Ancheta VR
Ana Blandiana

FRAGMENTE DESPRE SOLIDARITATE

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011

Solidar şi solitar nu mi se par termeni antonimi. Poți fi singuratic şi, în acelaşi timp, solidar cu cei din jurul tău şi poți fi sociabil şi, în acelaşi timp, un element dizolvant al mediului pe care îl locuieşti. Câți „băieți simpatici” nu descoperim astăzi în dosarele CNSAS, muncind din greu la „spargerea anturajului” câte unui solitar care trebuia pedepsit pentru că se solidariza cu suferințele celorlalți! De altfel, în definiția scriitorului intră aproape obligatoriu ambii termeni, singurătatea – şi chiar izolarea – fiind o condiție fizică a scrisului, după cum exprimarea suferinței colective, deci solidarizarea implicită cu ea, o condiție morală a acestuia.
Antonimele solidarității sunt, pe de o parte, suspiciunea, pe de altă parte, indiferența. Este ciudat, pentru că cele două noțiuni sunt extrem de diferite, aproape opuse: suspiciunea presupune obsesia celuilalt, indiferența este ignorarea lui. Şi totuşi, după ce aproape 50 de ani solidaritatea ne-a fost dizolvată cu spaimă în suspiciune, în următorii 20 de ani, faptul că nu ne mai pasă unul de altul şi, de fapt, nici de noi înşine, s-a dovedit un anticoagulant la fel de eficient.
Una dintre obsesiile mele de dinainte de ´89 a fost aceea că, atâta vreme cât solidaritatea era imposibilă (şi era imposibilă, din moment ce exista chiar o hotărîre prin care o întrunire de mai mult de trei persoane era interzisă), nici libertatea nu avea o adevărată valoare de întrebuințare. În condițiile în care un protest, oricât de impresionant, nu putea fi nici măcar aflat, deci cu atât mai puțin susținut, de ceilalți, singura lui consecință, şi chiar singurul sens, devenea represiunea. Eşecul lui Radu Filipescu – destul de eroic şi destul de realist pentru a nu cere celorlalți, prin manifestele pe care le răspândea, decât să treacă, în semn de protest, într-o anumită zi şi oră printr-o anumită piață – spune totul în această privință. El a fost prins şi condamnat la 10 ani, în piață nu a fost nimeni. Îmi amintesc cum, în numeroasele nopți de insomnie din `88-`89 făceam scenarii care, desfăşurându-se logic, sfârşeau prin a fi părăsite înainte de a deveni realitate, din lipsă de rost. Îmi imaginam, de exemplu, drumul pentru a ajunge – şi a arunca de acolo manifeste – pe unul dintre blocurile din Piața Palatului şi nu puteam să mă opresc să-mi închipui în continuare manifestele zburând prin aer, ajungând pe asfalt şi călcate în picioare de trecătorii, deodată suspect de grăbiți, dintre care nici unul nu îndrăznea să se aplece şi să citească. O lipsă de îndrăzneală cu atât mai vinovată cu cât se năştea din bănuirea sensului bucăților de hârtie.
Concluzia că, în lipsa solidarității, nimic nu putuse funcționa, a creat imediat după exaltarea din decembrie, revelația că libertății primite trebuie să îi adăugăm solidaritatea, dacă vrem să construim ceva din ea. Piața Universității a fost concretizarea acestei certitudini. Îmi amintesc că acolo, în balcon, în primul discurs pe care l-am ținut în viața mea, am spus o propoziție care avea să fie mult repetată, fără să reuşească să treacă vreodată pragul existențial dintre iluzie şi realitate. Propoziția era „Solidaritatea este superlativul libertății”. Un superlativ pe care, cu cât a trecut timpul, cu atât pare mai de neatins.
Cred că la noi solidaritatea a fost întotdeauna o substanță deficitară. Mihail Ralea spunea – nu e prima dată când îl citez – că suntem „un popor format din indivizi care au tendința să se salveze fiecare pe cont propriu”. Nu sună actual? Dar celebra frază a lui Herodot despre daci?