Eseuri
Ioan Buduca
NIETZSCHE GÎNDEA LA DOUĂ CAPETE (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Dacă universul ar avea o sumă finită de centre de forță activă şi o infinitate de centre de forță reactivă, el tot finit ar fi, întrucît, iată, o infinitate de centre reactive ar rămîne inactive.
Nietzsche a pariat pe această structură a voinței de putere – acesta fiind numele generic al tuturor centrelor de forțe, potrivit „botezului” nietzschean. A fost cu adevărat un pariu, dat fiind că nu exista, la ora aceea, niciun temei, nici în tradiția metafizicii, nici în fizica modernă, pentru a alege finitudinea relațiilor dintre forțe. Da, într-adevăr, fizica newtoniană se întemeia în conceptul de forță, dar nu avea nicio descriere non-relațională a forțelor, aşadar nicio descriere metafizică a lor (alta decît teologia).
Reconstruind metafizica din dărîmăturile tradiției, Nietzsche n-avea cum să nu-i preia „păcatul originar”: postulatul unui fel de a fi al voinței de putere. I-a dat o descriere internă heraclitiană, dar a postulat un fel de a fi al devenirii după chipul şi asemănarea ființei parmenidiene: totul este devenire, dar acest război al forțelor active cu cele reactive are a se petrece pe un domeniu finit. Şi iată noul nume al ființei: finitudinea confruntărilor.
Postulată fiind finitudinea, rezultă imediat că infinitudinea nu are să reapară pe domeniul tuturor combinațiilor posibile de forțe ale voințelor de putere, ci în eternitatea revenirii lor în scenă: de o infinitate de ori ele îşi vor relua jocul finit al tuturor combinațiilor posibile şi chiar dacă la reluare centrele de forță activă vor „trezi” mai multe centre de forță reactivă, finitudinea va rămîne finitudine, pe veci închisă în temporalitatea ciclică a eternei reîntoarceri.
Pariul nietzschean s-a întemeiat pe o nevoie recunoscută mai apoi ca fiind de natură vital-instinctuală: nevoia de a-i asigura devenirii accesul la cel mai înalt nivel al voinței sale de putere, dar fără a trebui să postuleze ceva transcendent acestei voințe. Eterna reîntoarcere în scenă a războiului tuturor forțelor i s-a revelat ca fiind o soluție imanentistă fără cusur. Era eliminată din joc astfel viziunea metafizică veche a originarului care îşi este sieşi cauză. Cauză şi efect, acest cuplu al vechii metafizici iese din joc.
În decurs de o sută de ani după ce Nietzsche a încercat să gîndească consecvent acauzal, iată că cercetările din fizica cuantistă aduc confirmări impresionante ale existenței acestui nivel al lucrurilor. Acest cîmp fundamental acauzal al tuturor particulelor (al tuturor existențelor particulare – de la particulă – dotate cu masă) este numit vid cuantic, acum, spre a-l deosebi de conceptul clasic de vid. Vidul cuantic este gîndit ca un plenum energetic, iar existențele particulare au a fi gîndite, iată, ca fiind goluri în acest plenum. Universul fizic (spațiul, timpul şi materia cosmică) are a fi gîndit, acum, ca un gol în acest plenum (altfel spus, un gol plin cu acest plenum), iar acest gol are aspecte expansionare certe (dovedite prin experimente deocamdată nefalsificabile).
Dar dacă viziunea infinitului temporal din „teoria” eternei reîntoarceri ar putea fi falsificată, atunci lucrurile ar sta aşa: vidul cuantic ar fi un nivel de realitate fundamental aflat în afara dimensiunilor obişnuite (spațiu, timp, materie) şi în afara jocului conceptual al categoriilor prin care intelectul (voința noastră de putere) a vrut să vadă lucrurile; acest vid ar pune lucrurile într-o conectivitate instantonică.
Toată deconstrucția metafizicii realizată de Nietzsche se însoțeşte, iată, cu un partener a cărui putere de interpretare este şi mai eficientă: ştiința cuanticii. Acauzalul dedus prin deconstrucție apare acum ca un fapt interpretat prin cuantică şi apare ca fiind acauzal întrucît „vitezele” de conectare la puterea vidului sînt instantaneice, aparent infinite.
