ed. Paralela 45, 2010, colecția Sapientia) de la icoană la masa de scris, de la rugăciunea inimii la „respirația inimii” – scrisul. Mi-l închipui în două ipostaze: rugându-se miezonoptic şi scriind, ca un alt fel de rugăciune, dimineața devreme. Ştie că Dumnezeu e şi-n viață, e şi-n moarte, oriunde: pe malul Sucevei sau pe țărmul Pacificului, la tropice, ca şi în Muşenița (altă pronunție pentru Mucenița) Siretului, de unde se trage. Rezistă la ispita planetei, a locului numit, în maori, AOTEAROA (Noua Zeelandă), melodios ca o femeie. Acolo şi-a dorit „rămânere definitivă”. N-a rămas: „ca scriitor, lucrez în voie şi coerent numai la Bucureşti”, cum (se) mărturiseşte, calm, cald, cititorilor săi. S-a întors maiştiutor, în strada Căpitan Anghelache, bloc M-25: „Sunt un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine». În altă pagină, Luca Pițu: „Ținându-i hangu lui Vasile Andru”. Semnează în acest număr Şerban Foarță, Nicolae Oprea, Dumitru Ungureanu, Mihail Vakulovski, Gh. Izbăşescu, Aurel Sibiceanu, Dumitru Augustin Doman, Mircea Bârsilă, Marin Ioniță, Leo Butnaru, Ştefan Ion Ghilimescu, Ştefan Cazimir, Mariana Şenilă-Vasiliu.
DILEMATECA 2 / 2011. Gabriela Adameşteanu răspunde întrebării Laviniei Bălulescu: „În ce fel v-a afectat cariera, viața, toată discuția cu dosarul de la CNSAS cum că ați fi fost sursă a DIE?”: „ – Nu m-a afectat şi nici cei care mă cunosc nu s-au îndoit de mine. Nu am fost colaborator al Securității şi nu se va găsi niciodată vreo delațiune semnată de mine. Nu numai că nu am făcut vreodată aşa ceva, dar nici cu ofițerul de Securitate care a încercat să mă racoleze nu am stat de vorbă decât ca să refuz... La începutul acestui an am primit decizia CNSAS că nu am fost colaborator al Securității, că nu s-a găsit nimic ca să probeze că aş fi fost sursă DIE. Zvonul încă a mai continuat, o vreme, fără probe, prin titrări incorecte în presă, prin insinuări pe bloguri, pentru că există o tendință permanentă de a arunca cu noroi în personalitățile culturale”. La „dosarul revistei”: „Ce gust au cărțile”, de Alexandru Ofrim. La „Povestiri pe temă dată – aventura vieții mele”: Radu Cosaşu cu „Pariscidul”.
LITERE 1 / 2011. Tudor Cristea, redactorul-şef: «Că în România se dau, de 21 de ani, ordonanțe şi legi anapoda şi că unele dintre ele multă lume nu ține cont, a devenit ceva obişnuit. Deşi fenomenul creează confuzie, încurcături şi harababură. Dar nici harababura nu mai miră pe nimeni. Una dintre cele mai vechi decizii care nu se respectă este cea a Academiei Române privind scrierea cu â în interiorul cuvintelor. Este inutil să mai discutăm (in)justețea unei atari norme, să ironizăm contextul care a determinat-o ori iluziile pe care le-au făcut votanții ridicând mâna în-tr-o „deplină unanimitate”, cu gândul că din acel moment europenii îşi vor da seama că noi „de la Râm ne tragem”. Dar toate astea, coroborate cu haosul nostru cotidian, au determinat românii să scrie cum îi taie capul». Semnează şi în acest număr tripleta Al. George („Un singur drum spre adevăr”, drum discutabil) – Mircea Horia Simionescu („Cum a căzut patul şi alte întâmplări licențioase”) – Barbu Cioculescu („Paula, pianul, pendula”). Apoi, Mihai Cimpoi, Dumitru Ungureanu, Liviu Grăsoiu.
