Eseuri
Călin-Andrei Mihăilescu
UN UNIVERS ASTROCENTRIC
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
You’ll take me for a ride, I feel, and this is how I think you will
Mare bairam de cumpărături la mall
Acum, că ai terminat de făcut cumpărăturile iar căruciorul e plin până la refuz, iată că ți-a venit rândul să te aşezi şi tu la coadă, alături de ceilalți clienți mulțumiți. Împingi căruciorul şi-ți faci loc prin culoarul îngust ce duce la cassă. Privind pieziş pe traseul reprezentat de această arcadă falsă, o să observi chipurile prin care lumea tabloidelor te scanează cu atenție şi-o să înceapă, parcă, să te mănânce degetele: a cumpăra sau a nu cumpăra? O întrebare simplă, destinată simplelor perversiuni. O, tu, consumator, potențial cumpărător a cărui artă se eliberează exact din acest potențial: acestea sunt chipurile aureolate de glorie în America de Nord; acestea sunt vedetele care-ți însoțesc înaintarea înceată prin noul tunel al tuturor vânturilor şi al schimburilor comerciale. Înainte ca banii şi mărfurile să treacă dintr-o mână în alta, atenția îți este distrasă de chipurile pe care
le-ai văzut de mult prea multe ori. Primeşti parcă veşti dintr-o altă lume – lumea faimei. Iată-i pe reprezentanții ei: Britney Spears e o vedetă, Michael Jordan a fost o vedetă, aşa cum au fost şi vajnicii membri ai trupei Rolling Stones; Bill Gates e o vedetă, la fel e Brad Pitt, la fel şi Angelina Jolie... Din punctul de vedere al vânzătorilor de carte de consum din zilele noastre, Paolo Coelho e o vedetă, la fel ca J.K.Rowling şi Dan Brown. Pentru pasionații de sport, Ronaldinho e un star veritabil, Michael Schumacher e şi el un star, Venus şi Serena Williams sunt starurile-surori, Rafael Nadal şi Roger Federer sunt un soi de co-staruri, iar Tiger Woods, o, da, el e, într-adevăr, marea vedetă, starul incontestabil.
Cerurile noii culturi pop sunt pline de stele şi de staruri – nu exhaustive, ci de-a dreptul obositoare, iar inerția simplei enumerări nu mai lasă loc defel pentru golul copernican. Toate acele stele strălucesc privindu-ne de sus în ritmul clipurilor publicitare care întrerup spațiile calme şi infinite ale lui Pascal. Şi vin neîncetat spre noi de dincolo de ecranul televizorului sau al computerului: oricine poate frunzări paginile revistelor cu vedete sau al celor de scandal cu un simplu clic; iar ele, imaginile fundamentale ale acestei noi culturi, cultura pop, sunt pretutindeni. Nu-ți dau pace deloc şi te tot înghiontesc prin tunelul conceptual al schimburilor comerciale pe care îl traversezi acum. Starurile vin – de sus, ca orice stele, nu-i aşa? – ca să-ți ofere o imagine a ordinii extatice a banilor. Şi vin mereu, nu se mai opresc; şi cad parcă asupra ta cu acea fervoare a repetiției care e însăşi sursa acestei noi culturi.
Sub asediul acestor stele agresive a căror țintă suntem chiar noi, se produc rapid şi efectele: spiritul tău deschide sticla; vezi deodată bulele heideggeriene de 7Up mergând mereu în sus, ieşind parcă dintr-un izvor prea profund pentru a-l putea sonda. Cultura exclusivistă a bulelor pare a străluci asemenea unei repetiții exasperante a culturii de masă reprezentate de staruri; originile lui Heidegger – reversul, rezistența față de şi esența insignifiantă a produsului de consum numit Britney Spears. Cu fiecare nouă apariție şi prin prezența starului, cultura pop îşi reafirmă disprețul pentru unicitate, pentru acea esență străveche şi originară a cărei distanță a fost numită, de Benjamin, „aură”. Vacile sacre ale culturii adevărate reprezentate de opera de artă (ridicați-vă şi aliniați-vă aici, Leonardo, Virgiliu & Comp!) sunt alese pentru a se potrivi cu forma unică ce le generează pe toate. Şi totuşi, un locuitor dezinhibat al zonei culturii pop şi nu numai – Gilles Deleuze – ne spune că Unicul, cel dintâi de felul acesta, nu-i nimic mai mult decât o simplă unitate extrasă dintr-o multiplicitate. Arta pretențioasă – şi sistemele ei de susținere cum ar fi teoria critică, literatura comparată şi estetica filosofică – vor fi privite drept suspendarea benevolă a multiplicității din care acel Unic de seamă, o dată extras, îşi şterge urmele pentru a putea lua lumea în stăpânire. La rândul său, noua cultură pop ştie – cu sprâncenele parcă încruntate, dar nu şi cu ochii plecați – că acel Unic nu-i suficient: Unul e deprimant. Einmal ist dismal. Steaua străluceşte – un intermitent şi orbitor spectacol în care joacă unul, mai mulți şi Unicul. Acel unu care poate deveni mai mulți este starul. Îi ademeneşte pe numeroşi consumatori în capcană, adică în fericita identificare care le oferă o identitate parțial ludică: a fi la fel cu el prin nenumăratele căi ale unei noi vieți lipsite de vlagă. Steaua poate repara aure: reprezintă tot atâtea forme posibile ale tale câte pot exista, îți descoperă dorințele ascunse ca o multiplicitate redusă la forma sa unică – tu – însuți.
Cum, n-ai de gând să-i asculți chemarea? Celine Dion nu te face să te simți mic şi insignifiant? Nu poți suporta imaginea atât de bine vândută a lui Tom Cruise? Nu-ți vine s-o cumperi cu totul pe Britney Spears măcar pentru o clipă? Crezi că ea sublimează suburbia aşa cum ar trebui s-o facă un Dasein de plastic? Că e doar un produs al directorilor executivi ai corporației Sony Music? Eşti gata să afirmi că astfel de staruri poartă cu ele semnul golit de orice sens esențial al faimei? Şi de ce nu? Trăim într-o țară liberă, la urma urmei şi, luând în considerare toate acestea, e dreptul fiecăruia să nu guste astfel de concursuri gen Big Brother şi să respingă acest tip de familie extinsă din paradis şi până în infern care i se oferă din punct de vedere cultural. Le go?t oblige – gustul e pentru cei puternici, pentru cei slabi şi pentru cei atipici – dar încă mai trebuie să traversezi tunelul ce duce la casă, să plăteşti şi să te porți conform tuturor normelor comune în vreme ce încerci să te desprinzi dintre umbrele strălucitoare ale acestei noi porți de fildeş a tabloidelor. Banii şi mărfurile trec dintr-o mână în alta în punctul culminant al schimbului comercial, acel moment parcă scos din timp când mâinile devin gheare prinse în extazul legii gravitației. Iar după ce acest mititel chatharsis a reuşit să te scuture de fulgii de lumină pe care starurile i-au aruncat asupra ta, ieşi de la mall, în cele din urmă, liber ca pasărea cerului. Acum eşti în parcare.