Interpretare. Cuvînt-cheie în gîndirea nietzscheană tîrzie. În ce măsură cuantica este doar o altă interpretare, o nouă voință de putere – la fel cum oricare altă interpretare este doar o interpretare, niciodată adevărul absolut? Evoluția epistemică Newton-Einstein-cuantică despre interpretare vorbeşte. Atîta numai că Nietzsche gîndea interpretările fără subiect. Nu Newton, nici Einstein ori Heisenberg ar fi cei care le-ar produce, ci voințele impersonale de putere. Da, acest gînd pare, într-adevăr, de-ne-gîndit: că interpretarea este o stare ontologică a lucrurilor. Asta nu vrea să sugereze că lucrurile ar fi dotate cu elemente de conştiință teoretică, ci că teoriile (perspectivele, punctele de vedere, ferestrele deschise către lume) sînt înscrise ontologic în devenire şi la nivelul anorganicului (acolo unde acționează cuantele de energie), şi la nivelul organicului (unde cuantele au devenit deja o complexitate moleculară), dar, evident, şi la nivelul intelectului (unde complexitatea a crescut pînă la stadiul a ceea ce numim conştiință teoretică). Iar creşterea complexității este văzută ca o creştere a puterii voințelor impersonale (şi acauzale) – ea, creşterea, nefiind un fel de scop rațional, ci un fel de instinct vital al lucrurilor.
Fereastra cuantică a lumii s-a deschis, fireşte, în mintea unor fizicieni, dar era deja deschisă în realitatea lucrurilor ca fiind o interpretare a vidului din punctul de vedere al particulelor. Că a devenit şi o interpretare a conştiinței teoretice a intelectului poate primi un nume, dacă vreți: cel mai adecvat ar fi feedback!
Acest nume a apărut din nevoia de a da o identitate terminologică unui fapt de natură cibernetică: conexiunea inversă dintre efect şi cauză. E vorba despre constatarea potrivit căreia efectul se întoarce la cauză şi o modifică. Dar într-o viziune acauzală, cuantică, feedback-ul ar descrie chiar conectivitatea instantonică dintre o aparentă cauză şi un aparent efect. Noi, intelectul, producem apariția acestor aparențe, datorită categoriilor pe care le placăm asupra realului: la mécanique plaqué sur le quantique...
Feedback-ul nu produce aparențe. El stă să anunțe că, dacă, de pildă, există ferestre în interiorul vidului cuantic, cîndva conştiința noastră teoretică va rezona şi cu aceste puncte de vedere ontice.
A imprima devenirii caracterul ființei (expresie nietzscheană) este un instinct al conştiinței teoretice de la nivelul intelectului. Un fel de a dori „clipă, stai!”. O dorință care face vizibilă complexitatea impersonală a voințelor de putere şi aduce în joc un feedback din ce în ce mai adînc-înalt.
***
Dar cuantica l-a şi infirmat pe Nietzsche într-un alt punct crucial al (anti)metafizicii sale. E vorba de presupoziția că nu ar exista acțiune fizică la distanță, că forțele acționează din aproape în aproape, punct cu punct. O astfel de presupoziție era, la Nietzsche, o polemică radicală în contra ipotezei newtoniene asupra gravitației, care era înțeleasă ca o forță acționînd metafizic, la distanță, sărind peste proximitățile imediate. Or, iată, acțiunea cuantică la distanță este acum lege a naturii (şi una dificil de interpretat).
Această inversare a presupozițiilor newtoniene nu este singura din cuprinsul şantierului nietzschean (se ştie că el îşi propusese să construiască o nouă gîndire prin operațiunea de demolare a celei vechi: faimoasa destrucție). Trei sînt marile inversiuni din cuprinsul acestui şantier şi ar putea fi scrise ca ecuații:
A. Nietzsche = 1/Newton + 1/Darwin
B. Nietzsche = 1/Platon
În legătură cu Newton, am văzut în ce a constat inversiunea.