NORD LITERAR 1 / 2011. Daniela Sitar-Tăut, „Vocația trădării: de la hiclenie la delațiune” – glosează pe marginea unei Istorii a trădării la români, o carte de 800 de pagini semnată de Mircea Bălan: «informațiile din cele două volume acreditează ideea că neamul nostru ar fi un mercenar al trădărilor, că pâra, disimularea, perfidia constituie nu numai tare genetice, ci şi altoiuri succesive, datorate contaminării şi încrucişării cu popoarele cu care am venit în contact. Involuntară sau premeditată, generată de un temperament coleric sau doar plăcere a denigrării, a săpării celuilalt, camuflată de mantia bunelor intenții, necesitate a salvării la un moment dat, ea nu poate fi abstrasă eticului. Mai mult, aceasta poate fi percepută ca o maladie incurabilă, prima trădare antrenând-o pe următoarea, într-un lanț infinitival ce nu mai poate fi sistat. Trădătorul e „un mutilat sufleteşte” şi încearcă să-şi motiveze, pueril şi fantast, demersul denigrator, fără a avea vreun sentiment de culpă». Poeme de Vasile Igna.
FAMILIA 1 / 2011. Gheorghe Grigurcu, la rubrica sa: «Augustin Buzura face parte din falanga ex-disidenților (Mihai Botez, Andrei Pleşu, Virgil Tănase etc.) pe care regimul conservator, instaurat pe urmele răsturnării din decembrie, i-a folosit cu schepsis, cam în felul în care oficialitatea comunistă s-a slujit de propagandiştii săi „rafinați”, în epoca dejistă G. Călinescu, M. Ralea, Petru Dumitriu, iar în epoca ceauşistă Alexandru Ivasiuc, Virgil Cândea, Zoe Dumitres-cu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Dan Hăulică (ultimul recent laureat al premiului României Mari, aşa, ca să nu se uite un anumit gen de merite!). Istoria se repetă. Era şi este nevoie de „specialişti”, de „fețe subțiri”, de „pene fine” care să dea lustru imposturii, s-o facă, pe cât cu putință, mai atractivă – şi de unde să fie procurați atari disponibili dacă nu din zona „luminoasă” pe care au reprezentat-o până la un punct, cu ale cărei însemne trec fraudulos în umbra pe care speră a o orna cu ele?» În următoarele pagini ale Familei, Al. Cistelecan îi face un „portret în cărbune” lui Gh. Grigurcu: «Poet în primul rând (cel puțin cronologic), Gheorghe Grigurcu s-a dedicat, ca exeget, exclusiv criticii de poezie şi criticii „criticii”. Abia după 1990 a adăugat acestor linii de interes şi devoțiune o componentă civică, intervenind tranşant în dezbaterile actualității postcomuniste şi întreținând, pe baza unui moralism acut, un spirit polemic rezolut, cu intervenții bătăioase şi radicale în toate punctele dezbaterilor, culturale şi nu doar (reevaluarea critică a literaturii, colaboraționismul, rezistența prin cultură, est-etica, lustrația etc.)». Marius Miheț: „Anul literar 2010. Mai mult decât ne-am fi aşteptat...?”. Proză Daniel Vighi. Poeme Aurel Pantea, Ştefan Manasia. Rubrici Al. Vlad, Vasile Dan, Alex Ştefănescu.
CONVORBIRI LITERARE 1 / 2011. Redactorul-şef Cassian Maria Spiridon merge pe mâna publicistului Mihai Eminescu, să atragă atenția că nu s-a schimbat mai nimic în bine în România „profundă” (în „Eminescu şi politica guvernului”): „Actualitatea observațiilor publicistului de la Timpul nu sunt un merit al poetului, ci o tristă dovadă a neîmplinirii noastre”. O fi ceva ciclic să conştientizăm neschimbarea. Se potrivesc vremurile din secolul al XIX-lea cu cele de azi chiar într-atât? «Până şi pe plan extern este aproape identică celei în care am trecut în zilele din urmă cu privire la atitudinea glacială în ce priveşte admiterea noastră în spațiul Schengen: „La Paris, unde a mers mai întâi, trimisul român a fost întâmpinat cu mare răceală; n-a putut avea întrevedere diplomatică în regulă şi a trebuit astfel să se mulțumească cu o simplă întâlnire cu un impiegat superior de la Externele franceze. Acesta se zice că ar fi făcut d-lui Brătianu o critică foarte aspră asupra politicii noastre exterioare”»... Suntem în 1880. Toate comparațiile rezistă, ce a fost atunci, e repetat azi: şi corupția, şi „Să trăiți bine!”, şi antiparlamentarismul şi compromiterea opoziției, şi îndatorarea țării sau „discordia în națiune”. Per total, scrie Eminescu: „De-ar veni asupra noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate n-ar fi nimic; am sta sau am cădea cu credința în suflet şi din cenuşa noastră ar răsări viitorul. Dar nici asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între noi înşine, e în acei oameni care au izbutit a constitui din gunoaiele societății române un partid politic şi o putere în stat, care au izbutit a băga veninul discordiei în națiune tocmai în momentul în care ea ar avea mai multă nevoie de trezvie şi de unire, de claritate în conducere şi de caractere nestrămutate”. În alte pagini: Virgil Nemoianu („Filozofia culturii în epoca contemporană”), Irina Mavrodin („Literatură şi funcție cognitivă”), Basarab Nicolescu („Întrebări esențiale despre Univers”), N. Stroescu Stînişoară („Este chiar totul de vânzare?”), Al. Zub („Regim politic şi constituționalism în dezbatere”), Mircea A. Diaconu („Despre noroc, cu I.L. Caragiale”), Daniel Cristea Enache („Revizuiri”), Nicolae Oprea („Simbolul lupului peste veacuri”).