Dând o raită cu maşina
Conducând tot înainte pe strada desfătării şi a descurajării, priveşti în oglinda retrovizoare. Poate că e timpul să te întrebi: „Ce contează?”... „Ce cumpăr, de fapt?” Iar apoi, conceptual şi mândru: „Oare cum poate cineva să cumpere tot balastul acestei culturi pop?”1 Şi mai apoi, cu o strategică încruntare a sprâncenelor: „Dar neintrând în acest sistem stelar, oare nu suntem păcăliți şi conduşi într-o altă economie?” O adiere de paranoia conspirativă te poate cuprinde ca o boare pe acest drum fenomenologic: „şi dacă respingerea aceasta a mea a sistemului de staruri a fost calculată în avans de Bătrânii şi Înțelepții Mall-ului?” Şi dacă, disprețuind chipul cu acele buze rujate din belşug ale Angelinei Jolie, posibilitatea ca eu să cumpăr o carte de Alice Munro e deja calculată pentru a creşte de zece ori, iar achiziționarea unui film de Bergman pe DVD să cunoască o creştere uriaşă, de 450%? „Dacă cumva valoarea de schimb a unui star oarecare e măsurată tocmai în acest mod pervers?” Şi dacă, atunci când cumpăr lucruri legate de cultură, subiectul meu estetic şi rafinat cumpără cumva împotriva Angelinei? (Bine, asta nu-i întru totul adevărat; de fapt, cumpăr împotriva lui Brad Pitt.) Şi cât de departe poate merge această estetică a consumului ce opune rezistență şi e îndreptată împotriva cantității tot mai mari de conformism şi care ajunge până în străfundurile inconştientului? Până unde aş putea, oare, să-mi împing speculațiile paranoice? Ar trebui să presupun că a cumpăra împotriva lui Matt Demon dă o posibilitate de 50% să iau două pachete de gumă şi un tub de pastă de dinți Colgate, dar nicidecum fasole la conservă sau granule de tămâie? Trebuie să presupun că există nişte raze subliminale ce-mi ies în cale, desigur, trimise de stele, pentru a-mi spune ce să fac, în conformitate cu o serie de scenarii secrete şi gata făcute, valabile chiar şi în universurile paralele ale cumpărăturilor, aşa cum e al meu (dar care nu sunt şi alternative, asta cu atât mai puțin)? Ar trebui să renunț, să mă las prins în convingerea că există o aură neagră aruncată de stele, pe care Bătrânii şi Învățații Mall-ului o calculează ca pe o nişă de magazin? Adorno nu a fost primul care a sugerat că, pentru a vedea o stea, nu trebuie să te uiți direct la ea, ci uşor pieziş. O simplă privire grăbită e modul cel mai adecvat de a te uita la o stea. A o privi direct înseamnă a o pierde, iar astfel a te prăbuşi în propria privire fascinată, lipsită de acea licărire în stare să dezvaluie marele vasilisc de deasupra ta. Oricine îşi poate da seama: puterea de vânzare a stelelor de toate felurile e direcționată aproape clandestin către lumile înalte şi exclusiviste care resping simpla privire. Arta populară limitează câmpul vizual şi nu le dă dreptul exclusiviştilor să-i lase ochii să se deschidă cu adevărat. Necunoscute mai sunt şi căile capitalului!
Dar în orice fel ar fi înțelese, stelele sunt articulate într-un sistem nesfârşit şi fără vreo limită: acolo nu există discriminări – fiecare îşi poate cumpăra imaginea preferată. Starurile oferă acel punct de conexiune dintre capital şi democrație în acelaşi fel în care Moş Crăciun face legătura dintre capital şi ritual (iar Satan, la depărtare de numai o metateză, se ascunde în detalii, detaliile ce definesc starurile, cele la care privesc devotații în vreme ce contemplă, aşa-şi imaginează, însuşi starul: buzele Angelinei, haina lui Britney, mişcarea lui Tiger...) Făcând să apară această imagine dintr-o simplă privire, starurile articulează dubla organizare a fetişului. Nebunia de a vedea se întinde până la antipozii barocului, imagine creată de o simplă privire. Ce bine se potriveşte toată povestea asta pentru blocajul din trafic în care ai ajuns!
Moş Crăciun nu-i chiar real; şi nici starurile nu sunt. Ambele imagini aparțin unui regn daimonic sau angelic ce mediază între mersul de fiecare zi la cumpărături şi dorințele utopice. Medierea universală despre care vorbea Hegel ar pune la păstrare starurile culturii pop ca pe nişte veritabili idoli antropomorfi, dar acestea sunt elemente evidente de coerență din cadrul culturii pop contemporane, în vreme ce e supusă focului încrucişat al criticii. Pentru a le înțelege, criticul ar trebui să stăpânească o serie de instrumente de bază (distanța critică, focalizarea fenomenologică pe obiectul interpretării, interpretarea ca atare) şi să se alăture masei. Vreau să spun masei necritice necesară pentru ca sistemul stelar să se poată pune în mişcare şi să dureze. Dacă criticul ar fi tentat să încerce o vastă reconsiderare a universului culturii (pop), mai degrabă decât să opună de la bun început o rezistență specifică şi îndârjită vicleniei ploii de stele, ar fi mai bine să se alăture definitiv masei necritice. Mişcarea aceasta poate implica o promisiune diferită pentru direcția ulterioară a criticii, inclusiv a celei a lui Adorno şi a industriei culturii al cărei vestitor a fost acesta.
Universul astrocentric e fabricat fără să fie nevoie de vreun recurs la critică. Asta înseamnă a afirma cu voce tare că astrocentrismul este în mod necesar necritic. Stelele se nasc în prăpastia deschisă între opera de artă şi conceptul de operă de artă: în termeni kantieni, ele apar în clipa sublimă ce face imaginația incapabilă de a mai conecta opera de artă cu conceptul corespunzător. Din punct de vedere geopolitic, starurile sunt sublime, atât matematic, cât şi dinamic. Ele întrerup judecata şi o împiedică de a reveni la pendulul ei ce se mişcă perpetuu între opera de artă şi concept. Prin neîncetatul lor flux de stălucire, stelele întruchipează eşecul conceptului kantian de Einbildungskraft2, din care se hrănesc cu o poftă pe cât de feroce, pe cât e şi recurentă. Deoarece evaluarea unui star nu poate fi întru totul efectivă la nivel critic, starul trebuie să aparțină tărâmurilor paradisiace ale scenariilor industriei culturii, acolo unde i se şi plătesc sume fabuloase pentru a rămâne. În acele ceruri înstelate ce amintesc de pânzele lui Van Gogh, pura reprezentare înghite orice altă urmă a prezenței.
Starurile sunt făcute ca să absoarbă o multitudine de priviri de natură a le mări strălucirea. Cu siguranță, e nevoie de ceva muncă pentru a evidenția şi a observa mişcarea şi evoluția fiecărei stele. The Dixie Chicks nu vor cânta şi nu vor zbura pe mătura fermecată a lui Harry Potter – o astfel de ciocnire stelară ar implica riscul, pericolul ca vânzările să scadă la zero. În principiu, universul astrocentric e multi-centrat, permite erori categoriale şi evită critica cu un zâmbet divin sau cu furie nestăpânită.
Şi atunci, cum să nu-ți pui melancolica întrebare: „Cum de pot păli şi cum se pot stinge stelele într-un univers astrocentric?” Sportive şi sportivi celebri se retrag pentru a fi imortalizați pe numeroase bulevarde faimoase, în nenumărate „hall of fame” sau în alte mausolee moderne. La urma urmei, starurile din domeniul sportului sunt cele mai reale dintre toate: comerțul acestor luptători ai zilelor noastre este validat în mod empiric de competiția cea mai valabilă în fața oricărei încercări de manipulare. Praful lor stelar si cosmic lasă urme care nu mai arată, însă, şi drumul de întoarcere (vechiul sistem de orientare pentru întoarcere al lui Hänsel şi Gretel va fi constituit fie din elemente de kitsch, fie din fragmente nostalgice de tabără). Dar pierderea starurilor are o rațiune, iar în această privință, praful cosmic e persistent. Poți găsi urme din el chiar pe oglinda retrovizoare a maşinii şi, în timp ce conduci privind atent în ea, încerci, de fapt, să-i arunci, acestei stele, măcar o privire, oricât de grăbită ar fi ea.
Tocmai atunci se întâmplă ca o vacă să apară parcă de nicăieri în mijlocul şoselei. Virezi brusc, îi eviți mugetul, nivelul de adrenalină creşte (dar destul de târziu, ca de obicei), şi atunci ai ceea ce alcoolicii numesc „o clipă de luciditate extremă”: înțelegi deodată că privirea aruncată stelei nu e doar indirectă, ci şi dublă. Ea acoperă spectrul (1) al distanței fixe dintre subiectul aflat în fața ochilor tăi şi un obiect persistent şi stabil şi (2) distanța variabilă ce se măreşte sau se micşorează, asemenea unui acord între cel ce priveşte ca un veritabil voyeur şi obiectul dorinței sale. Distanța fixă e adnotată drept diferența ontologică dintre cel atins de celebritate şi restul privitorilor – iar aici distanța epistemologică dintre subiect şi obiect e transformată într-una ontologică, ce nu poate fi absorbită şi percepută de sistemul gândirii. Dacă punem altfel problema, pentru că şi aşa vă place să va mutați, uneori, mobila din apartament, existența unui star îi copleşeşte înțelegerea. Nici un subiect al modernității nu va fi mai mult decât unul lipit de steaua sa proprie, asta doar dacă nu cumva este vorba despre subiectul transcendental al lui Kant contemplând o stea monadică care, ca să spunem adevărul până la capăt, ar fi un caz de episte-înşelătorie în cheia culturii de masă. Lumina enigmatică a Creației şi lumina orbitoare a soarelui sunt acum puse în umbră de covoarele roşii pe care păşesc noile stele. Pe care, de altfel, le putem vedea oricând.