Darwin este inversat, dar nu prin răsturnarea uneia dintre presupozițiile sale, ci prin întoarcerea pe dos (ca la mănuşi) a ideii sale centrale: selecția naturală. Selecția naturală conduce la transformarea speciilor pînă la formarea unora noi, dar nu poate conduce la formarea valorilor pe care le găsim în acțiunea speciei umane. Nu explică, aşadar, apariția acestei specii în care inconştientul e transformat în conştient. Nu explică omul din punctul de vedere al conştiinței. O va face Nietzsche, inversînd ideea selecției naturale. Iată inversiunea sa: selecția naturală nu este mijlocul formării speciilor, ci ea este mijlocul formării valorilor şi abia prin transformarea valorilor se întîmplă (ca joc al hazardului) formarea unor specii noi.
Atenție: specii noi va însemna, în gîndirea nietzscheană, orice noutate: lucruri, organisme, credințe, valori morale, idei... Nu va folosi cuvîntul specie, ci cuvîntul diferență. E acelaşi lucru: orice diferență fiind una specifică.
Nu va gîndi numai pentru domeniul organic al naturii ei, ci şi pentru acela anorganic.
Şi iată cum inversarea lui Darwin va conduce la inversarea lui Newton: forțele din domeniul anorganic acționează aşa cum a crezut Darwin că acționează selecția naturală în domeniul organic, fără scop (omul fiind o creație a hazardului), dar selecția nu este prima natură a naturii, ci a doua, căci prima natură a naturii are a fi dată de ceva ce trebuie gîndit după modelul valorii.
Adică, ce? Care să fie modelul intern al valorilor? În orice caz, unul care să reducă la zero problema aşa-numitei verigi lipsă dintre anorganic şi organic sau între organic şi conştiință.
Abia în gîndirea sa mai tîrzie apare numele acestui ce, intuit ca fiind o necesitate antimetafizică încă din prima dimineață a gîndului nietzschean: voința de putere.
Atenție: aici s-a întîmplat tot răul!
Atenție: aici, în istoria felului în care a fost înțeles acest nume, am pierdut în proporție de sută la sută complexitatea gîndului din spatele său.
Voința de putere nu este numele unei esențe metafizice, ci dimpotrivă: acest nume s-a născut ca să poată fi gîndită o lume fără esențe. Dacă îl citim voință de putere, greşim. Dacă îl citim voință de putere, greşim.
Orice accent, fie pe voință, fie pe putere, îl aruncă înapoi în metafizicul de care a vrut să fugă.
Cum trebuie citit, aşadar? Voința de putere A, voința de putere B, voința de putere C… ca şi cum ar fi vorba de puteri matematice… voința la puterea a doua, voința la puterea a treia…
Nu trebuie citit aşa: există o voință care vrea putere! Nici aşa: există o putere care este dotată cu voință!
Trebuie citit aşa: există ceva (nişte forțe) care se confruntă ici şi colo şi există un moment (fugitiv) în care una dintre forțe devine dominantă în confruntarea în care îşi juca jocul; în acel moment (fugitiv), confruntarea oarbă a forțelor a devenit una “vizionară”: s-a născut o voință de puterea A. Care ce “vede”? “Vede” că forțele “învinse” i se subordonează, i se supun, ca şi cum, acum, “învinsele” ar face parte din noul ei întreg (A).
Asta e tot. Dar asta e tot, pentru că Nietzsche reuşeşte cu acest „tertip” antimetafizic o destrucție a metafizicii.
Şi asta nu e tot. Pentru că Nietzsche face o greşeală metafizică: în entuziasmul dionisiac de a fi descoperit o cheie universală a unei lumi fără universalii (antimetafizică din cap pînă în picioare), sufletul său se ataşează de unul dintre cele două tipuri „logice” (tipologice) de forțe: active şi reactive. Nietzsche este îndrăgostit de forțele active – cele care spun „da” vieții, zice el. Doar acestea ar fi cu adevărat puternice. Cele reactive ar fi, dimpotrivă, forțe ale slăbiciunii. (Cînd le citeşti în jocul istoric, ele sînt forțele decadenței.)