GÂND ROMÂNESC 2 / 2011. Revistă lunară, format carte, apare de cinci ani la Alba Iulia, director general Virgil Şerbu Cisteianu, director Mircea Popa, redactor-şef Gligor Haşa. Interviu cu Andrei Codrescu (ajuns la 65 de ani, retras la o cabană în munți, în SUA, unde sculptează în lemn). „Trăiesc la țară, fiindcă pot în fine să-mi permit libertatea aerului proaspăt şi hoinăria pe care am râvnit-o toată viața... Bătrânii, din nefericire, sunt în majoritate nişte prizonieri ai azilurilor din oraşe, exploatați de doctori şi prea abrutizați de muncă încât să mai aprecieze frumosul... Eu mă consider scriitor plămădit de părți româneşti, americane, franceze, spaniole, engleze: un scriitor nu aparține unei literaturi, o literatură aparține scriitorului. Ce mă consideră criticii e treaba lor. Tinerii mă citesc pentru că le place ceea ce găsesc în cărțile mele, nu pentru că-s român sau patagonez. Digitalismul şi textualismul sunt căi noi de înțelegere a lumii... La Alba Iulia mi-am petrecut, în copilărie, verile la bunica şi unchiul meu. Am învățat să sucesc gâtul unei găini de la bunica şi şah de la unchiul. Verişoara mea mi-a arătat „chestia” ei la nouă ani şi eu i-am arătat-o pe a mea: niciuna nu avea păr”... Mircea Popa despre Dumitru Micu: «Lucrând din 1956 la Universitatea din Bucureşti şi predând cursuri de literatură română mai mult de cincizeci de ani, D. Micu s-a aflat încă din epoca proletcultismului în plin proces de trăire pe viu a fenomenului literar, în care a fost implicat în mod direct, fie ca redactor la „Scânteia”, fie ca profesor la Şcoala de literatură... El însuşi a fost, într-o oarecare măsură, alături de Ov. S. Crohmălnicenu, Ion Vitner sau Paul Georgescu, un „îndrumător” al vieții literare contemporane şi poziția şi punctul de vedere exprimat de el au cântărit greu în confruntările de idei ale vremii» – dar s-a uitat. Apoi, Paul Goma – fragmente de Jurnal 2008. Interviu cu Ion Cristofor.
ARGEŞ 2 / 2011. Magda Ursache despre Vasile Andru: «Om sporit, adică îmbunătățit, îmbogățit, cum o dovedesc atât romanele, cât şi exercițiile sale eseistice, Vasile Andru trece silențios, surâzând (Surâd, deci exist, Ed. Paralela 45, 2010, colecția Sapientia) de la icoană la masa de scris, de la rugăciunea inimii la „respirația inimii” – scrisul. Mi-l închipui în două ipostaze: rugându-se miezonoptic şi scriind, ca un alt fel de rugăciune, dimineața devreme. Ştie că Dumnezeu e şi-n viață, e şi-n moarte, oriunde: pe malul Sucevei sau pe țărmul Pacificului, la tropice, ca şi în Muşenița (altă pronunție pentru Mucenița) Siretului, de unde se trage. Rezistă la ispita planetei, a locului numit, în maori, AOTEAROA (Noua Zeelandă), melodios ca o femeie. Acolo şi-a dorit „rămânere definitivă”. N-a rămas: „ca scriitor, lucrez în voie şi coerent numai la Bucureşti”, cum (se) mărturiseşte, calm, cald, cititorilor săi. S-a întors maiştiutor, în strada Căpitan Anghelache, bloc M-25: „Sunt un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine». În altă pagină, Luca Pițu: „Ținându-i hangu lui Vasile Andru”. Semnează în acest număr Şerban Foarță, Nicolae Oprea, Dumitru Ungureanu, Mihail Vakulovski, Gh. Izbăşescu, Aurel Sibiceanu, Dumitru Augustin Doman, Mircea Bârsilă, Marin Ioniță, Leo Butnaru, Ştefan Ion Ghilimescu, Ştefan Cazimir, Mariana Şenilă-Vasiliu.