Şi privirea acelui veritabil voyeur? În cazul acela, starul este un fetiş, la fel şi împrejurimile unde se află şi unde nu poate fi găsit. În mod (ob)scenic, în universul astrocentric, noua stea se evidențiază foarte clar, dar apare şi în fundal în oglinda sau scena pe care o priviți. Retrăgându-se, steaua ia parte la o serie de mişcări mitologice obscure, iar afirmându-se ca figură de prim plan, ea imită acel ego narcisist al oricărui sistem filosofic din lume, în sensul de reprezentare. Obscenitatea stelei rezidă în aceea că poziția ei oscilantă – de prim plan sau de fundal – de pe scenă este la fel de perversă ca şi imanența forțată impusă lumii întregi de tehnologie: steaua reprezintă mitul, ego-ul şi limita. Apare pe scenă, deci dubla privire o găseşte întotdeauna înapoia eului său reprezentat. Această dublă privire, aprinzând şi potolind dorința, poate fi numită şi dublă determinare a oricărei evaluări.
Şi-atunci dai din cap: ajunge cu atâta zgomot despre această neclaritate atât de clară! Vă amintiți de episodul cu vaca, şi iată că intervine altul, ca şi cum un soi de inedită madeleine Proust v-ar oferi puțin şerbet de mango într-un plic gol. Iată unde încercați să ridicați scutul aflat mereu la îndemână al autoapărării. Iată-le şi pe ele, superstițiile binare: nu se poate face vreo comparație între Dante şi Dan Brown; Rafael e un gigant pe ai cărui umeri figuranții zilei nu fac decât să-şi instaleze micile lor realizări; cum ai putea pune alături trupa „The Red Hot Chili Peppers” cu Mozart? Întoarcerea periodică a gustului estetic demodat (care a fost întotdeauna explicată gnostic ca ieşind pentru a rezista în fața fratelui adevărat şi rău – prostul gust) va alege, poate, să adere la acelaşi model lacrimogen caracteristic pentru kitschul nostalgic şi fascismul stabil. Aceasta ar fi o axiologie născută oarbă – o teorie a valorilor estetice mereu în mişcare. Fiind oarbă, trebuie să rămână superstițioasă, deoarece această axiologie mereu în mişcare e predeterminată pentru a nu-şi înțelege în mod necesar propriile determinări. Nu fiți prea aspri cu noua cultură pop sau cu amuleta magică a vechii culturi exclusiviste îndreptată țintă împotriva ei! Orbirea în fața propriilor predeterminări este datul oricărei axiologii. Poate că vreți să abordați chestiunea din punct de vedere dialectic. Poate că vă vine să spuneți că acea dublă privire este atât expresia, cât şi efectul orbirii în ceea ce priveşte determinările axiologice. Aşa să fie! Şi ce dacă? Aşa să fie! Şi tot nu ştiți în ce să credeți. Priviți din nou în oglinda retrovizoare, dar acum oglinda însăşi s-a cam întunecat. Poate că ar fi mai bine să credeți că într-adevăr lucrurile văzute în oglindă sunt mai limpezi decât pot să pară. De exemplu, stelele – poate că ale lui Dante – însă nu acelea ale izbăvirii.
Scurtă pauză de împrospătare
Un pic zguduit de toate astea, aveți nevoie de o altă recuzită. Vă opriți la standul de cărți, comandați un espresso, mai cumpărați un exemplar din Dorința de putere a lui Nietzsche şi primiți noi şi noi asigurări din partea omului cu mustață care putea să stea pe vârful unui ac împreună cu alți zece asemenea lui (dar cine mai e ca el?) Bună alegere! Cine altcineva ar putea spune „Relatez istoria următoarelor două secole: ascensiunea nihilismului, care şîn conformitate cu evanghelia saț, a devenit necesar... Nihilismul reprezintă cele mai înalte valori care se degradează pe ele însele. Scopul lipseşte; la întrebarea «de ce?» nu se mai poate găsi vreun răspuns... Nihilismul văzut ca putere mereu crescândă a spiritului: nihilismul activ şesteț forța motrice a distrugerii”?3
Cât despre motivele pentru care nu se poate răspunde la întrebarea „de ce”, Nietzsche afirmă că găseşti doar ceva mai mult decât prefăcătorie atunci când priveşti într-o oglindă: „Nu mai există acțiuni morale: acestea sunt complet imaginare... există doar intenții şi acțiuni imorale.” (786) ... „Religia, morala şi filosofia noastră, toate acestea sunt forme decăzute ale umanității. Mişcarea contrară: arta.” (796) ... şi apoi „lumea şvăzutăț ca operă de artă... îşi dă naştere sieşi.” Şi frumusețea, acea frumusețe care nu mai poate avea deloc grijă de ea însăşi, căci acum are în grijă întreaga lume, şi acest lucru îl pune ea în poala artistului: „Frumusețea, pentru artist, e ceva ce depăşeşte toate nivelurile de organizare, căci în frumusețe opozițiile de orice fel sunt îmblânzite. ... şaceastă forță a artistului esteț cea mai înaltă formă de putere, adică puterea asupra oricăror opoziții.” (803)
Ceea ce este neartistic şi, deci, slab, trebuie să fie puterea lacomă a ego-ului: căci lucrurile individuale, ideea de proprietate însăşi, toate sunt un soi de continuare determinată de dorința rapace a eului, acum pe cale de a dobândi cetățenie la nivel domestic. Ceea ce posedă cineva reprezintă dovada, confirmarea deplină şi apărarea existenței eului. Este interfața dintre eu şi lume, ambele fiind mai mult sau mai puțin compromise şi deteriorate. Iar lipsurile sunt şi ele acolo – contrapondere obiectivă – pentru ca toți să poată vedea fără a da atenție chipului falsificat al eului.
Ceea ce este artistic nu e o adunare sintetică sau lacomă a întregii morale şi aşa mai departe, valori care au fost subevaluate în genealogia atotcuprinzătoare numită die Umwertung aller Werte, ci mai degrabă ar trebui să reprezinte cel de pe urmă resort al rațiunii. „Doar în termeni estetici lumea va putea fi justificată întotdeauna”, repetă Nietzsche în Naşterea tragediei. După şaisprezece ani, în 1888, unicitatea artei va ajunge să denumească mişcarea opusă acelor sedimente ale judecății raționale numite valori ersatz, ca un soi de telos de natură a scurta drumul. Judecățile non-estetice nu vor mai putea da nici o justificare lumii. Potențialitatea Judecății de Apoi din tradiția creştină este, astfel, anulată, la fel cum se întâmplă şi în orice formă de închidere ce duce de la dimensiunea umană a curților şi, implicit, a oricărei instanțe de evaluare, la auto-legitimarea transcendentală. Afirmația conform căreia lumea poate fi justificată doar în termeni estetici pare a însemna că singura judecată justificativă care mai există rămâne aceea a kantianului Urteilskraft, care merge precis şi universal între opera de artă şi conceptul ei. Elementele particulare în căutare neliniştită a generalului lor, precum şi elementele de generalitate ce supraveghează trupele lipsite acum de valorile particulare sunt cele două tuneluri ale judecății, menite a nu se întâlni niciodată. Această afirmație este la fel de deschisă în ceea ce priveşte semnificația finalului, cum este şi venirea unui Mesia al evreilor şi, în acest fel, incapabilă – pentru cei ce nu doresc – să falsifice fundamentul ei în calitate de sediment al valorilor. Cele două secole de nihilism despre care vorbea Nietzsche sunt estetice în acest sens restrâns: pentru el, taxonomiile estetice sunt instanțe ale taxidermiei: naturi moarte împăiate.