Ei bine, tocmai aici, în acest loc fără dificultăți logice, Nietzsche face o greşeală copilărească: se îndrăgosteşte. Se îndrăgosteşte de forțele active. Şi nu mai reuşeşte să vadă că statutul lor nu este unul absolut.
Din dragoste, le interpretează ca forțe absolute, care ar trebui să aibă dreptate întotdeauna, chiar şi atunci cînd vor fi înfrînte. Le transformă, printr-un act de credință îndrăgostită, în esențe metafizice. Şi nu mai vede că atunci cînd vor fi înfrînte nu vor mai merita numele de forțe active, ci, desigur, vor fi deja „batjocorite” cu numele de forțe reactive. Nu vede asta, ca şi cum, chiar şi înfrînte, forțele active (aristocratice) tot active vor fi rămas.
Este greşeala logică a unui copil îndrăgostit: era limpede că programul său de gîndire nu-i îngăduia să obțină valori fixe (parmenidiene) şi iată-l monumentalizînd fugitivul forțelor afirmative (active) ca şi cum o afirmație de puterea A n-ar putea fi înfrîntă de o altă afirmație, una de puterea B.
Tocmai asta se şi întîmpla în lumea de după el: afirmația Newton se dovedea a fi una de puterea A în fața afirmației Einstein (B), iar afirmația B se pregătea să fie înfrîntă de afirmația C (cuantica). Din dragoste pentru forțele active ale culturii clasice (care la vremea lor se născuseră ca fiind reactive, slabe – ceea ce Nietzsche a înțeles ca nimeni altul), iată-l pe Nietzsche însuşi devenind reacționar, unul care nu mai are nicio fărîmă de „milă” pentru noile forțe active ale lumii moderne.
De cîte ori poți fi tînăr? Cîtă nedreptate poți să înduri? A fost splendid de tînăr cînd înțelegea cum forțele slabe au preluat controlul în istorie (măcar că nu era nimic de admirat în asta), dar n-a mai putut îndura nedreptatea ca şi acele foste forțe slabe devenite acum puternicele zilei să fie înfrînte de noi forțe ale sclavilor. Era deja bătrîn. Era deja ataşat. Era deja îndrăgostit. Căzuse la metafizică.
Pe cînd era tînăr, înțelesese că totul se joacă la două capete: “răul” şi “binele” sînt ficțiuni morale (măşti) de care au avut nevoie instinctele celor slabi, dar chiar acele ficțiuni au participat la fortificarea acelor instincte şi la creşterea puterii celor slabi.La fel de tînăr (biologic), dar bătrîn față de secolul său, al XIX-lea, nu mai putea gîndi la două capete: acest secol îi apare ca un dezmăț al tuturor slăbiciunilor acestei specii ultradecadente care este acest ultim fel de om…
Oare de ce n-a mai putut acest gînditor profund, cu adevărat adînc-înalt, să-şi urmeze programul (amor fati) cînd a fost vorba de lumea contemporană sieşi? De ce s-a îndrăgostit de “stînca lui a fost”?
Am o ipoteză: din cauza corpului său fizic. Ce fac aici? Aşa cum unicul om din lume asupra căruia freudismul ar fi funcționat 100% ar fi fost Freud însuşi, întorc asupra lui Nietzsche o idee crucială a nietzscheanismului: toate interpretările (ca fiind forme ale voințelor de putere „întrupate” în valori) vin de la trup. Pesemne tot aşa vine şi interpretarea reacționară pe care Nietzsche o dă lumii moderne. De ce n-a putut-o iubi, cînd, în fapt, a înțeles-o mai bine ca oricine altcineva?
Ipoteza mea cea de pe urmă este următoarea: se vede treaba că nu putem iubi cu adevărat decît ceea ce nu înțelegem cu adevărat.
Or, Nietzsche ştia (inclusiv trupeşte, deja) că nimic nu poate fi cu adevărat adevărat. În afară de iubire. Dar iubirea nu-i fusese dată în prezent, ci în trecut; nu-i fusese dată printr-un trup din prezent, ci printr-unul din trecut (cultura clasică). Pînă la urmă, cred că povestea lui Nietzsche este o tragedie în care lupta dintre sentiment şi datorie s-a dat între gîndire şi iubire.
