CĂPITANUL AHAB

Când l-am întâlnit prima oară, Eugen Jebeleanu nu mai era un om tânăr – avea 60 de ani. Ce m-a şocat la el era însă tinerețea. Nu una făcută, jucată – o tinerețe autentică, lăsându-l să-şi petreacă ore în şir cu mult mai tinerii săi convivi. Îi cântărea cu ochiul omului trecut prin multe, încercând să ghicească cum vor reacționa ei, când le va veni rândul să treacă prin multe. Cum şi cine vor fi ei, ieşiți din încercări pe care abia de le bănuiau.
Când m-a lăsat să înțeleg că devenisem prietenul său, Eugen Jebeleanu nu mi-a ținut un discurs de învestire şi nici nu a aşteptat de la mine unul de mulțumire. Ca din senin, într-o seară, la Capşa, şi-a deschis sufletul, povestindu-mi câteva episoade din viața sa. Era extrem de zgârcit cu asemenea confesiuni şi am înțeles, fără să mai fie nevoie de nici o explicație, că devenisem prietenul său. Nu simțea nevoia mai niciodată să se explice – nici în legătură cu o opțiune, nici în legătură cu o iubire, nici în legătură cu disprețul. Opta, iubea şi disprețuia. Atât.
Când scriu aceste rânduri, Eugen Jebeleanu ar trebui să împlinească 100 de ani. Imaginea cea mai pregnantă pe care o port cu mine este a lungilor noastre ore de “pescuit”. Îmi cumpărase o undiță, mă lua cu el pe dig şi stăteam acolo ore în şir fără să prindem nimic. O singură dată am pus pe tapet futilitatea şedințelor noastre de pescuit: “Aici nu e nici un peşte... Nimeni nu a prins vreodată vreun peşte aici... Trebuie să găsim un alt loc...” “Da, ştii dumneata chestia asta… Taci, că sperii peştii.“ Am înțeles că mă lua cu el nu să pescuim sau să facem politică, cum ne bănuiau unii şi alții. Mă lua cu el spre a exersa tăcerea. Aşteptarea.
Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc că, de câteva ori, am prins amândoi nişte peşti. Eugen Jebeleanu i-a aruncat de fiecare dată înapoi, în mare, şi m-a somat să fac acelaşi lucru cu ce prinsesem: “Dă-le drumul… Ăştia nu sunt peşti… Nişte amărâți… Aruncă-i înapoi…”
Când scriu aceste rânduri, mă întreb dacă nu cumva Eugen Jebeleanu a fost – în lungile, enigmaticele sale tăceri şi în scurtele dar violentele sale izbucniri – un fel de căpitan Ahab, imputându-şi că n-a văzut în guvidele ajutat să scape cu viață monstrul ce avea să nenorocească milioane de vieți.
Lui Eugen Jebeleanu chiar i s-a întâmplat Moby Dick.
Mă lua cu el la malul apei, cu gândul de-a avea un martor, în caz că monstrul se va arăta încă o dată în calea sa. Nu s-a arătat. Sau nu l-am văzut eu. Dar ca unul ce am petrecut atâtea ore în tăcere şi aşteptare pe betonul digului, mă suspectez câteodată că m-am îmbolnăvit eu însumi de Moby Dick.
Şi parcă aud de departe acel amenințător: “Call me Ishmael.”