Ancheta VR
Aurora Liiceanu
MULȚI SE ÎNTREABĂ CUM A REZISTAT POPORUL ROMÂN FĂRĂ PROIECTE NAȚIONALE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
1) Cred că există o mutație psihologică care explică această depreciere: promovarea, încurajarea individualismului, competiției, concurenței, performanței, reuşitei sociale, exprimată prin adoptarea valorilor materialiste. Asta nu numai la noi.
Dar, la noi, media, în general, şi mai ales televiziunea nu promovează şi reflexivitatea, gândirea socială, ci, mai ales, divertismentul ieftin, departe de realitate. (A râde de unii nenorociți care au inocența de a se crede talentați, esența show-ului «Românii au talent», pare să fie o distracție națională... – Alina Mungiu-Pippidi, România Liberă, 10 martie 2011 – este un gest care încurajează un emoțional primitiv, un narcisism confortabil, departe mult de cultivarea unui sistem de valori în care s-ar găsi solidaritatea.)
Solidaritatea se construieşte în timp, prin educație şi preocuparea pentru menținerea ei ca proiect bazat pe rațiune, pe capital social, mentalitate formată din copilărie când disciplina socială şi valorile trebuie educate şi asimilate.
2) Poate fi o componentă relativ constantă în configurația psihică a unei comunități atâta vreme cât membrii ei dau dovada că au interiorizat un eu social, pe lângă un eu personal – un eu reflexiv - şi un eu interpersonal. Acest eu social face ca indivizii să aibă sentimentul că aparțin unui grup mare, că au asimilat, de pildă, conceptul de cetățenie. Suntem un popor care are supra-dimensionat eul interpersonal, cel care se exprimă prin ataşament față de neamuri, rude, nepotism, atât de evident la noi. Acest lucru se exprimă şi prin transgresarea frontierei între public şi privat, prin privatizarea spațiului public ca în cazul Maternității Giuleşti, unde se serba onomastica angajatelor.
Motivațiile de mai bine, de succes exclud pe cineva care nu este din grupul restrâns, de sânge, indivizii nu se integrează în grupul larg, nu sunt sensibili la binele colectiv. Colegul meu, Adrian Neculau, scria recent în Ziarul de Iaşi că românii nu au ideea de altul, dorința de a (se) dărui unui ideal, gândul construcției comune, adeziunea la imaginarul colectiv care alimentează acțiunea…Ei cred sincer că sunt nişte diagnosticieni ai clipei... Acest lucru se poate înțelege şi gândind la raportul cu timpul, la lipsa de interes față de trecut şi incapacitatea de a gândi proiecte de lungă durată.
Putem vorbi de compasiune, de puseuri empatice, în situații speciale, cum ar fi catastrofele naturale sau mişcările sociale, dar nu de solidaritate.
(Altfel cum ne-am explica de ce doar vârstnicii, nu cei mai bogați astăzi, deci pensionarii, au dat procentul cel mai mare de donatori la teledonul pentru tsunami din Cambodgia, ei mai având vagi urme de empatie, în acest caz la nivel global.)
3) Solidaritatea pare să fie implicit nerecomandată odată ce se foloseşte frecvent expresia nu-ți face nimeni statuie, deci eforturile nu sunt recunoscute, apreciate social, tot folosul propriu fiind interesul. Mulți oameni se întreabă cum a rezistat poporul român care nu are proiecte naționale, nu are viziune privind viitorul, nu se preocupă de cauze comune, nu manifestă coeziune, voință colectivă; concluzia lor este că limba română ne ține la un loc.
4) Este adevărat că a existat un eu social, cooperare, solidaritate, adeziune, mai ales în mediul rural, unde comunitatea era mică şi nu exista anonimatul urban. Dar, comunismul a dus la erodarea lui, a conținutului lui adevărat şi a dus la duplicitate, adică la o nouă realitate psihică: supraviețuirea prin strategii cu o morală contextuală – imersia în determinări biologice, în interpersonal – care s-a articulat cu un eu social mimat. Valorile promovate de comunism erau clamate fără adeziune reală. Expresia una spui, alta fumezi (adică Kent) se referea exact la acest lucru. Mentalul colectiv al celor născuți în comunism este cel duplicitar, fiind indiferent sau inert la schimbare şi chiar mai mult şi la participare. Vedeți cum participă oamenii la rezolvarea consecințelor inundaților, soldații muncesc, ei beau la cârciumă, fiind vorba despre propriile lor case, de şcoala locală, nicidecum de casa vecinului etc.