Ceea ce rămâne în lumea acesta lipsită de valori sunt o serie de forțe şi cantități, dar nu şi acele interpretări numite fapte. Faptele şi valorile sunt falsificate în mod egal, forme ale non-existenței aduse la viață de contradicția lor reciprocă. Aveți încredere în Nietzsche. Aveți încredere în Nietzsche atunci când spune că lumea de forțe şi cantități (acea lume pe care o numiți lume de quanta) lasă foarte puțin loc pentru discursul calităților acestora, sau pentru o lume de qualia, dacă vreți. De ce să nu sorbim puțin din aşa ceva?
Quanta şi qualia: orice gândire cu privire la valoare se risipeşte într-o apreciere calitativă şi în scuza sa cantitativă. Cea din urmă tolerează uneori descrierea, adesea vrea s-o obțină, iar alteori chiar o imploră. A descrie şi a explica sunt activități ce nu se întretaie în lumea dominată de qualia. Trebuie să se strecoare cumva ilegal între granițele acesteia şi să se prezinte acolo într-un mod atât de stupid, asemenea unui imigrant ajuns de curând într-o altă țară, un imigrant mereu zâmbitor. Pentru interpretare, quanta şi qualia sunt universuri paralele, ale căror puncte de intersectare aparțin elementului de science-fiction (asta ar fi, probabil, definiția cea mai potrivită a S.F.-ului, îmbogățit, desigur, cu câteva reclame futuriste). În vreme ce alte dublete (sau „cuplete”, cum ar fi trup şi suflet, sau suflet şi spirit) au fost amestecate din punct de vedere istoric în organimismul ultimelor veacuri, quanta şi qualia au rămas separate. Ele reprezintă însuşi tărâmul indeciziei. Un sonet perfect din punct de vedere tehnic poate fi la fel de lipsit de valoare ca şi un colaj făcut la întâmplare. Valoarea tehnicii nu poate depăşi niciodată domeniul strict al tehnicii. Totuşi, formele tehno-compozite, cum ar fi capacitatea de atragere a privitorului pe tărâmul cinematografiei şi aducerea sa la acest nivel de valoare, cel puțin pentru câteva clipe, există. Sub impulsul cathartic al momentului respectiv, masa necritică îşi dezlănțuie temerile, iar în clipa următoare şi le exprimă.
înşelătoria tehnologică numită funcționalism, cea care proiectează o descriere, o explicație a formei asupra lumii valorilor nu e nimic mai mult – dar nici mai puțin – decât extinderea analogică a Tehnicii către domenii pe care ea însăşi le-a făcut imposibile.4 Valoarea rămâne legată de un domeniu al lui „trans”: cum ambele se opun față de quanta într-un soi de dublu Weltanschauung şi tind să ajungă pe un teritoriu mereu dincolo de sine, în căutarea înfrigurată a (numelui) propriului Stăpân: qualia. Descrierea unei valori inerente domeniului acelor lucruri „ce se pot descrie” exprimă o expunere definită față de încrederea în tehnologie. Încrederea într-o proiecție funcțională a ceea ce poate fi descris – quanta – răsfrântă asupra lui qualia e la fel de amuzantă ca şi filosofia naturală de după Socrate: naivitate aplicată, nu mult diferită de „ideile primite de-a gata” ale lui Flaubert. Valoarea, spune Nietzsche, este credința, şi îl credem. Aşa încât, dacă valoarea este autosuficientă, ea este şi mereu justificată în şi de către ea însăşi. Tablele de valori maschează bulele de sânge şi de cerneală ale anxietății care le-a făcut posibile.
Merită să aruncăm o privire şi la încercarea cuantificatorilor de a trata „excepționalul” (acela care se înscrie în stratosfera lui qualia). O astfel de încercare de explicare provine din reformularea cazului lui Karl Popper de inducție radicală, sau de la „teoria lebedei negre”. „Spre deosebire de momentele incertitudinii tradiționale, lebedele negre sunt extrem de rare, apariții neaşteptate ce au un mare impact.”5 Asemănător, succesul unei cărți sau al alteia este determinat de – din cauza lipsei unei lumi mai bune – noroc şi doar un foarte mic segment dintr-o populație imensă de cărți va ajunge în atenția reală a publicului, în vreme ce marea majoritate vor muri de şi în perfect anonimat. Vedeți aria problemelor ce se includ aici, de la cultivarea imaginii unui autor până la masa de intermediari ce fac legătura între general şi particular şi între anonim şi faimos. Totuşi, dacă trecem cu vederea cât de corect este acest proces de selecție (iar dacă cineva ar vrea să organizeze alegeri pentru aşa ceva, acestea n-ar putea fi niciodată cu adevărat corecte), această explicație face ca ceea ce este excepțional din punct de vedere estetic să fie excepțional şi din punct de vedere statistic. N-am greşi prea mult dacă am afirma că, după cum toate textele literare se nasc egale şi deschise oricărei abordări ideologice, birocratice sau de marketing, aspectele aflate sub lupa statisticii sunt menite a rămâne lipsite de miză. Această valorizare sentimentală a unității de măsură însăşi, bazată pe ignorarea valorii interne a obiectelor selectate, face inutilă critica literară, la fel şi istoria sau teoria. Acesta nu e deloc un caz înâmplător, veți spune. Chiar şi atacuri mai puțin naive la adresa instituțiilor literare consacrate se izbesc de aporia evaluării: acele qualia sunt orbirea sau ignorarea lui quanta, iar de aici rezultă o orbire constitutivă a judecăților de valoare. În acest sens, valoare înseamnă extazul – şi formele sale moderne – ce deschide calea regală a lui quanta.
Acum ați început să vă plictisiți. Valorile voastre artistice scapă de orice responsabilitate: locul lor de joacă, neîncorsetat de legi morale, respinge încorsetarea discursurilor moral-obositoare. Iar asta, prietene – pot să-ți spun acum, că tot iei ultima înghițitură din espresso şi eşti gata să ieşi din librărie – asta e ceva plăcut, deşi plin de slăbiciune. După dorința lui Faust de a-şi frige creierii şi de a-şi vinde sufletul pentru totala cunoaştere, după aporiile lui Pascal despre credință şi rațiune, după ce Dostoievski a avut curajul de a trece peste prăpastia dintre credință şi lipsa de credință, dacă mai există vreun înțeles al tragediei deschis cunoaşterii, acesta trebuie să se afle tocmai în ruptura dintre quanta şi qualia. Însăşi noțiunea de valoare întruchipează această tragedie. Valoarea nu e introspectivă. Dacă nu e altceva, atunci este un dezastru prospectiv.
În calitate de dezastru amânat, valoarea se rupe deodată de îndrumarea deficientă a starurilor: le evită tocmai ca să i se ofere ei însăşi, să le lase se orienteze singure şi numai pe ele însele şi să-şi rezolve astfel munca infernală. Afirmarea caracterului imploziv al valorilor coincide cu afirmarea universului astrocentric. În vreme ce masa lipsită de spirit critic ocupa centrul scenei în procesul de destrămare a legăturilor de comunitate şi a simțului sacru al oamenilor, valorile îşi pierdeau şi ele contraponderea fundamentală: lucrurile consacrate ale Lumii Vechi erau zguduite de Marele Război, banii erau separați definitiv de vechea lor acoperire în aur, bâiguielile şi bâlbâielile de tot felul iar apoi muțenia au intervenit pentru a despărți experiența de vechea sa abilitate. Această epocă, profetizată de Nietzsche şi descrisă apoi de Benjamin şi Adorno, a durat deja aproape un veac.
În vreme ce ieşiți din această librărie poate că visând să reuşiți să împingeți epoca acestui univers astrocentric în vreo prăpastie, ajungeți din nou în parcare. Ce mai rămâne de făcut? Conduceți înainte, mereu înainte! Niciodată nu vă veți mai întoarce acasă; cumpărătorii se vor lăsa jefuiți în continuare, dar nu voi, şi nici eu. Noi o să ne pierdem pentru totdeauna, asemenea unor mistici ai autostrăzilor.
