SÎNT UN SINGURATIC CORDIAL

1) – 2) Cred că există ceva structural, deci neocazional, în interiorul unor comunități care le trimit pe acestea mai degrabă către sentimente şi conduite ce presupun solidaritatea. Nu este vorba, desigur, despre o însuşire biologică şi neschimbătoare, ci un rezultat al trăirii în istorie, deci al experienței acumulate de-a lungul timpului, gîndindu-mă desigur la durata lungă, la distanțe temporale acumulate în secole sau milenii. La conturarea unor asemenea sentimente şi conduite, contribuie desigur, pe lîngă unele evenimente cruciale, şi o mulțime de factori cu acțiune mai lentă, legați de natura vieții politice şi economice, a celei culturale sau religioase. Să ne gîndim, de-o pildă, că un Max Weber lega naşterea capitalismului de un anume mod de gîndire şi situarea în lume numit de el etica protestantă. De bună seamă că pot exista momente astrale de solidaritate de mare suprafață, legate nu doar de pusee de ambiție ori de suferință, ci şi de unele de bucurie intensă. Să ne gîndim o clipă la modul în care am trăit noi, românii, la ce intensitate şi cu ce sentiment de co-apartenență, cîteva zile din decembrie 1989, ca să nu ne ducem mai mult în trecut, la evenimente asemănătoare de bucurie colectivă, deci de solidaritate în bine, ca să spun aşa. De bună seamă, acestea sunt momente de solidaritate foarte intense, dar dacă nu se bazează pe nimic altceva, pe ceva ce vine din istoria lungă, sînt, dacă nu foarte superficiale, atunci trecătoare ca ploaia de vară cea repede sosită şi aproape la fel de repede plecată!
3) – 4) Cu siguranță că nu! Momentele noastre de solidaritate sînt dintre cele iute trecătoare! Din păcate, aş adăuga. Cu excepția revoluției de la 1848, care a fost un fenomen istoric pregătit şi construit, şi pe care avea să se clădească prima noastră tentativă de modernizare, la noi, totul s-a petrecut mai degrabă stihial şi pe neaşteptate, ca izbucnire a orgoliului, în cazul cîtorva condotieri medievali sau a unor politicieni mai apropiați de vremurile noastre, s-au ca explozie provocată de dureri acumulate cu deceniile şi cu secolele, cum este cazul nenumăratelor noastre răscoale. Sîntem, mai degrabă, un popor de răsculați decît unul de revoluționari sau de reformişti. Încă o dată, sîntem aşa nu de la Dumnezeu sau de la natură, ci de la istorie şi de la cultură! Dacă e să iau în discuție factorul religios, că tot l-am citat pe Weber, am senzația că ortodoxia noastră nu poate conduce solidaritatea dincolo de familie, înțeleasă ca un clan, şi micile comunități rurale – oraşul, la noi, deja dezbină! – trăind în jurul micilor bisericuțe pictate, nu al unor mari catedrale, iradiind pe sute de kilometri de jur împrejur. Nu e o judecată de valoare, ci numai una de existență şi diagnostic.
Nu cred că există ceva adus în mod specific de comunism în acest mod de a trăi în lume. Acesta nu a modificat structura noastră zămislită în zeci de secole. A reuşit însă altceva, însă aceasta cu asupră de măsură – a ascuns calitățile, cîte vor fi fiind, şi a exacerbat defectele noastre. Nu a inventat nimic în ceea ce priveşte natura vieții noastre comunitare, dar a făcut-o să arate mai degrabă a bîlci decît a carnaval, în sensul ceva mai catolic al termenului. Rădulescu-Motru vorbea despre individualismul nostru, chiar despre un anume anarhism de structură. Comunismul nu le-a putut anula, le-a ascuns sub un strat subțire şi strident de vopsea colectivistă , iar la prăbuşirea sa, aceste trăsături au izbucnit la lumină cu o violență şi mai mare decît în perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial.
