Ancheta VR
Vintilă Mihăilescu
NU TREBUIE CONFUNDATĂ SOLIDARITATEA CU MILA
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
1) Cîtuşi de puțin! Este, cred, mai degrabă o iluzie de optică. Cînd facem astfel de ipoteze (sau avem această impresie), ne referim, de regulă, nostalgic, fie la solidaritatea micilor comunități tradiționale, fie la ceva de genul iubirii creştine. Or, pe de o parte, solidaritatea comunitară era mai degrabă întrajutorare interesată, iar pe de altă parte, nu sînt deloc convins că a existat mai multă iubire creştină în războaiele religioase decît în ecumenismul (relativ...) actual. Altfel spus, cred chiar că există mai multă solidaritate în prezent, prin forme uneori instituționalizate de participare, voluntariat, filantropie etc., doar că aceasta nu mai este atît de compactă şi deci vizibilă, ci mai degrabă difuză, opțională şi în consecință mai puțin vizibilă. Astfel, poți să vezi mai mulți indivizi egoişti în jurul tău, dar este foarte posibil să existe destul de mulți indivizi solidari cu alții, dar pe care să nu-i vezi şi de care să nu afli niciodată. Mai mult, bună parte a solidarității s-a mutat on line, a devenit virtuală, astfel încît ceea ce vedem este mai degrabă marea de indiferență decît rețelele subacvatice de solidaritate...
2) Într-o anumită măsură şi într-o anumită formă, solidaritatea este consubstanțială cu orice societate, este liantul care face posibilă existența societății, oricare ar fi aceasta. Nu trebuie confundată însă solidaritatea cu mila, care poate fi o constantă la unii indivizi, dar mai adesea ia forma unor astfel de pusee mai mult sau mai puțin conjuncturale.
3) Societatea românească a fost masiv şi pînă extrem de curînd o societate de sate, o țară de țări, de comunități rurale în care, după cum spuneam, solidaritatea de întrajutorare nici nu avea cum să lipsească. Ea se oprea însă, de cele mai multe ori, în hotarul satului şi nu prea îi avea în vedere pe vecini şi vinituri. Nu acest gen de solidaritate organică ne-a lipsit deci (şi de el ne mai leagă, adesea, nostalgiile abstracte după vremurile de altădată), ci solidaritatea mai largă (națională, socială, general umană), de natură mai degrabă asociativă. Pe aceasta mai trebuie să o învățăm...
4) Lucrurile nu sînt chiar aşa de simple. Un regim dictatorial divide oamenii, evident, dar produce şi reacții de rezistență şi solidaritate. A fost cazul şi al comunismului la noi. Vă dau un singur exemplu: ideologic, s-a dorit dispariția țărănimii şi dizolvarea ei în proletariatul victorios. Ştim care au fost mijloacele utilizate, de la cooperativizare la sistematizare. Rezultatul neaşteptat a fost că s-au creat şi acele rețele de solidaritate pe care le-am numit gospodării difuze, care reuneau rudele de la sat cu cele plecate la oraş şi care au făcut ca familia țărănească să iasă profund schimbată, ce-i drept, dar, într-un fel, şi întărită din această experiență. Pe scurt, comunismul a creat grade şi forme diferite de disociere şi colaboraționism, dar a generat şi considerabil de multe forme reactive de țesut social şi chiar de solidaritate – cel puțin în cuget şi simțiri... Le moştenim şi pe unele, dar şi pe celelalte!
5) Cred că acest clivaj despre care vorbiți este parte a unei stări sociale mult mai generale, în care principiile competiției nu reuşesc (deocamdată) să se articuleze cu cele ale interesului comun şi, în ultimă instanță, ale binelui public. În acest context, solidaritățile sînt mai degrabă emoțional de gaşcă, decît rațional asociative.