(Text apărut inițial în revista Neohelicon, XXXIV, June 2007, 1.69-77)
CăLIN-ANDREI MIHăILESCU
În româneşte de Rodica Grigore
Mare bairam de cumpărături la mall
Acum, că ai terminat de făcut cumpărăturile iar căruciorul e plin până la refuz, iată că ți-a venit rândul să te aşezi şi tu la coadă, alături de ceilalți clienți mulțumiți. Împingi căruciorul şi-ți faci loc prin culoarul îngust ce duce la cassă. Privind pieziş pe traseul reprezentat de această arcadă falsă, o să observi chipurile prin care lumea tabloidelor te scanează cu atenție şi-o să înceapă, parcă, să te mănânce degetele: a cumpăra sau a nu cumpăra? O întrebare simplă, destinată simplelor perversiuni. O, tu, consumator, potențial cumpărător a cărui artă se eliberează exact din acest potențial: acestea sunt chipurile aureolate de glorie în America de Nord; acestea sunt vedetele care-ți însoțesc înaintarea înceată prin noul tunel al tuturor vânturilor şi al schimburilor comerciale. Înainte ca banii şi mărfurile să treacă dintr-o mână în alta, atenția îți este distrasă de chipurile pe care
le-ai văzut de mult prea multe ori. Primeşti parcă veşti dintr-o altă lume – lumea faimei. Iată-i pe reprezentanții ei: Britney Spears e o vedetă, Michael Jordan a fost o vedetă, aşa cum au fost şi vajnicii membri ai trupei Rolling Stones; Bill Gates e o vedetă, la fel e Brad Pitt, la fel şi Angelina Jolie... Din punctul de vedere al vânzătorilor de carte de consum din zilele noastre, Paolo Coelho e o vedetă, la fel ca J.K.Rowling şi Dan Brown. Pentru pasionații de sport, Ronaldinho e un star veritabil, Michael Schumacher e şi el un star, Venus şi Serena Williams sunt starurile-surori, Rafael Nadal şi Roger Federer sunt un soi de co-staruri, iar Tiger Woods, o, da, el e, într-adevăr, marea vedetă, starul incontestabil.
Cerurile noii culturi pop sunt pline de stele şi de staruri – nu exhaustive, ci de-a dreptul obositoare, iar inerția simplei enumerări nu mai lasă loc defel pentru golul copernican. Toate acele stele strălucesc privindu-ne de sus în ritmul clipurilor publicitare care întrerup spațiile calme şi infinite ale lui Pascal. Şi vin neîncetat spre noi de dincolo de ecranul televizorului sau al computerului: oricine poate frunzări paginile revistelor cu vedete sau al celor de scandal cu un simplu clic; iar ele, imaginile fundamentale ale acestei noi culturi, cultura pop, sunt pretutindeni. Nu-ți dau pace deloc şi te tot înghiontesc prin tunelul conceptual al schimburilor comerciale pe care îl traversezi acum. Starurile vin – de sus, ca orice stele, nu-i aşa? – ca să-ți ofere o imagine a ordinii extatice a banilor. Şi vin mereu, nu se mai opresc; şi cad parcă asupra ta cu acea fervoare a repetiției care e însăşi sursa acestei noi culturi.
Sub asediul acestor stele agresive a căror țintă suntem chiar noi, se produc rapid şi efectele: spiritul tău deschide sticla; vezi deodată bulele heideggeriene de 7Up mergând mereu în sus, ieşind parcă dintr-un izvor prea profund pentru a-l putea sonda. Cultura exclusivistă a bulelor pare a străluci asemenea unei repetiții exasperante a culturii de masă reprezentate de staruri; originile lui Heidegger – reversul, rezistența față de şi esența insignifiantă a produsului de consum numit Britney Spears. Cu fiecare nouă apariție şi prin prezența starului, cultura pop îşi reafirmă disprețul pentru unicitate, pentru acea esență străveche şi originară a cărei distanță a fost numită, de Benjamin, „aură”. Vacile sacre ale culturii adevărate reprezentate de opera de artă (ridicați-vă şi aliniați-vă aici, Leonardo, Virgiliu & Comp!) sunt alese pentru a se potrivi cu forma unică ce le generează pe toate. Şi totuşi, un locuitor dezinhibat al zonei culturii pop şi nu numai – Gilles Deleuze – ne spune că Unicul, cel dintâi de felul acesta, nu-i nimic mai mult decât o simplă unitate extrasă dintr-o multiplicitate. Arta pretențioasă – şi sistemele ei de susținere cum ar fi teoria critică, literatura comparată şi estetica filosofică – vor fi privite drept suspendarea benevolă a multiplicității din care acel Unic de seamă, o dată extras, îşi şterge urmele pentru a putea lua lumea în stăpânire. La rândul său, noua cultură pop ştie – cu sprâncenele parcă încruntate, dar nu şi cu ochii plecați – că acel Unic nu-i suficient: Unul e deprimant. Einmal ist dismal. Steaua străluceşte – un intermitent şi orbitor spectacol în care joacă unul, mai mulți şi Unicul. Acel unu care poate deveni mai mulți este starul. Îi ademeneşte pe numeroşi consumatori în capcană, adică în fericita identificare care le oferă o identitate parțial ludică: a fi la fel cu el prin nenumăratele căi ale unei noi vieți lipsite de vlagă. Steaua poate repara aure: reprezintă tot atâtea forme posibile ale tale câte pot exista, îți descoperă dorințele ascunse ca o multiplicitate redusă la forma sa unică – tu – însuți.
Cum, n-ai de gând să-i asculți chemarea? Celine Dion nu te face să te simți mic şi insignifiant? Nu poți suporta imaginea atât de bine vândută a lui Tom Cruise? Nu-ți vine s-o cumperi cu totul pe Britney Spears măcar pentru o clipă? Crezi că ea sublimează suburbia aşa cum ar trebui s-o facă un Dasein de plastic? Că e doar un produs al directorilor executivi ai corporației Sony Music? Eşti gata să afirmi că astfel de staruri poartă cu ele semnul golit de orice sens esențial al faimei? Şi de ce nu? Trăim într-o țară liberă, la urma urmei şi, luând în considerare toate acestea, e dreptul fiecăruia să nu guste astfel de concursuri gen Big Brother şi să respingă acest tip de familie extinsă din paradis şi până în infern care i se oferă din punct de vedere cultural. Le go?t oblige – gustul e pentru cei puternici, pentru cei slabi şi pentru cei atipici – dar încă mai trebuie să traversezi tunelul ce duce la casă, să plăteşti şi să te porți conform tuturor normelor comune în vreme ce încerci să te desprinzi dintre umbrele strălucitoare ale acestei noi porți de fildeş a tabloidelor. Banii şi mărfurile trec dintr-o mână în alta în punctul culminant al schimbului comercial, acel moment parcă scos din timp când mâinile devin gheare prinse în extazul legii gravitației. Iar după ce acest mititel chatharsis a reuşit să te scuture de fulgii de lumină pe care starurile i-au aruncat asupra ta, ieşi de la mall, în cele din urmă, liber ca pasărea cerului. Acum eşti în parcare.