Nietzsche a pariat pe această structură a voinței de putere – acesta fiind numele generic al tuturor centrelor de forțe, potrivit „botezului” nietzschean. A fost cu adevărat un pariu, dat fiind că nu exista, la ora aceea, niciun temei, nici în tradiția metafizicii, nici în fizica modernă, pentru a alege finitudinea relațiilor dintre forțe. Da, într-adevăr, fizica newtoniană se întemeia în conceptul de forță, dar nu avea nicio descriere non-relațională a forțelor, aşadar nicio descriere metafizică a lor (alta decît teologia).
Reconstruind metafizica din dărîmăturile tradiției, Nietzsche n-avea cum să nu-i preia „păcatul originar”: postulatul unui fel de a fi al voinței de putere. I-a dat o descriere internă heraclitiană, dar a postulat un fel de a fi al devenirii după chipul şi asemănarea ființei parmenidiene: totul este devenire, dar acest război al forțelor active cu cele reactive are a se petrece pe un domeniu finit. Şi iată noul nume al ființei: finitudinea confruntărilor.
Postulată fiind finitudinea, rezultă imediat că infinitudinea nu are să reapară pe domeniul tuturor combinațiilor posibile de forțe ale voințelor de putere, ci în eternitatea revenirii lor în scenă: de o infinitate de ori ele îşi vor relua jocul finit al tuturor combinațiilor posibile şi chiar dacă la reluare centrele de forță activă vor „trezi” mai multe centre de forță reactivă, finitudinea va rămîne finitudine, pe veci închisă în temporalitatea ciclică a eternei reîntoarceri.
Pariul nietzschean s-a întemeiat pe o nevoie recunoscută mai apoi ca fiind de natură vital-instinctuală: nevoia de a-i asigura devenirii accesul la cel mai înalt nivel al voinței sale de putere, dar fără a trebui să postuleze ceva transcendent acestei voințe. Eterna reîntoarcere în scenă a războiului tuturor forțelor i s-a revelat ca fiind o soluție imanentistă fără cusur. Era eliminată din joc astfel viziunea metafizică veche a originarului care îşi este sieşi cauză. Cauză şi efect, acest cuplu al vechii metafizici iese din joc.
În decurs de o sută de ani după ce Nietzsche a încercat să gîndească consecvent acauzal, iată că cercetările din fizica cuantistă aduc confirmări impresionante ale existenței acestui nivel al lucrurilor. Acest cîmp fundamental acauzal al tuturor particulelor (al tuturor existențelor particulare – de la particulă – dotate cu masă) este numit vid cuantic, acum, spre a-l deosebi de conceptul clasic de vid. Vidul cuantic este gîndit ca un plenum energetic, iar existențele particulare au a fi gîndite, iată, ca fiind goluri în acest plenum. Universul fizic (spațiul, timpul şi materia cosmică) are a fi gîndit, acum, ca un gol în acest plenum (altfel spus, un gol plin cu acest plenum), iar acest gol are aspecte expansionare certe (dovedite prin experimente deocamdată nefalsificabile).
Dar dacă viziunea infinitului temporal din „teoria” eternei reîntoarceri ar putea fi falsificată, atunci lucrurile ar sta aşa: vidul cuantic ar fi un nivel de realitate fundamental aflat în afara dimensiunilor obişnuite (spațiu, timp, materie) şi în afara jocului conceptual al categoriilor prin care intelectul (voința noastră de putere) a vrut să vadă lucrurile; acest vid ar pune lucrurile într-o conectivitate instantonică.
Toată deconstrucția metafizicii realizată de Nietzsche se însoțeşte, iată, cu un partener a cărui putere de interpretare este şi mai eficientă: ştiința cuanticii. Acauzalul dedus prin deconstrucție apare acum ca un fapt interpretat prin cuantică şi apare ca fiind acauzal întrucît „vitezele” de conectare la puterea vidului sînt instantaneice, aparent infinite.