5) După 1990, egalitarismul a suferit o cădere, societatea s-a polarizat, au apărut câştigători şi perdanți, au apărut pe scena socială breslele, care deşi aveau conflicte şi tensiuni interioare, îşi revendicau dreptul de a fi speciale, de a fi tratate diferit, de a se legitima prin rolul lor social mai important, intrând în raporturi de dezacord atât cu societatea în general, cât şi cu celelalte bresle. Oamenii au început să discute despre doctori, magistrați, profesori, ca să nu mai vorbesc despre parlamentari sau politicieni. Şi actorii îşi cer statutul de categorie specială, aducând argumente Dar şi ei, în oarecare măsură, şi profesorii au devenit funcționari, îşi arogă însă rolul în societate, aşa cum profesorii se laudă cu eticheta arhaică de dascăli. Media a indus şi exploatat contagiunea socială. Problema este că în interiorul fiecărei bresle coexistă vechiul şi noul, binele cu răul. Nu există voința de a curăța o breaslă de uscături, pentru că loialitatea de grup este puternică. Loialitatea ca un raport personal, pe când solidaritatea este bazată pe ideologie, este un raport față de colectiv. Oamenii au tendința să generalizeze şi acest lucru este folosit pentru a scuza lipsa de curaj a unora care nu doresc să-i elimine pe cei care şifonează prea mult imaginea publică a unui grup.
A apărut alergia la diferență, sentiment nou pentru noi, mai ales că înainte de 1990 diferența era față de nomenclaturişti doar. Invidia, aşa cum spunea Nikita Mihalkov, a invadat societatea. Cred că invidia există mereu, dar ea poate fi cronic latentă, ne-manifestă, controlată – suntem oameni – dar măcar nu acută. Aşa era în comunism la nivelul oamenilor obişnuiți.
Capitalul social, înțeles ca relații bazate pe încredere, solidaritate şi reciprocitate este deficitar (neîncredere în instituțiile statului, față de guvernanți, coabitarea suspiciunii cu naivitatea etc).
6) Nu ştiu, dar cred că dacă este solidar cu sine este solitar cu ceilalți. Sau, neintegrându-se în mediul larg care i se pare străin valorilor lui, rămâne solitar, pentru că nu poate adera la ideea unui compromis vital. Să nu uităm însă de orgoliul nemăsurat al intelectualilor, competiția pentru celebritate.
Lipsa de dezvoltare a României nu e un sindrom masochist al câtorva intelectuali. E o realitate, care ar fi mult mai des discutată dacă spațiul de dezbatere publică nu ar fi confiscat la noi de specialişti în literatură autohtonă (la fel de nedezvoltată ca țara) sau ideologi semialfabetizați (Alina Mungiu-Pippidi, România Liberă, 10 martie 2011). Şi aceştia sunt intelectuali sau trec drept intelectuali, nu? Intelectualii români nu sunt solidari în a respecta valori care duc la dezvoltare națională, ci aleargă solitari după rating şi alianțe care să-i facă să se descurce.
Dar, la noi, media, în general, şi mai ales televiziunea nu promovează şi reflexivitatea, gândirea socială, ci, mai ales, divertismentul ieftin, departe de realitate. (A râde de unii nenorociți care au inocența de a se crede talentați, esența show-ului «Românii au talent», pare să fie o distracție națională... – Alina Mungiu-Pippidi, România Liberă, 10 martie 2011 – este un gest care încurajează un emoțional primitiv, un narcisism confortabil, departe mult de cultivarea unui sistem de valori în care s-ar găsi solidaritatea.)
Solidaritatea se construieşte în timp, prin educație şi preocuparea pentru menținerea ei ca proiect bazat pe rațiune, pe capital social, mentalitate formată din copilărie când disciplina socială şi valorile trebuie educate şi asimilate.
2) Poate fi o componentă relativ constantă în configurația psihică a unei comunități atâta vreme cât membrii ei dau dovada că au interiorizat un eu social, pe lângă un eu personal – un eu reflexiv - şi un eu interpersonal. Acest eu social face ca indivizii să aibă sentimentul că aparțin unui grup mare, că au asimilat, de pildă, conceptul de cetățenie. Suntem un popor care are supra-dimensionat eul interpersonal, cel care se exprimă prin ataşament față de neamuri, rude, nepotism, atât de evident la noi. Acest lucru se exprimă şi prin transgresarea frontierei între public şi privat, prin privatizarea spațiului public ca în cazul Maternității Giuleşti, unde se serba onomastica angajatelor.
Motivațiile de mai bine, de succes exclud pe cineva care nu este din grupul restrâns, de sânge, indivizii nu se integrează în grupul larg, nu sunt sensibili la binele colectiv. Colegul meu, Adrian Neculau, scria recent în Ziarul de Iaşi că românii nu au ideea de altul, dorința de a (se) dărui unui ideal, gândul construcției comune, adeziunea la imaginarul colectiv care alimentează acțiunea…Ei cred sincer că sunt nişte diagnosticieni ai clipei... Acest lucru se poate înțelege şi gândind la raportul cu timpul, la lipsa de interes față de trecut şi incapacitatea de a gândi proiecte de lungă durată.
