Eseuri
Dumitru Radu Popa

PARADIGMA DANELIUC

Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008

Lasă, că e minorități! Căcăreaza de morişcă! Dacă scapă, pe noi ne taie! Hai la baraj să vedem pămîntul! Mama, vreau salam! Ce se “întîmplă”, de fapt în Senatorul Melcilor? Păi nu se cam întîmplă nimic. Totul e ridicol, cu necesitate (cînd e necesitate, nu mai e loc de întîmplare, să fim serioşi!), de la bun început - şi, în mod fatidic, nu poate sfîrşi decît ridicol.
Dialogul Senatorului, încîntat să facă pe şoferul, de astă dată. Asta în timp ce şoferul, fost securist, probabil din securitatea bună, ca şi cum ar fi existat vreodată aşa ceva (închipuiți-vă doar nişte gardieni şi torționari de la Dachau, care scapă prin pînza de paianjen a sistemului şi devin... victime! Ei bine, la noi s-a mai întîmplat, şi încă nici măcar ca excepție!).
Băiețaşul care, în ciuda oricăror evenimente naționale sau internaționale, nu vrea decît salam, ca şi cum DNA-ul românesc, prin cine ştie ce extraordinară chestie genetică ar fi cuantificat şi inoculat în noii născuți foamea de salam (fie el cu soia – cel cu care îi scoți ochii celui care a trăit mai bine decît tine în România socialistă, – sau îl trimiți de unde a venit pe românul care a emigrat înainte de Revoluție – ori chiar salam adevărat... rusesc sau nu).
Țiganii care, în general, pot fi făcuți responsabili de orice, deşi: lasă, că e minorități!
Hai, deci, să lăsăm aceste speculații colaterale şi să mergem direct la esență. Da, spune Daneliuc, avem o problemă a minorităților. Şi probabil tot ce e teribil, insuportabil, nu e întîmplător, ci ține de un întreg sistem depresiv, morişca. Un fel de jucat de-a democrația, trucată. Deci, o iluzie la puterea a doua!
Există oameni care vor să li se restaureze dreptul sacru al proprietății. Dar noi, între timp, am făcut baraje şi hidrocentrale, dacă ți-a căzut pămîntul sub apă, acolo ți se va redistribui. Acest fel de realism ar putea să pară pur simbolic, sau alegoric în țări şi culturi mai mult sau mai puțin civilizate decît noi. Se pare că, şi nu e prima dată, Daneliuc şi-a păcălit iar cenzorii (astăzi invizibili oficial, dar nu mai puțin puternici!) citînd pur şi simplu realitatea şi restituind-o ca atare, fără prezumție alegorică: translatoarei i se va restitui... pămîntul ei de sub apă!
Echipa de filmare elvețiană. Filmează peste tot, la ei e liber. Senatorul e afabil. Vorbeşte o franceză tip furculition. Afabil. Tip: telefon en sufragerie! Nenorocita de translatoare abia are loc să-şi plaseze serviciile experte; ba mai cade şi pe bec cu operatorul stîrnind gelozie; face o treabă bună, în general, dar cînd vrea şi ea ceva de la senator e reprimată scurt, în termeni birocratic legali; sau, la interval de băutură, ar putea căpăta ce vrea, în schimbul sexului, practicat eventual chiar în camera cu copilul care vrea şi capătă salam. E şi senatorul nostru, ce să zicem: o javră, pînă şi cel mai inocent spectator înțelege. Aer avem, bani n-avem! Țiganii fură tot, esențial e să nu fure prea mult. Sunt probleme cu minoritățile! Dar senatorul are portbagajul plin! Şi tot e cel care explică oaspeților străini cum în vila în care a fost cazat Ceauşescu îşi făcea de cap.
Demanjezon, în concluzie!