6) Cred că persistă încă la noi o confuzie sau o contaminare reciprocă între mitul romantic al geniului şi construcția socială a intelectualului. Rezultatul este un mit asumat al intelectualului ca erou civilizator, venit din solitudinea codrului, bisericii sau a bibliotecii pentru a lumina poporul la momentul predestinat şi a se retrage apoi în înțelepciunea solitudinii sale (împărtăşită eventual cu alți cîțiva convivi). Îmi place, ce să zic! În plus a şi funcționat aşa, căci întreaga noastră construcție națională a fost străbătută de acest filon romantic. Mi-e teamă însă că menirea de intelectual înseamnă mult mai multă muncă şi mult mai puțin prestigiu decît acest model eroic. Sau, ca să răspund în termenii dumneavoastră, menirea clasică a intelectualului presupune practica de fiecare zi a solidarității, fără refugiul solitar şi/sau orgoliul personal al turnului de fildeş. E mai puțin plăcut, dar cred că este mai benefic social...
2) Într-o anumită măsură şi într-o anumită formă, solidaritatea este consubstanțială cu orice societate, este liantul care face posibilă existența societății, oricare ar fi aceasta. Nu trebuie confundată însă solidaritatea cu mila, care poate fi o constantă la unii indivizi, dar mai adesea ia forma unor astfel de pusee mai mult sau mai puțin conjuncturale.
3) Societatea românească a fost masiv şi pînă extrem de curînd o societate de sate, o țară de țări, de comunități rurale în care, după cum spuneam, solidaritatea de întrajutorare nici nu avea cum să lipsească. Ea se oprea însă, de cele mai multe ori, în hotarul satului şi nu prea îi avea în vedere pe vecini şi vinituri. Nu acest gen de solidaritate organică ne-a lipsit deci (şi de el ne mai leagă, adesea, nostalgiile abstracte după vremurile de altădată), ci solidaritatea mai largă (națională, socială, general umană), de natură mai degrabă asociativă. Pe aceasta mai trebuie să o învățăm...
4) Lucrurile nu sînt chiar aşa de simple. Un regim dictatorial divide oamenii, evident, dar produce şi reacții de rezistență şi solidaritate. A fost cazul şi al comunismului la noi. Vă dau un singur exemplu: ideologic, s-a dorit dispariția țărănimii şi dizolvarea ei în proletariatul victorios. Ştim care au fost mijloacele utilizate, de la cooperativizare la sistematizare. Rezultatul neaşteptat a fost că s-au creat şi acele rețele de solidaritate pe care le-am numit gospodării difuze, care reuneau rudele de la sat cu cele plecate la oraş şi care au făcut ca familia țărănească să iasă profund schimbată, ce-i drept, dar, într-un fel, şi întărită din această experiență. Pe scurt, comunismul a creat grade şi forme diferite de disociere şi colaboraționism, dar a generat şi considerabil de multe forme reactive de țesut social şi chiar de solidaritate – cel puțin în cuget şi simțiri... Le moştenim şi pe unele, dar şi pe celelalte!
5) Cred că acest clivaj despre care vorbiți este parte a unei stări sociale mult mai generale, în care principiile competiției nu reuşesc (deocamdată) să se articuleze cu cele ale interesului comun şi, în ultimă instanță, ale binelui public. În acest context, solidaritățile sînt mai degrabă emoțional de gaşcă, decît rațional asociative.
6) Cred că persistă încă la noi o confuzie sau o contaminare reciprocă între mitul romantic al geniului şi construcția socială a intelectualului. Rezultatul este un mit asumat al intelectualului ca erou civilizator, venit din solitudinea codrului, bisericii sau a bibliotecii pentru a lumina poporul la momentul predestinat şi a se retrage apoi în înțelepciunea solitudinii sale (împărtăşită eventual cu alți cîțiva convivi). Îmi place, ce să zic! În plus a şi funcționat aşa, căci întreaga noastră construcție națională a fost străbătută de acest filon romantic. Mi-e teamă însă că menirea de intelectual înseamnă mult mai multă muncă şi mult mai puțin prestigiu decît acest model eroic. Sau, ca să răspund în termenii dumneavoastră, menirea clasică a intelectualului presupune practica de fiecare zi a solidarității, fără refugiul solitar şi/sau orgoliul personal al turnului de fildeş. E mai puțin plăcut, dar cred că este mai benefic social...