Interpretare. Cuvînt-cheie în gîndirea nietzscheană tîrzie. În ce măsură cuantica este doar o altă interpretare, o nouă voință de putere – la fel cum oricare altă interpretare este doar o interpretare, niciodată adevărul absolut? Evoluția epistemică Newton-Einstein-cuantică despre interpretare vorbeşte. Atîta numai că Nietzsche gîndea interpretările fără subiect. Nu Newton, nici Einstein ori Heisenberg ar fi cei care le-ar produce, ci voințele impersonale de putere. Da, acest gînd pare, într-adevăr, de-ne-gîndit: că interpretarea este o stare ontologică a lucrurilor. Asta nu vrea să sugereze că lucrurile ar fi dotate cu elemente de conştiință teoretică, ci că teoriile (perspectivele, punctele de vedere, ferestrele deschise către lume) sînt înscrise ontologic în devenire şi la nivelul anorganicului (acolo unde acționează cuantele de energie), şi la nivelul organicului (unde cuantele au devenit deja o complexitate moleculară), dar, evident, şi la nivelul intelectului (unde complexitatea a crescut pînă la stadiul a ceea ce numim conştiință teoretică). Iar creşterea complexității este văzută ca o creştere a puterii voințelor impersonale (şi acauzale) – ea, creşterea, nefiind un fel de scop rațional, ci un fel de instinct vital al lucrurilor.
Fereastra cuantică a lumii s-a deschis, fireşte, în mintea unor fizicieni, dar era deja deschisă în realitatea lucrurilor ca fiind o interpretare a vidului din punctul de vedere al particulelor. Că a devenit şi o interpretare a conştiinței teoretice a intelectului poate primi un nume, dacă vreți: cel mai adecvat ar fi feedback!
Acest nume a apărut din nevoia de a da o identitate terminologică unui fapt de natură cibernetică: conexiunea inversă dintre efect şi cauză. E vorba despre constatarea potrivit căreia efectul se întoarce la cauză şi o modifică. Dar într-o viziune acauzală, cuantică, feedback-ul ar descrie chiar conectivitatea instantonică dintre o aparentă cauză şi un aparent efect. Noi, intelectul, producem apariția acestor aparențe, datorită categoriilor pe care le placăm asupra realului: la mécanique plaqué sur le quantique...
Feedback-ul nu produce aparențe. El stă să anunțe că, dacă, de pildă, există ferestre în interiorul vidului cuantic, cîndva conştiința noastră teoretică va rezona şi cu aceste puncte de vedere ontice.
A imprima devenirii caracterul ființei (expresie nietzscheană) este un instinct al conştiinței teoretice de la nivelul intelectului. Un fel de a dori „clipă, stai!”. O dorință care face vizibilă complexitatea impersonală a voințelor de putere şi aduce în joc un feedback din ce în ce mai adînc-înalt.
***
Dar cuantica l-a şi infirmat pe Nietzsche într-un alt punct crucial al (anti)metafizicii sale. E vorba de presupoziția că nu ar exista acțiune fizică la distanță, că forțele acționează din aproape în aproape, punct cu punct. O astfel de presupoziție era, la Nietzsche, o polemică radicală în contra ipotezei newtoniene asupra gravitației, care era înțeleasă ca o forță acționînd metafizic, la distanță, sărind peste proximitățile imediate. Or, iată, acțiunea cuantică la distanță este acum lege a naturii (şi una dificil de interpretat).
Această inversare a presupozițiilor newtoniene nu este singura din cuprinsul şantierului nietzschean (se ştie că el îşi propusese să construiască o nouă gîndire prin operațiunea de demolare a celei vechi: faimoasa destrucție). Trei sînt marile inversiuni din cuprinsul acestui şantier şi ar putea fi scrise ca ecuații:
A. Nietzsche = 1/Newton + 1/Darwin
B. Nietzsche = 1/Platon
În legătură cu Newton, am văzut în ce a constat inversiunea.