A făcut şi bietul Ceauşescu ăsta ceva! Enigmă. Nu ştim unde se scaldă exact Senatorul, cînd priveşte barajul, ce culoare politică a avut sau are. E clar însă că e corupt, afemeiat, alcoholic, impotent – aşa cum îi stă bine unui om politic din România post-revoluționară, am putea zice “nouă”, dar sîntem încă într-o tranziție care nu are nici început nici sfîrşit şi e, mai mult decît o stare de spirit, un fel de cronotop. Senatorul dă, aşadar, salam cît se poate copilului, doar ca, eventual, semnînd cererea de reîmpămîntenire pentru pămîntul de-sub-apă al nenorocitei lui ghid-profesoare (abuzată, de altfel, şi în timpul Mineriadei... de către forțele de ordine, aşa cum ne stă bine într-o democrație originală!) să obțină acces la cartierele private ale tinerei femei. Vrea pămîntul de sub apă! recapitulează Senatorul rulînd în minte, deopotrivă, posibilitatea împăcării lucrurilor pe plan local (Vreau consens!) cît şi pe plan sexual-personal (căci îşi trimisese tovarăşa de viață în splendida şi glorioasa Bulgarie) şi avea mîncărimi...
Escargots! Destul ca să stîrnească tot balamucul ulterior. Senatorul pofteşte melci. Oameni scoşi la cules melci. Scenă de neuitat, coborîre pe pante, umilințe. Dar şi rîsete, tentative de viol. VIOL? Arestări de suspecți. Probabil țigani, oricînd merge rău – l’enfer c’est l’autre! Toți culeg melci, deşi nu e sezon. Ei bine, tentativa de viol nu va rămîne fără consecințe. Bineînțeles, țiganii. Ochiul filmului face 360 de grade. Pleacă dintr-un punct anume, ca să se întoarcă în acelaşi... dar cu un alt punct de vedere şi un păcat în plus. Suma acumulărilor cantitative duce la saltul calitativ, doar aşa am fost învățați: şi ce salt! Să fim serioşi: senatorul nu pofteşte deloc melci, îi fac chiar greață, o să şi verse ulterior dar în stil Daneliuc, adică cu o dilemă dostoievskiană: Nu pot să vărs, mi-e frică! Aceşti melci pe care senatorul nu-i poate suferi, de fapt, creează întreaga intrigă a filmului, şi ridică tratarea cinematografică la dimensiuni extreme. Elvețienii care vor totul pe viu o şterg. Problema cu țiganii atinge apogeul: ca în cel mai bun western. În confuzia generală se dă foc, se înjunghie, ură pe viață, ură pe moarte... (L-a înjunghiat... la melci!).
Ne trezim cu Consiliul Europei aici chiar mîine! Cine conduce în România? Noi! Sînteți organe, avem încredere! Să se împace!
Senatorul ridică laşitatea şi minciuna la rang de virtuți machiavelice, ca şi cum ar fi citit Principele din scoarță în scoarță. Scandalul, focul, crimele le-au comis nişte extremişti de dreapta. În sfîrşit, o masă somptuoasă cu elvețienii acolo, poate iese ceva, vor să cumpere, dar oare au bani? Ce să iasă? Satul arde, s-a pus foc, vînătoare de țigani în toată regula, Aurel omorît de Manix, Manix omorît la rîndul lui de către majoritari, Senatorul trînteşte o epifanie în toată regula, recunoaşte cît e de păcătos, se umileşte, se lasă în mîna Domnului, în cele din urmă reuşeşte să borască... Ea spune Tatăl nostru, copilul o ține una şi bună: vrea salam.
E nasol! Ne credeți tîmpiți?
A doua zi Senatorul pleacă, în maşina reparată şi înconjurată, încet-încet, de mulțimea care se adună din toate părțile, toți au de cerut ceva. Ce vor ăştia? Chiar aşa, ce vor ăştia care îi culeseseră melci, de la un biet senator pus în postul ăla de Marele Aleatoriu Românesc, de azi, de ieri, de mîine şi dintotdeauna. Toate trec, rămîne doar biserica de sub apă peste care se construise barajul lui Ceauşescu, sfîrşitul lumii iminent, şi zgomotul atoatepătrunzător, ca de toacă, Miron cel înțelept îşi construieşte corabia. Amenințător. Amețitor.