Dând o raită cu maşina
Conducând tot înainte pe strada desfătării şi a descurajării, priveşti în oglinda retrovizoare. Poate că e timpul să te întrebi: „Ce contează?”... „Ce cumpăr, de fapt?” Iar apoi, conceptual şi mândru: „Oare cum poate cineva să cumpere tot balastul acestei culturi pop?”1 Şi mai apoi, cu o strategică încruntare a sprâncenelor: „Dar neintrând în acest sistem stelar, oare nu suntem păcăliți şi conduşi într-o altă economie?” O adiere de paranoia conspirativă te poate cuprinde ca o boare pe acest drum fenomenologic: „şi dacă respingerea aceasta a mea a sistemului de staruri a fost calculată în avans de Bătrânii şi Înțelepții Mall-ului?” Şi dacă, disprețuind chipul cu acele buze rujate din belşug ale Angelinei Jolie, posibilitatea ca eu să cumpăr o carte de Alice Munro e deja calculată pentru a creşte de zece ori, iar achiziționarea unui film de Bergman pe DVD să cunoască o creştere uriaşă, de 450%? „Dacă cumva valoarea de schimb a unui star oarecare e măsurată tocmai în acest mod pervers?” Şi dacă, atunci când cumpăr lucruri legate de cultură, subiectul meu estetic şi rafinat cumpără cumva împotriva Angelinei? (Bine, asta nu-i întru totul adevărat; de fapt, cumpăr împotriva lui Brad Pitt.) Şi cât de departe poate merge această estetică a consumului ce opune rezistență şi e îndreptată împotriva cantității tot mai mari de conformism şi care ajunge până în străfundurile inconştientului? Până unde aş putea, oare, să-mi împing speculațiile paranoice? Ar trebui să presupun că a cumpăra împotriva lui Matt Demon dă o posibilitate de 50% să iau două pachete de gumă şi un tub de pastă de dinți Colgate, dar nicidecum fasole la conservă sau granule de tămâie? Trebuie să presupun că există nişte raze subliminale ce-mi ies în cale, desigur, trimise de stele, pentru a-mi spune ce să fac, în conformitate cu o serie de scenarii secrete şi gata făcute, valabile chiar şi în universurile paralele ale cumpărăturilor, aşa cum e al meu (dar care nu sunt şi alternative, asta cu atât mai puțin)? Ar trebui să renunț, să mă las prins în convingerea că există o aură neagră aruncată de stele, pe care Bătrânii şi Învățații Mall-ului o calculează ca pe o nişă de magazin? Adorno nu a fost primul care a sugerat că, pentru a vedea o stea, nu trebuie să te uiți direct la ea, ci uşor pieziş. O simplă privire grăbită e modul cel mai adecvat de a te uita la o stea. A o privi direct înseamnă a o pierde, iar astfel a te prăbuşi în propria privire fascinată, lipsită de acea licărire în stare să dezvaluie marele vasilisc de deasupra ta. Oricine îşi poate da seama: puterea de vânzare a stelelor de toate felurile e direcționată aproape clandestin către lumile înalte şi exclusiviste care resping simpla privire. Arta populară limitează câmpul vizual şi nu le dă dreptul exclusiviştilor să-i lase ochii să se deschidă cu adevărat. Necunoscute mai sunt şi căile capitalului!
Dar în orice fel ar fi înțelese, stelele sunt articulate într-un sistem nesfârşit şi fără vreo limită: acolo nu există discriminări – fiecare îşi poate cumpăra imaginea preferată. Starurile oferă acel punct de conexiune dintre capital şi democrație în acelaşi fel în care Moş Crăciun face legătura dintre capital şi ritual (iar Satan, la depărtare de numai o metateză, se ascunde în detalii, detaliile ce definesc starurile, cele la care privesc devotații în vreme ce contemplă, aşa-şi imaginează, însuşi starul: buzele Angelinei, haina lui Britney, mişcarea lui Tiger...) Făcând să apară această imagine dintr-o simplă privire, starurile articulează dubla organizare a fetişului. Nebunia de a vedea se întinde până la antipozii barocului, imagine creată de o simplă privire. Ce bine se potriveşte toată povestea asta pentru blocajul din trafic în care ai ajuns!
Moş Crăciun nu-i chiar real; şi nici starurile nu sunt. Ambele imagini aparțin unui regn daimonic sau angelic ce mediază între mersul de fiecare zi la cumpărături şi dorințele utopice. Medierea universală despre care vorbea Hegel ar pune la păstrare starurile culturii pop ca pe nişte veritabili idoli antropomorfi, dar acestea sunt elemente evidente de coerență din cadrul culturii pop contemporane, în vreme ce e supusă focului încrucişat al criticii. Pentru a le înțelege, criticul ar trebui să stăpânească o serie de instrumente de bază (distanța critică, focalizarea fenomenologică pe obiectul interpretării, interpretarea ca atare) şi să se alăture masei. Vreau să spun masei necritice necesară pentru ca sistemul stelar să se poată pune în mişcare şi să dureze. Dacă criticul ar fi tentat să încerce o vastă reconsiderare a universului culturii (pop), mai degrabă decât să opună de la bun început o rezistență specifică şi îndârjită vicleniei ploii de stele, ar fi mai bine să se alăture definitiv masei necritice. Mişcarea aceasta poate implica o promisiune diferită pentru direcția ulterioară a criticii, inclusiv a celei a lui Adorno şi a industriei culturii al cărei vestitor a fost acesta.
Universul astrocentric e fabricat fără să fie nevoie de vreun recurs la critică. Asta înseamnă a afirma cu voce tare că astrocentrismul este în mod necesar necritic. Stelele se nasc în prăpastia deschisă între opera de artă şi conceptul de operă de artă: în termeni kantieni, ele apar în clipa sublimă ce face imaginația incapabilă de a mai conecta opera de artă cu conceptul corespunzător. Din punct de vedere geopolitic, starurile sunt sublime, atât matematic, cât şi dinamic. Ele întrerup judecata şi o împiedică de a reveni la pendulul ei ce se mişcă perpetuu între opera de artă şi concept. Prin neîncetatul lor flux de stălucire, stelele întruchipează eşecul conceptului kantian de Einbildungskraft2, din care se hrănesc cu o poftă pe cât de feroce, pe cât e şi recurentă. Deoarece evaluarea unui star nu poate fi întru totul efectivă la nivel critic, starul trebuie să aparțină tărâmurilor paradisiace ale scenariilor industriei culturii, acolo unde i se şi plătesc sume fabuloase pentru a rămâne. În acele ceruri înstelate ce amintesc de pânzele lui Van Gogh, pura reprezentare înghite orice altă urmă a prezenței.
Starurile sunt făcute ca să absoarbă o multitudine de priviri de natură a le mări strălucirea. Cu siguranță, e nevoie de ceva muncă pentru a evidenția şi a observa mişcarea şi evoluția fiecărei stele. The Dixie Chicks nu vor cânta şi nu vor zbura pe mătura fermecată a lui Harry Potter – o astfel de ciocnire stelară ar implica riscul, pericolul ca vânzările să scadă la zero. În principiu, universul astrocentric e multi-centrat, permite erori categoriale şi evită critica cu un zâmbet divin sau cu furie nestăpânită.
Şi atunci, cum să nu-ți pui melancolica întrebare: „Cum de pot păli şi cum se pot stinge stelele într-un univers astrocentric?” Sportive şi sportivi celebri se retrag pentru a fi imortalizați pe numeroase bulevarde faimoase, în nenumărate „hall of fame” sau în alte mausolee moderne. La urma urmei, starurile din domeniul sportului sunt cele mai reale dintre toate: comerțul acestor luptători ai zilelor noastre este validat în mod empiric de competiția cea mai valabilă în fața oricărei încercări de manipulare. Praful lor stelar si cosmic lasă urme care nu mai arată, însă, şi drumul de întoarcere (vechiul sistem de orientare pentru întoarcere al lui Hänsel şi Gretel va fi constituit fie din elemente de kitsch, fie din fragmente nostalgice de tabără). Dar pierderea starurilor are o rațiune, iar în această privință, praful cosmic e persistent. Poți găsi urme din el chiar pe oglinda retrovizoare a maşinii şi, în timp ce conduci privind atent în ea, încerci, de fapt, să-i arunci, acestei stele, măcar o privire, oricât de grăbită ar fi ea.
Tocmai atunci se întâmplă ca o vacă să apară parcă de nicăieri în mijlocul şoselei. Virezi brusc, îi eviți mugetul, nivelul de adrenalină creşte (dar destul de târziu, ca de obicei), şi atunci ai ceea ce alcoolicii numesc „o clipă de luciditate extremă”: înțelegi deodată că privirea aruncată stelei nu e doar indirectă, ci şi dublă. Ea acoperă spectrul (1) al distanței fixe dintre subiectul aflat în fața ochilor tăi şi un obiect persistent şi stabil şi (2) distanța variabilă ce se măreşte sau se micşorează, asemenea unui acord între cel ce priveşte ca un veritabil voyeur şi obiectul dorinței sale. Distanța fixă e adnotată drept diferența ontologică dintre cel atins de celebritate şi restul privitorilor – iar aici distanța epistemologică dintre subiect şi obiect e transformată într-una ontologică, ce nu poate fi absorbită şi percepută de sistemul gândirii. Dacă punem altfel problema, pentru că şi aşa vă place să va mutați, uneori, mobila din apartament, existența unui star îi copleşeşte înțelegerea. Nici un subiect al modernității nu va fi mai mult decât unul lipit de steaua sa proprie, asta doar dacă nu cumva este vorba despre subiectul transcendental al lui Kant contemplând o stea monadică care, ca să spunem adevărul până la capăt, ar fi un caz de episte-înşelătorie în cheia culturii de masă. Lumina enigmatică a Creației şi lumina orbitoare a soarelui sunt acum puse în umbră de covoarele roşii pe care păşesc noile stele. Pe care, de altfel, le putem vedea oricând.