Putem vorbi de compasiune, de puseuri empatice, în situații speciale, cum ar fi catastrofele naturale sau mişcările sociale, dar nu de solidaritate.
(Altfel cum ne-am explica de ce doar vârstnicii, nu cei mai bogați astăzi, deci pensionarii, au dat procentul cel mai mare de donatori la teledonul pentru tsunami din Cambodgia, ei mai având vagi urme de empatie, în acest caz la nivel global.)
3) Solidaritatea pare să fie implicit nerecomandată odată ce se foloseşte frecvent expresia nu-ți face nimeni statuie, deci eforturile nu sunt recunoscute, apreciate social, tot folosul propriu fiind interesul. Mulți oameni se întreabă cum a rezistat poporul român care nu are proiecte naționale, nu are viziune privind viitorul, nu se preocupă de cauze comune, nu manifestă coeziune, voință colectivă; concluzia lor este că limba română ne ține la un loc.
4) Este adevărat că a existat un eu social, cooperare, solidaritate, adeziune, mai ales în mediul rural, unde comunitatea era mică şi nu exista anonimatul urban. Dar, comunismul a dus la erodarea lui, a conținutului lui adevărat şi a dus la duplicitate, adică la o nouă realitate psihică: supraviețuirea prin strategii cu o morală contextuală – imersia în determinări biologice, în interpersonal – care s-a articulat cu un eu social mimat. Valorile promovate de comunism erau clamate fără adeziune reală. Expresia una spui, alta fumezi (adică Kent) se referea exact la acest lucru. Mentalul colectiv al celor născuți în comunism este cel duplicitar, fiind indiferent sau inert la schimbare şi chiar mai mult şi la participare. Vedeți cum participă oamenii la rezolvarea consecințelor inundaților, soldații muncesc, ei beau la cârciumă, fiind vorba despre propriile lor case, de şcoala locală, nicidecum de casa vecinului etc.
5) După 1990, egalitarismul a suferit o cădere, societatea s-a polarizat, au apărut câştigători şi perdanți, au apărut pe scena socială breslele, care deşi aveau conflicte şi tensiuni interioare, îşi revendicau dreptul de a fi speciale, de a fi tratate diferit, de a se legitima prin rolul lor social mai important, intrând în raporturi de dezacord atât cu societatea în general, cât şi cu celelalte bresle. Oamenii au început să discute despre doctori, magistrați, profesori, ca să nu mai vorbesc despre parlamentari sau politicieni. Şi actorii îşi cer statutul de categorie specială, aducând argumente Dar şi ei, în oarecare măsură, şi profesorii au devenit funcționari, îşi arogă însă rolul în societate, aşa cum profesorii se laudă cu eticheta arhaică de dascăli. Media a indus şi exploatat contagiunea socială. Problema este că în interiorul fiecărei bresle coexistă vechiul şi noul, binele cu răul. Nu există voința de a curăța o breaslă de uscături, pentru că loialitatea de grup este puternică. Loialitatea ca un raport personal, pe când solidaritatea este bazată pe ideologie, este un raport față de colectiv. Oamenii au tendința să generalizeze şi acest lucru este folosit pentru a scuza lipsa de curaj a unora care nu doresc să-i elimine pe cei care şifonează prea mult imaginea publică a unui grup.
A apărut alergia la diferență, sentiment nou pentru noi, mai ales că înainte de 1990 diferența era față de nomenclaturişti doar. Invidia, aşa cum spunea Nikita Mihalkov, a invadat societatea. Cred că invidia există mereu, dar ea poate fi cronic latentă, ne-manifestă, controlată – suntem oameni – dar măcar nu acută. Aşa era în comunism la nivelul oamenilor obişnuiți.
Capitalul social, înțeles ca relații bazate pe încredere, solidaritate şi reciprocitate este deficitar (neîncredere în instituțiile statului, față de guvernanți, coabitarea suspiciunii cu naivitatea etc).
6) Nu ştiu, dar cred că dacă este solidar cu sine este solitar cu ceilalți. Sau, neintegrându-se în mediul larg care i se pare străin valorilor lui, rămâne solitar, pentru că nu poate adera la ideea unui compromis vital. Să nu uităm însă de orgoliul nemăsurat al intelectualilor, competiția pentru celebritate.
Lipsa de dezvoltare a României nu e un sindrom masochist al câtorva intelectuali. E o realitate, care ar fi mult mai des discutată dacă spațiul de dezbatere publică nu ar fi confiscat la noi de specialişti în literatură autohtonă (la fel de nedezvoltată ca țara) sau ideologi semialfabetizați (Alina Mungiu-Pippidi, România Liberă, 10 martie 2011). Şi aceştia sunt intelectuali sau trec drept intelectuali, nu? Intelectualii români nu sunt solidari în a respecta valori care duc la dezvoltare națională, ci aleargă solitari după rating şi alianțe care să-i facă să se descurce.