5) Criza e profundă şi cronică, aş putea spune, iar clivajele sînt peste tot, între bresle, ca şi în interiorul acestora. Singurele solidarități pe care le sesizez privind în jur sînt de grup, de mici interese comune, pe care le-aş boteza, mai degrabă, cîrdăşii, unele par foarte asemănătoare cu cele dintre răufăcători. Partidele n-au treabă cu doctrinele sau ideologiile, ci mai degrabă cu lupta crîncenă pentru resurse, fiind un fel de structuri nu atît de natură politică, cît mafiotă. Sindicatele sînt doar o trambulină pentru ingenioşii lor lideri fie spre poziții politice, fie spre căpătuirea economică, fie spre amîndouă laolaltă. Cît priveşte breslele creatoare, mai bine nu mai vorbesc. Ştim cu toții, artiştii, scriitorii, inventatorii fac parte dintr-un gen foarte iritabil! Mult mai trist mi se pare însă cînd îi văd pe reprezentanții acestor bresle țuțerind pe lîngă unul sau altul dintre puternicii zilei, pentru o poziție, o sinecură, o bursă, o subvenție, o comandă de stat, un oarece avantaj, supuşi aceleaşi crîncene bătălii pentru resurse precum politrucii, afaceriştii sau popimea de toate culorile religioase. Intelectualii, creatorii şi bravii noştri păstori au învățat de minune notele pe care pot cînta cu lupii şi nu împotriva acestora.
6) Am o problemă cu această întrebare. Chiar două. În primul rînd, nu mă socotesc un intelectual, ci numai un scriitor, şi ar trebui să răspund din afara acestei minunate bresle. Aş putea să mă socotesc un intelectual dacă ar avea cît de cît credit o definiție a acestuia aparținînd, culmea!, unui autor de stînga, ceea ce eu nu sunt. Este vorba despre Michel Foucault care, într-un interviu de acum peste 40 de ani, spunea: „în schimb eu ştiu ce înseamnă să fii un intelectual – să ai creierul atît de suplu, pe cît este posibil, şi coloana atît de dreaptă, cît este necesar”. Din păcate, o asemenea definiție, nu poate provoca în lumea noastră intelectuală vreun frison ci doar, eventual, un puternic hohot de rîs. În al doilea rînd, intelectualii noştri de la dreapta se situează pe un fel de iluzorii postamente, de unde privesc popor, prostimea cu dispreț şi chiar cu dezgust: pensionarii le put, pentru că doar consumă şi mai şi votează, bugetarii pentru că nu produc, deşi ei înşişi sînt adesea multipli bugetivori, prostimii ar trebuie să i se restrîngă dreptul de vot, trecîndu-se de la votul universal la unul censitar, deşi boierii paşoptişti, cînd propuneau universalizarea votului, renunțau de bună voie la un privilegiu istoric. Intelectualii de la stînga, în schimb, sînt mai atenți la problemele comunitare, dar au tendința aiuritoare de a se dizolva cumva în masa demografică înconjurătoare, risipindu-şi cu aplomb specificitatea, propria lor diferență. Or, diferența face existența, cum ne amintea încă Remy de Gourmont, acum vreo sută şi cincizeci de ani. Cum se vede nu am un loc în rîndurile intelectualilor, de aceea am ales exilul în cele ale scriitorilor, unde măcar îți sînt recunoscute diferențele, ba chiar şi ciudățeniile. Iar aici? Aici, mă simt un singuratic cordial, cum spuneam mai de mult într-un interviu. Îmi văd de treaba mea, care este scrisul meu, şi cînd nu mai pot, reacționez, reacționar fiind eu de felul meu, reacționez împotriva abuzului, a prostiei, a ticăloşiei etc. Nu contează cine le comite şi indiferent împotriva cui se manifestă acestea, fie că e o persoană, fie că e un grup vulnerabil, fie că este vorba despre noi toți. Nu că nu aş fi încercat de-a lungul acestei vieți, mai ales în ultimii vreo 25 de ani, şi alte forme de solidaritate – de breaslă, civică şi chiar politică, dar n-a mers, n-a fost să fie. Poate nu e natura mea, sau poate nu e natura mediului care să se potrivească cu natura mea. Nu ştiu. Asta nu înseamnă că nu mă simt bine în micile grupuri de prieteni mai vechi sau mai noi, cu care nu am nimic de împărțit, nici măcar o problematică glorie postumă…