Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter

IONESCU/IONESCO LA MODĂ!

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011

Coordonez teza de doctorat despre Eugen Ionescu/Eugène Ionesco la care lucrează Gabriela Mihalache, fostă studentă şi cronicăreasă teatrală a revistei mele, aLtitudini. La rugămintea profesorului Florin Mihăilescu, am făcut parte nu demult, în aprilie 2010, din comisia de susținere a altei teze despre autorul Cîntăreței chele, semnată de Carmen Duvalma. Cam tot atunci, cu cîteva săptămîni înainte, la mijlocul lui martie 2010, discutăm la Cafeneaua critică despre spectacolul (proaspăt atunci: premieră pe 5 ale lunii) Cîntăreața cheală & Lecția de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză şi cu scenografia Adrianei Grand. S-a montat mult Ionescu/Ionesco în ultimii ani, pînă la „scandalul” din 2009, cînd fiica dramaturgului, Marie-France, a blocat noi reprezentări, supărată că părintele său e comentat în România ca autor „local”. La Festivalul Național de Teatru din noiembrie – premieră a producției internaționale după Regele moare, în regia lui Silviu Purcărete. Între timp – frecvente mențiuni ale lui Ionescu/Ionesco în presa culturală, stimulată şi de Centenarul naşterii sale (n. 13/26 noiembrie 1909), marcat ca „an aniversar” UNESCO, deci sărbătorit pe tot parcursul lui 2009: articole, „profiluri”, eseuri, analize detaliate, pe toată gama.
După cum se vede, opera lui Eugen Ionescu/Eugène Ionesco se bucură în ultima vreme de un interes remarcabil, pînă la amplitudinea unei adevărate „mode culturale”. Cei 17 ani care s-au scurs de la dispariția marelui scriitor n-au însemnat deloc intrarea sa într-un „con de umbră”, cum li s-a întîmplat atîtor altora (reculul la debutul posterității e considerat „regulă”). Dimpotrivă, Ionescu/Ionesco e mai citit, mai jucat şi mai comentat ca oricînd. Valabil şi pentru scena literară şi teatrală internațională, în mod special pentru spațiul francofon, valabil în forme spectaculoase la noi, unde dramaturgul îşi ia o eclatantă revanşă postumă pentru lunga perioadă în care, sub comunişti, a fost prezent sporadic, mai adeseori fiind efectiv interzis în prima lui patrie, cea natală. E editat pe larg, şi nu doar cu piesele, ci şi cu celelalte compartimente ale operei sale, e intens jucat pe scenele din țară, în montări semnate uneori de nume dintre cele mai „grele” ale regiei contemporane, precum Tompa Gabor, Alexandru Dabija sau deja-amintitul Victor Ioan Frunză, şi e comentat amplu, în cronici de carte şi de spectacol; fireşte, şi într-un număr respectabil de volume.
Înainte de 1990, sub regim comunist, nu s-au putut publica exegeze ionesciene, însă de-atunci încoace n-au lipsit. La începutul deceniului 10, cînd Ionescu era încă în viață, au apărut teza de doctorat „recuperată” a lui Gelu Ionescu, sub titlul Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940) (1991; predată spre publicare în 1973, n-a fost acceptată înainte de 1990; în 1982 Gelu Ionescu avea să plece şi el în exil), apoi Journal en miettes cu Eugène Ionesco de Lucian Raicu (1993). Volume publicate după dispariția autorului (m. 28 martie 1994): Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii de Marian Victor Buciu ([1996]; 2007), Ionesco în țara tatălui de Marta Petreu (2001; [2005]), Ionesco. Anti-lumea unui sceptic de Laura Pavel (2002), Eugène Ionesco: teme identitare şi existențiale de Matei Călinescu (2006), Tînărul Eugen Ionescu de Eugen Simion (2007; [2009]). Autori din generații diferite, cu perspective diverse asupra operei şi a biografiei, cu unele descoperiri şi dezvăluiri (psihanalitice la Marta Petreu). De curînd apărute: Eugen Ionescu. Profil spiritual, semnată de Marin Diaconu, editor şi documentarist al „tinerei generații” a anilor 1930 (2010) şi Eugène Ionesco – absurdul ca apocalips al utopiei, debut al Irinei Ungureanu (2010). Carmen Duvalma citează şi cîteva cărți care nu-mi sînt cunoscute: Măştile lui Eugen Ionescu: douăsprezece ipostaze ale ionescianismului de Sergiu Miculescu (2003), Teatrul ca formă simbolică a jocului de Cristina Seleuşan (2006) şi Eugène Ionesco. Teatru, metateatru, autenticitate de Dumitru Tucan (2006), presupun că tot teze de doctorat. Vor mai fi fiind şi altele. Despre autorul nostru se scriu – de asemenea – frecvent lucrări de licență şi dizertații de absolvire a masteratului. I se acordă atenție şi în alte tipuri de studii, chiar dacă nu-i sînt integral consacrate, cum e cazul volumelor „comparatiste” Condiția umană în teatrul absurdului de Mircea Cristea (1997), Literatura absurdului de Nicolae Balotă (2000, reluare a mai vechii Lupta cu absurdul, 1971), Eugen Ionescu şi Samuel Beckett în spațiul cultural românesc de Anca-Maria Rusu (2000) etc. Şi mai sînt – cu siguranță – şi altele, într-un cît se poate de viu „orizont de interes”.
S-au tradus – de asemenea – trei cărți scrise (şi) cu țintă românească: Clownul în Agora: Convorbiri despre Eugen Ionescu, semnată în tandem de Michael Finkenthal şi William Kluback (1998), Portretul scriitorului în secol: Eugène Ionesco, 1909-1994 de Marie-France Ionesco (2003) şi Mariano Martín Rodríguez, Ionesco înainte de La Cantatrice chauve. Opera absurdă românească (2007). Acesta din urmă a mai publicat în Spania două ediții bilingve cu texte ionesciene de tinerețe, Destellos y teatro (Sclipiri şi teatru) (Fundamentos, 2008) şi Hugoliada (Cuadernos de Langre, Madrid, 2009), pe care le-a prezentat şi în România, în cadrul unor conferințe şi colocvii, la Bucureşti şi Cluj. Un spaniol cu adevărat pasionat de Ionescu/Ionesco!
Să mai adaug că atît exegeza scrisă, cît şi cea scenică au mers în această etapă a receptării pe două direcții principale: pe de o parte, cercetarea a continuat să exploateze perspectiva „absurdului” şi a „teatrului absurdului”; pe de altă parte, au fost explorate şi alte interpretări posibile, din unghiuri diverse, de la cele biografiste la analiza întregii opere, cu o atenție fără precedent acordată „scrierilor minore”, eseisticii, poeziilor de tinerețe ş.a.m.d. Aceste din urmă variante au avantajul de a-l „recupera” pe Ionescu din spațiul demonstrativ şi mai degrabă monocord al „absurdismului”, restituindu-i o complexitate superioară şi încercînd şi interpretări imprevizibile. Montările teatrale joacă un rol important în atare privință...