DILEMATECA 2 / 2011. Gabriela Adameşteanu răspunde întrebării Laviniei Bălulescu: „În ce fel v-a afectat cariera, viața, toată discuția cu dosarul de la CNSAS cum că ați fi fost sursă a DIE?”: „ – Nu m-a afectat şi nici cei care mă cunosc nu s-au îndoit de mine. Nu am fost colaborator al Securității şi nu se va găsi niciodată vreo delațiune semnată de mine. Nu numai că nu am făcut vreodată aşa ceva, dar nici cu ofițerul de Securitate care a încercat să mă racoleze nu am stat de vorbă decât ca să refuz... La începutul acestui an am primit decizia CNSAS că nu am fost colaborator al Securității, că nu s-a găsit nimic ca să probeze că aş fi fost sursă DIE. Zvonul încă a mai continuat, o vreme, fără probe, prin titrări incorecte în presă, prin insinuări pe bloguri, pentru că există o tendință permanentă de a arunca cu noroi în personalitățile culturale”. La „dosarul revistei”: „Ce gust au cărțile”, de Alexandru Ofrim. La „Povestiri pe temă dată – aventura vieții mele”: Radu Cosaşu cu „Pariscidul”.
LITERE 1 / 2011. Tudor Cristea, redactorul-şef: «Că în România se dau, de 21 de ani, ordonanțe şi legi anapoda şi că unele dintre ele multă lume nu ține cont, a devenit ceva obişnuit. Deşi fenomenul creează confuzie, încurcături şi harababură. Dar nici harababura nu mai miră pe nimeni. Una dintre cele mai vechi decizii care nu se respectă este cea a Academiei Române privind scrierea cu â în interiorul cuvintelor. Este inutil să mai discutăm (in)justețea unei atari norme, să ironizăm contextul care a determinat-o ori iluziile pe care le-au făcut votanții ridicând mâna în-tr-o „deplină unanimitate”, cu gândul că din acel moment europenii îşi vor da seama că noi „de la Râm ne tragem”. Dar toate astea, coroborate cu haosul nostru cotidian, au determinat românii să scrie cum îi taie capul». Semnează şi în acest număr tripleta Al. George („Un singur drum spre adevăr”, drum discutabil) – Mircea Horia Simionescu („Cum a căzut patul şi alte întâmplări licențioase”) – Barbu Cioculescu („Paula, pianul, pendula”). Apoi, Mihai Cimpoi, Dumitru Ungureanu, Liviu Grăsoiu.
NORD LITERAR 1 / 2011. Daniela Sitar-Tăut, „Vocația trădării: de la hiclenie la delațiune” – glosează pe marginea unei Istorii a trădării la români, o carte de 800 de pagini semnată de Mircea Bălan: «informațiile din cele două volume acreditează ideea că neamul nostru ar fi un mercenar al trădărilor, că pâra, disimularea, perfidia constituie nu numai tare genetice, ci şi altoiuri succesive, datorate contaminării şi încrucişării cu popoarele cu care am venit în contact. Involuntară sau premeditată, generată de un temperament coleric sau doar plăcere a denigrării, a săpării celuilalt, camuflată de mantia bunelor intenții, necesitate a salvării la un moment dat, ea nu poate fi abstrasă eticului. Mai mult, aceasta poate fi percepută ca o maladie incurabilă, prima trădare antrenând-o pe următoarea, într-un lanț infinitival ce nu mai poate fi sistat. Trădătorul e „un mutilat sufleteşte” şi încearcă să-şi motiveze, pueril şi fantast, demersul denigrator, fără a avea vreun sentiment de culpă». Poeme de Vasile Igna.