Dacă acel Consiliu al Europei nu vine încă la noi în Senatorul Melcilor, “europiada” domină Legiunea Străină, o farsă tragică de mare profunzime, neiertătoare şi artistic impecabilă. Daneliuc ştie că românii nu pot trăi fără mituri, fie ele cît de degradate. Meşterul Manole şi Miorița, miturile noastre fondatoare, povestite unui străin ca narațiuni, ar duce la concluzia că sîntem un popor schizoid. Ce ştiu străinii despre disperarea creatoare, despre dilema cioraniană de a fi român!
Miturile post-revoluționare, mai puțin duioase dar la fel de puternice, sînt NATO şi Uniunea Europeană. Iar în cadrul “europiadei”, conceptul de Legiunea Străină încinge mințile exasperate ale sătenilor. Filmul începe fantastic, are ceva de vînătoarea regală, dar şi o atmosferă asemănătoare finalului din Ziua în care vin peştii. Declararea gripei aviare şi confiscarea găinilor e cu totul remarcabilă, un topos stăruitor, arpegiat în diverse nuanțe. Europa pătrunde în sat cu găini olandeze, înghețate, simbolul schimbării valorilor. Kentul, cu toată fascinația lui din România pre-revoluționară, a fost înlocuit de Euro. O babă parşivă îşi stochează banii sub pernă şi e prădată. Face scandal, pretinde că i s-a furat mai mult, ba că a şi fost violată! Trei săteni cad cu precădere în mirajul Legiunii Străine. Ar comite orice, furt, moarte de om numai să devină legionari. Mirajul îl aduce şi menține Domnul Maricel, afaceristul de tip nou cu acoliții lui pungaşi. Baba-bubulină, polițaiul care pe ascuns ar vrea să fie şi el legionar, dansul găinilor olandeze, asasinarea celor aborigene, toate ar putea încă supraviețui într-o comedie neagră, de tipul White Cat, Black Cat, cu refrenul Iar fură ăştia, ori de cîte ori se stinge lumina şi se merge pe linie ca să se constate unde s-a furat cuprul. Şi se fură şi benzină, la toate nivelele!
Decît că, şi aici Daneliuc schimbă registrul cu măiestrie, unul dintre băieți o ia cu totul în serios, pleacă, nu se mai întoarce, adică mai bine zis se întoarce, dar mort şi eviscerat. Scenele de sorginte birocratică provocate de sosirea coşciugului, încercarea de obținere a certificatului de deces, în fine constatarea eviscerării (totul din pricina necunoaşterii limbii germane: organele au fost donate) sînt vrednice de cel mai bun Caragiale. Pînă la urmă, nu se schimbă nimic. Oricît s-ar fura, tot nu ajunge. Pînă şi dragostea sună sordid în lumea asta unde morala e un lux pentru cei săraci, iar cei bogați nu au ce face cu ea...
Toată lumea vrea, pînă la urmă, să plece din satul numit România. Mai puțin Bebe, din Această lehamite. Sau cel puțin la început nu voia să plece, căci Dumnezeu are intenții serioase în regiunea noastră! Într-adevăr, există un fenomen ciudat: lucrurile glisează la deal în loc să meargă la vale. Să fie un semn?
Doina, iubita lui basarabeancă, ar fi vrut să plece. Filmul se construieşte lent, într-un fel de arhitectură simfonică: în fond, tot ce se întîmplă duce la monografia lehamitei. Doina are un accident, e în comă profundă, dusă la spital, branşată la maşini. Doctorița Vali constată că e însărcinată şi, împotriva tuturor, insistă să fie ținută în viață pînă vine... ajutorul german. Sîntem români, la urma urmei, învățați să aşteptăm ba pe americani, ba legiunea străină, ba ajutorul german!