Darwin este inversat, dar nu prin răsturnarea uneia dintre presupozițiile sale, ci prin întoarcerea pe dos (ca la mănuşi) a ideii sale centrale: selecția naturală. Selecția naturală conduce la transformarea speciilor pînă la formarea unora noi, dar nu poate conduce la formarea valorilor pe care le găsim în acțiunea speciei umane. Nu explică, aşadar, apariția acestei specii în care inconştientul e transformat în conştient. Nu explică omul din punctul de vedere al conştiinței. O va face Nietzsche, inversînd ideea selecției naturale. Iată inversiunea sa: selecția naturală nu este mijlocul formării speciilor, ci ea este mijlocul formării valorilor şi abia prin transformarea valorilor se întîmplă (ca joc al hazardului) formarea unor specii noi.
Atenție: specii noi va însemna, în gîndirea nietzscheană, orice noutate: lucruri, organisme, credințe, valori morale, idei... Nu va folosi cuvîntul specie, ci cuvîntul diferență. E acelaşi lucru: orice diferență fiind una specifică.
Nu va gîndi numai pentru domeniul organic al naturii ei, ci şi pentru acela anorganic.
Şi iată cum inversarea lui Darwin va conduce la inversarea lui Newton: forțele din domeniul anorganic acționează aşa cum a crezut Darwin că acționează selecția naturală în domeniul organic, fără scop (omul fiind o creație a hazardului), dar selecția nu este prima natură a naturii, ci a doua, căci prima natură a naturii are a fi dată de ceva ce trebuie gîndit după modelul valorii.
Adică, ce? Care să fie modelul intern al valorilor? În orice caz, unul care să reducă la zero problema aşa-numitei verigi lipsă dintre anorganic şi organic sau între organic şi conştiință.
Abia în gîndirea sa mai tîrzie apare numele acestui ce, intuit ca fiind o necesitate antimetafizică încă din prima dimineață a gîndului nietzschean: voința de putere.
Atenție: aici s-a întîmplat tot răul!
Atenție: aici, în istoria felului în care a fost înțeles acest nume, am pierdut în proporție de sută la sută complexitatea gîndului din spatele său.
Voința de putere nu este numele unei esențe metafizice, ci dimpotrivă: acest nume s-a născut ca să poată fi gîndită o lume fără esențe. Dacă îl citim voință de putere, greşim. Dacă îl citim voință de putere, greşim.
Orice accent, fie pe voință, fie pe putere, îl aruncă înapoi în metafizicul de care a vrut să fugă.
Cum trebuie citit, aşadar? Voința de putere A, voința de putere B, voința de putere C… ca şi cum ar fi vorba de puteri matematice… voința la puterea a doua, voința la puterea a treia…
Nu trebuie citit aşa: există o voință care vrea putere! Nici aşa: există o putere care este dotată cu voință!
Trebuie citit aşa: există ceva (nişte forțe) care se confruntă ici şi colo şi există un moment (fugitiv) în care una dintre forțe devine dominantă în confruntarea în care îşi juca jocul; în acel moment (fugitiv), confruntarea oarbă a forțelor a devenit una “vizionară”: s-a născut o voință de puterea A. Care ce “vede”? “Vede” că forțele “învinse” i se subordonează, i se supun, ca şi cum, acum, “învinsele” ar face parte din noul ei întreg (A).
Asta e tot. Dar asta e tot, pentru că Nietzsche reuşeşte cu acest „tertip” antimetafizic o destrucție a metafizicii.
Şi asta nu e tot. Pentru că Nietzsche face o greşeală metafizică: în entuziasmul dionisiac de a fi descoperit o cheie universală a unei lumi fără universalii (antimetafizică din cap pînă în picioare), sufletul său se ataşează de unul dintre cele două tipuri „logice” (tipologice) de forțe: active şi reactive. Nietzsche este îndrăgostit de forțele active – cele care spun „da” vieții, zice el. Doar acestea ar fi cu adevărat puternice. Cele reactive ar fi, dimpotrivă, forțe ale slăbiciunii. (Cînd le citeşti în jocul istoric, ele sînt forțele decadenței.)
Ei bine, tocmai aici, în acest loc fără dificultăți logice, Nietzsche face o greşeală copilărească: se îndrăgosteşte. Se îndrăgosteşte de forțele active. Şi nu mai reuşeşte să vadă că statutul lor nu este unul absolut.