Şi privirea acelui veritabil voyeur? În cazul acela, starul este un fetiş, la fel şi împrejurimile unde se află şi unde nu poate fi găsit. În mod (ob)scenic, în universul astrocentric, noua stea se evidențiază foarte clar, dar apare şi în fundal în oglinda sau scena pe care o priviți. Retrăgându-se, steaua ia parte la o serie de mişcări mitologice obscure, iar afirmându-se ca figură de prim plan, ea imită acel ego narcisist al oricărui sistem filosofic din lume, în sensul de reprezentare. Obscenitatea stelei rezidă în aceea că poziția ei oscilantă – de prim plan sau de fundal – de pe scenă este la fel de perversă ca şi imanența forțată impusă lumii întregi de tehnologie: steaua reprezintă mitul, ego-ul şi limita. Apare pe scenă, deci dubla privire o găseşte întotdeauna înapoia eului său reprezentat. Această dublă privire, aprinzând şi potolind dorința, poate fi numită şi dublă determinare a oricărei evaluări.
Şi-atunci dai din cap: ajunge cu atâta zgomot despre această neclaritate atât de clară! Vă amintiți de episodul cu vaca, şi iată că intervine altul, ca şi cum un soi de inedită madeleine Proust v-ar oferi puțin şerbet de mango într-un plic gol. Iată unde încercați să ridicați scutul aflat mereu la îndemână al autoapărării. Iată-le şi pe ele, superstițiile binare: nu se poate face vreo comparație între Dante şi Dan Brown; Rafael e un gigant pe ai cărui umeri figuranții zilei nu fac decât să-şi instaleze micile lor realizări; cum ai putea pune alături trupa „The Red Hot Chili Peppers” cu Mozart? Întoarcerea periodică a gustului estetic demodat (care a fost întotdeauna explicată gnostic ca ieşind pentru a rezista în fața fratelui adevărat şi rău – prostul gust) va alege, poate, să adere la acelaşi model lacrimogen caracteristic pentru kitschul nostalgic şi fascismul stabil. Aceasta ar fi o axiologie născută oarbă – o teorie a valorilor estetice mereu în mişcare. Fiind oarbă, trebuie să rămână superstițioasă, deoarece această axiologie mereu în mişcare e predeterminată pentru a nu-şi înțelege în mod necesar propriile determinări. Nu fiți prea aspri cu noua cultură pop sau cu amuleta magică a vechii culturi exclusiviste îndreptată țintă împotriva ei! Orbirea în fața propriilor predeterminări este datul oricărei axiologii. Poate că vreți să abordați chestiunea din punct de vedere dialectic. Poate că vă vine să spuneți că acea dublă privire este atât expresia, cât şi efectul orbirii în ceea ce priveşte determinările axiologice. Aşa să fie! Şi ce dacă? Aşa să fie! Şi tot nu ştiți în ce să credeți. Priviți din nou în oglinda retrovizoare, dar acum oglinda însăşi s-a cam întunecat. Poate că ar fi mai bine să credeți că într-adevăr lucrurile văzute în oglindă sunt mai limpezi decât pot să pară. De exemplu, stelele – poate că ale lui Dante – însă nu acelea ale izbăvirii.
Scurtă pauză de împrospătare
Un pic zguduit de toate astea, aveți nevoie de o altă recuzită. Vă opriți la standul de cărți, comandați un espresso, mai cumpărați un exemplar din Dorința de putere a lui Nietzsche şi primiți noi şi noi asigurări din partea omului cu mustață care putea să stea pe vârful unui ac împreună cu alți zece asemenea lui (dar cine mai e ca el?) Bună alegere! Cine altcineva ar putea spune „Relatez istoria următoarelor două secole: ascensiunea nihilismului, care şîn conformitate cu evanghelia saț, a devenit necesar... Nihilismul reprezintă cele mai înalte valori care se degradează pe ele însele. Scopul lipseşte; la întrebarea «de ce?» nu se mai poate găsi vreun răspuns... Nihilismul văzut ca putere mereu crescândă a spiritului: nihilismul activ şesteț forța motrice a distrugerii”?3
Cât despre motivele pentru care nu se poate răspunde la întrebarea „de ce”, Nietzsche afirmă că găseşti doar ceva mai mult decât prefăcătorie atunci când priveşti într-o oglindă: „Nu mai există acțiuni morale: acestea sunt complet imaginare... există doar intenții şi acțiuni imorale.” (786) ... „Religia, morala şi filosofia noastră, toate acestea sunt forme decăzute ale umanității. Mişcarea contrară: arta.” (796) ... şi apoi „lumea şvăzutăț ca operă de artă... îşi dă naştere sieşi.” Şi frumusețea, acea frumusețe care nu mai poate avea deloc grijă de ea însăşi, căci acum are în grijă întreaga lume, şi acest lucru îl pune ea în poala artistului: „Frumusețea, pentru artist, e ceva ce depăşeşte toate nivelurile de organizare, căci în frumusețe opozițiile de orice fel sunt îmblânzite. ... şaceastă forță a artistului esteț cea mai înaltă formă de putere, adică puterea asupra oricăror opoziții.” (803)
Ceea ce este neartistic şi, deci, slab, trebuie să fie puterea lacomă a ego-ului: căci lucrurile individuale, ideea de proprietate însăşi, toate sunt un soi de continuare determinată de dorința rapace a eului, acum pe cale de a dobândi cetățenie la nivel domestic. Ceea ce posedă cineva reprezintă dovada, confirmarea deplină şi apărarea existenței eului. Este interfața dintre eu şi lume, ambele fiind mai mult sau mai puțin compromise şi deteriorate. Iar lipsurile sunt şi ele acolo – contrapondere obiectivă – pentru ca toți să poată vedea fără a da atenție chipului falsificat al eului.
Ceea ce este artistic nu e o adunare sintetică sau lacomă a întregii morale şi aşa mai departe, valori care au fost subevaluate în genealogia atotcuprinzătoare numită die Umwertung aller Werte, ci mai degrabă ar trebui să reprezinte cel de pe urmă resort al rațiunii. „Doar în termeni estetici lumea va putea fi justificată întotdeauna”, repetă Nietzsche în Naşterea tragediei. După şaisprezece ani, în 1888, unicitatea artei va ajunge să denumească mişcarea opusă acelor sedimente ale judecății raționale numite valori ersatz, ca un soi de telos de natură a scurta drumul. Judecățile non-estetice nu vor mai putea da nici o justificare lumii. Potențialitatea Judecății de Apoi din tradiția creştină este, astfel, anulată, la fel cum se întâmplă şi în orice formă de închidere ce duce de la dimensiunea umană a curților şi, implicit, a oricărei instanțe de evaluare, la auto-legitimarea transcendentală. Afirmația conform căreia lumea poate fi justificată doar în termeni estetici pare a însemna că singura judecată justificativă care mai există rămâne aceea a kantianului Urteilskraft, care merge precis şi universal între opera de artă şi conceptul ei. Elementele particulare în căutare neliniştită a generalului lor, precum şi elementele de generalitate ce supraveghează trupele lipsite acum de valorile particulare sunt cele două tuneluri ale judecății, menite a nu se întâlni niciodată. Această afirmație este la fel de deschisă în ceea ce priveşte semnificația finalului, cum este şi venirea unui Mesia al evreilor şi, în acest fel, incapabilă – pentru cei ce nu doresc – să falsifice fundamentul ei în calitate de sediment al valorilor. Cele două secole de nihilism despre care vorbea Nietzsche sunt estetice în acest sens restrâns: pentru el, taxonomiile estetice sunt instanțe ale taxidermiei: naturi moarte împăiate.