Filmul aminteşte realismul magic şi simbolismul subtil din Glissando.
Vreau un corp şi vreau doi mici şi o bere! Doina apare în film ca un spirit ce îşi caută reîncarnarea. Daneliuc nu e însă niciodată patetic, patetismul nu e partitura sa, aşa încît sublimul se amestecă cu derizoriul. Ca în viață. Ca în România.
Sînt român, sînt învățat să pierd! Bebe, tatăl copilului Doinei, se duce la spital. E un alcoholic disperat. Bea probabil de frică, de inutil, de lehamite. E un om cultivat şi umblat. Urcase Himalaya, sau cel puțin aşa spune. Dintr-o derizorie şmecherie – să pună mîna pe apartamentul Doinei – acceptă să fie copilul menținut în viață. Între el şi Vali, la început, se leagă o relație de interese diverse pentru acelaşi scop. Mai tîrziu, dragostea, în circumstanțe oricît de sordide, îi va uni pe marginea periculoasă a melodramei, în care nu se cade însă! Ajutorul german nu vine, dar ce să ne mirăm: de două mii de ani numai eşecuri!
Doina e debranşată, copilul moare.
Cubanezul poponar care lucrează şi trăieşte în atelierul de cauciucuri mizer al lui Bebe e bătut la sînge.
Futu-i maica mă-si! Pizda mă-si, şefu!
Bebe se teme de prezervative, Vali rămîne, din pricina debranşării Doinei, cu o teribilă obsesie a prizelor. Simte şi numeşte o teribilă lehamite. Acceaşi pe care o împărtăşeşte şi Bebe, bețiv, confuz, povestind despre reîncarnări şi clara lumină originară.
Doina nu ştie ce să facă, cum să dreagă, în aşa fel încât cei doi să fie împreună. Speranța unui trup în care să se reîncarneze. Bebe şi Vali se iubesc, pînă la urmă, chinuit, în maşină. Vali simte că va rămîne însărcinată, la capătul tunelului aşteaptă, probabil, clara lumină originară.
Nu am spus aproape nimic despre arta cinematografică a lui Daneliuc, despre performanțele actorilor etc. Însemnările mele de vizionare s-au axat mai degrabă pe latura narativă şi ideatică. Incomoditatea este starea naturală a lui Daneliuc. Acum aproape 25 de ani, cînd a ieşit pentru cîteva zile Glissando pe piață, trecînd pe Magheru cu Domnul Mihai Şora am auzit glasuri – fără îndoială “montate” – la coada de bilete: Daneliuc ăsta nu e român! Da, domle, nici măcar român nu e, cum îşi permite? Aici e buba, Daneliuc nu e numai român, dar şi un specialist în românitate. Asta îi incomodează pe populişti, pe cei cu respectul mereu sculat pentru idei primite şi patriotism de operetă. Nu prea mulți conaționali vor să se recunoască în oglinda pe care regizorul nostru scriitor le-o pune în față. Din punctul acesta de vedere, însă, Mircea Daneliuc se află într-o companie extrem de selectă (pe care o merită, de altfel, întru totul). Ingmar Bergman s-a autoexilat în Germania după Persona: conaționalii nu voiau să se recunoască în personajele lui. Cacoyannis a primit amenințări cu moartea şi cinematografele unde se juca Zorba Grecul au fost boicotate în patrie. Daneliuc e sistematic minimalizat şi ca regizor (unde, chipurile, ar fi prea narativ) şi ca prozator (ați ghicit: e prea filmic!). Dar, hai să punem degetul pe rană şi pumnul pe I. Lui Daneliuc îi pasă cînd altora li se rupe! Ştim cu toții că opusul dragostei nu e ura, ci indiferența. Sper ca lui Daneliuc să nu-i treacă niciodată acest rîsu-plînsu, această dragoste-ură românească.
Avem şi aşa prea mulți indiferenți!

Dumitru Radu Popa