Din dragoste, le interpretează ca forțe absolute, care ar trebui să aibă dreptate întotdeauna, chiar şi atunci cînd vor fi înfrînte. Le transformă, printr-un act de credință îndrăgostită, în esențe metafizice. Şi nu mai vede că atunci cînd vor fi înfrînte nu vor mai merita numele de forțe active, ci, desigur, vor fi deja „batjocorite” cu numele de forțe reactive. Nu vede asta, ca şi cum, chiar şi înfrînte, forțele active (aristocratice) tot active vor fi rămas.
Este greşeala logică a unui copil îndrăgostit: era limpede că programul său de gîndire nu-i îngăduia să obțină valori fixe (parmenidiene) şi iată-l monumentalizînd fugitivul forțelor afirmative (active) ca şi cum o afirmație de puterea A n-ar putea fi înfrîntă de o altă afirmație, una de puterea B.
Tocmai asta se şi întîmpla în lumea de după el: afirmația Newton se dovedea a fi una de puterea A în fața afirmației Einstein (B), iar afirmația B se pregătea să fie înfrîntă de afirmația C (cuantica). Din dragoste pentru forțele active ale culturii clasice (care la vremea lor se născuseră ca fiind reactive, slabe – ceea ce Nietzsche a înțeles ca nimeni altul), iată-l pe Nietzsche însuşi devenind reacționar, unul care nu mai are nicio fărîmă de „milă” pentru noile forțe active ale lumii moderne.
De cîte ori poți fi tînăr? Cîtă nedreptate poți să înduri? A fost splendid de tînăr cînd înțelegea cum forțele slabe au preluat controlul în istorie (măcar că nu era nimic de admirat în asta), dar n-a mai putut îndura nedreptatea ca şi acele foste forțe slabe devenite acum puternicele zilei să fie înfrînte de noi forțe ale sclavilor. Era deja bătrîn. Era deja ataşat. Era deja îndrăgostit. Căzuse la metafizică.
Pe cînd era tînăr, înțelesese că totul se joacă la două capete: “răul” şi “binele” sînt ficțiuni morale (măşti) de care au avut nevoie instinctele celor slabi, dar chiar acele ficțiuni au participat la fortificarea acelor instincte şi la creşterea puterii celor slabi.La fel de tînăr (biologic), dar bătrîn față de secolul său, al XIX-lea, nu mai putea gîndi la două capete: acest secol îi apare ca un dezmăț al tuturor slăbiciunilor acestei specii ultradecadente care este acest ultim fel de om…
Oare de ce n-a mai putut acest gînditor profund, cu adevărat adînc-înalt, să-şi urmeze programul (amor fati) cînd a fost vorba de lumea contemporană sieşi? De ce s-a îndrăgostit de “stînca lui a fost”?
Am o ipoteză: din cauza corpului său fizic. Ce fac aici? Aşa cum unicul om din lume asupra căruia freudismul ar fi funcționat 100% ar fi fost Freud însuşi, întorc asupra lui Nietzsche o idee crucială a nietzscheanismului: toate interpretările (ca fiind forme ale voințelor de putere „întrupate” în valori) vin de la trup. Pesemne tot aşa vine şi interpretarea reacționară pe care Nietzsche o dă lumii moderne. De ce n-a putut-o iubi, cînd, în fapt, a înțeles-o mai bine ca oricine altcineva?
Ipoteza mea cea de pe urmă este următoarea: se vede treaba că nu putem iubi cu adevărat decît ceea ce nu înțelegem cu adevărat.
Or, Nietzsche ştia (inclusiv trupeşte, deja) că nimic nu poate fi cu adevărat adevărat. În afară de iubire. Dar iubirea nu-i fusese dată în prezent, ci în trecut; nu-i fusese dată printr-un trup din prezent, ci printr-unul din trecut (cultura clasică). Pînă la urmă, cred că povestea lui Nietzsche este o tragedie în care lupta dintre sentiment şi datorie s-a dat între gîndire şi iubire.