Ceea ce rămâne în lumea acesta lipsită de valori sunt o serie de forțe şi cantități, dar nu şi acele interpretări numite fapte. Faptele şi valorile sunt falsificate în mod egal, forme ale non-existenței aduse la viață de contradicția lor reciprocă. Aveți încredere în Nietzsche. Aveți încredere în Nietzsche atunci când spune că lumea de forțe şi cantități (acea lume pe care o numiți lume de quanta) lasă foarte puțin loc pentru discursul calităților acestora, sau pentru o lume de qualia, dacă vreți. De ce să nu sorbim puțin din aşa ceva?
Quanta şi qualia: orice gândire cu privire la valoare se risipeşte într-o apreciere calitativă şi în scuza sa cantitativă. Cea din urmă tolerează uneori descrierea, adesea vrea s-o obțină, iar alteori chiar o imploră. A descrie şi a explica sunt activități ce nu se întretaie în lumea dominată de qualia. Trebuie să se strecoare cumva ilegal între granițele acesteia şi să se prezinte acolo într-un mod atât de stupid, asemenea unui imigrant ajuns de curând într-o altă țară, un imigrant mereu zâmbitor. Pentru interpretare, quanta şi qualia sunt universuri paralele, ale căror puncte de intersectare aparțin elementului de science-fiction (asta ar fi, probabil, definiția cea mai potrivită a S.F.-ului, îmbogățit, desigur, cu câteva reclame futuriste). În vreme ce alte dublete (sau „cuplete”, cum ar fi trup şi suflet, sau suflet şi spirit) au fost amestecate din punct de vedere istoric în organimismul ultimelor veacuri, quanta şi qualia au rămas separate. Ele reprezintă însuşi tărâmul indeciziei. Un sonet perfect din punct de vedere tehnic poate fi la fel de lipsit de valoare ca şi un colaj făcut la întâmplare. Valoarea tehnicii nu poate depăşi niciodată domeniul strict al tehnicii. Totuşi, formele tehno-compozite, cum ar fi capacitatea de atragere a privitorului pe tărâmul cinematografiei şi aducerea sa la acest nivel de valoare, cel puțin pentru câteva clipe, există. Sub impulsul cathartic al momentului respectiv, masa necritică îşi dezlănțuie temerile, iar în clipa următoare şi le exprimă.
înşelătoria tehnologică numită funcționalism, cea care proiectează o descriere, o explicație a formei asupra lumii valorilor nu e nimic mai mult – dar nici mai puțin – decât extinderea analogică a Tehnicii către domenii pe care ea însăşi le-a făcut imposibile.4 Valoarea rămâne legată de un domeniu al lui „trans”: cum ambele se opun față de quanta într-un soi de dublu Weltanschauung şi tind să ajungă pe un teritoriu mereu dincolo de sine, în căutarea înfrigurată a (numelui) propriului Stăpân: qualia. Descrierea unei valori inerente domeniului acelor lucruri „ce se pot descrie” exprimă o expunere definită față de încrederea în tehnologie. Încrederea într-o proiecție funcțională a ceea ce poate fi descris – quanta – răsfrântă asupra lui qualia e la fel de amuzantă ca şi filosofia naturală de după Socrate: naivitate aplicată, nu mult diferită de „ideile primite de-a gata” ale lui Flaubert. Valoarea, spune Nietzsche, este credința, şi îl credem. Aşa încât, dacă valoarea este autosuficientă, ea este şi mereu justificată în şi de către ea însăşi. Tablele de valori maschează bulele de sânge şi de cerneală ale anxietății care le-a făcut posibile.
Merită să aruncăm o privire şi la încercarea cuantificatorilor de a trata „excepționalul” (acela care se înscrie în stratosfera lui qualia). O astfel de încercare de explicare provine din reformularea cazului lui Karl Popper de inducție radicală, sau de la „teoria lebedei negre”. „Spre deosebire de momentele incertitudinii tradiționale, lebedele negre sunt extrem de rare, apariții neaşteptate ce au un mare impact.”5 Asemănător, succesul unei cărți sau al alteia este determinat de – din cauza lipsei unei lumi mai bune – noroc şi doar un foarte mic segment dintr-o populație imensă de cărți va ajunge în atenția reală a publicului, în vreme ce marea majoritate vor muri de şi în perfect anonimat. Vedeți aria problemelor ce se includ aici, de la cultivarea imaginii unui autor până la masa de intermediari ce fac legătura între general şi particular şi între anonim şi faimos. Totuşi, dacă trecem cu vederea cât de corect este acest proces de selecție (iar dacă cineva ar vrea să organizeze alegeri pentru aşa ceva, acestea n-ar putea fi niciodată cu adevărat corecte), această explicație face ca ceea ce este excepțional din punct de vedere estetic să fie excepțional şi din punct de vedere statistic. N-am greşi prea mult dacă am afirma că, după cum toate textele literare se nasc egale şi deschise oricărei abordări ideologice, birocratice sau de marketing, aspectele aflate sub lupa statisticii sunt menite a rămâne lipsite de miză. Această valorizare sentimentală a unității de măsură însăşi, bazată pe ignorarea valorii interne a obiectelor selectate, face inutilă critica literară, la fel şi istoria sau teoria. Acesta nu e deloc un caz înâmplător, veți spune. Chiar şi atacuri mai puțin naive la adresa instituțiilor literare consacrate se izbesc de aporia evaluării: acele qualia sunt orbirea sau ignorarea lui quanta, iar de aici rezultă o orbire constitutivă a judecăților de valoare. În acest sens, valoare înseamnă extazul – şi formele sale moderne – ce deschide calea regală a lui quanta.
Acum ați început să vă plictisiți. Valorile voastre artistice scapă de orice responsabilitate: locul lor de joacă, neîncorsetat de legi morale, respinge încorsetarea discursurilor moral-obositoare. Iar asta, prietene – pot să-ți spun acum, că tot iei ultima înghițitură din espresso şi eşti gata să ieşi din librărie – asta e ceva plăcut, deşi plin de slăbiciune. După dorința lui Faust de a-şi frige creierii şi de a-şi vinde sufletul pentru totala cunoaştere, după aporiile lui Pascal despre credință şi rațiune, după ce Dostoievski a avut curajul de a trece peste prăpastia dintre credință şi lipsa de credință, dacă mai există vreun înțeles al tragediei deschis cunoaşterii, acesta trebuie să se afle tocmai în ruptura dintre quanta şi qualia. Însăşi noțiunea de valoare întruchipează această tragedie. Valoarea nu e introspectivă. Dacă nu e altceva, atunci este un dezastru prospectiv.
În calitate de dezastru amânat, valoarea se rupe deodată de îndrumarea deficientă a starurilor: le evită tocmai ca să i se ofere ei însăşi, să le lase se orienteze singure şi numai pe ele însele şi să-şi rezolve astfel munca infernală. Afirmarea caracterului imploziv al valorilor coincide cu afirmarea universului astrocentric. În vreme ce masa lipsită de spirit critic ocupa centrul scenei în procesul de destrămare a legăturilor de comunitate şi a simțului sacru al oamenilor, valorile îşi pierdeau şi ele contraponderea fundamentală: lucrurile consacrate ale Lumii Vechi erau zguduite de Marele Război, banii erau separați definitiv de vechea lor acoperire în aur, bâiguielile şi bâlbâielile de tot felul iar apoi muțenia au intervenit pentru a despărți experiența de vechea sa abilitate. Această epocă, profetizată de Nietzsche şi descrisă apoi de Benjamin şi Adorno, a durat deja aproape un veac.
În vreme ce ieşiți din această librărie poate că visând să reuşiți să împingeți epoca acestui univers astrocentric în vreo prăpastie, ajungeți din nou în parcare. Ce mai rămâne de făcut? Conduceți înainte, mereu înainte! Niciodată nu vă veți mai întoarce acasă; cumpărătorii se vor lăsa jefuiți în continuare, dar nu voi, şi nici eu. Noi o să ne pierdem pentru totdeauna, asemenea unor mistici ai autostrăzilor.
(Text apărut inițial în revista Neohelicon, XXXIV, June 2007, 1.69-77)
CăLIN-ANDREI MIHăILESCU
În româneşte de Rodica Grigore