Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
OM, PĂMÎNT ?I ZEU ASCUNS
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Cititorii fideli ai lui John Steinbeck au avut parte de o surpriză fericită: romanul Către un zeu necunoscut, publicat în 1933, apare pentru prima oară în limba română (traducere din limba engleză şi note de Ioana Oprică, Editura Polirom, 2011) şi întregeşte opera unui scriitor definitoriu pentru America secolului al XX-lea. Este, în ordine cronologică, a treia carte a tânărului Steinbeck, după romanul de aventuri Cupa de aur (1929) şi după volumul de nuvele Păşunile raiului (1932).
Titlul original To a God Unknown a fost tradus în alte lucrări dedicate scriitorului altfel – Unui zeu necunoscut. Întârzierea traducerii se explică prin condiția de creație minoră într-o operă cuprinzând numeroase scrieri intrate în canonul universitar şi academic, însă şi pe listele celor mai bine vândute cărți. John Steinbeck a devenit un clasic al modernității, pe care nu l-au ocolit marile premii şi nici ecranizările, editurile îi dedică serii de autor.
Dar romanul recent tradus, ce nu trece de 250 de pagini, tulbură şi intrigă pe cunoscătorul de proză românească. Protagonistul său, Joseph Wayne, primeşte binecuvântarea tatălui şi urmează dorința acestuia, întemeind o fermă pe pământurile Californiei. Viața de aici, sosirea fraților, căsătoria lui Joseph şi calendarul muncilor pământului, compun un epos al oamenilor legați de pământ. Şi de aici se iveşte asocierea cu Ion de Liviu Rebreanu, ce l-a precedat cronologic cu peste un deceniu.
Când a publicat Către un zeu necunoscut, John Steinbeck avea 31 de ani. Liviu Rebreanu dobândea recunoaşterea de romancier la 35 de ani, cu Ion. Nimeni nu putea bănui cariera literară excepțională ce se deschidea fiecăruia. Privind retrospectiv, se conturează trasee şi ambiții similare: amândoi şi-au descoperit lumea şi stilul prin proza scurtă, odată ce s-au impus cu un roman validat drept capodoperă, nu s-au cantonat în formula şi tema ce i-a consacrat, ci au încercat să le schimbe cu fiecare nou roman, au cochetat şi cu genurile de graniță – cărți de călătorie, autobiografii, roman popular.
Dar altceva îi apropie în mod uluitor pe tânărul Rebreanu şi pe tânărul Steinbeck: intuiția unei legături organice a omului cu pământul perpetuată şi în secolul XX, fie că este vorba de tânărul țăran ardelean, fie de fermierul american. Spre ei se îndreaptă interesul celor doi romancieri în pragul afirmării, fiindcă presimt că țăranii şi fermierii sunt între ultimii păstrători ai unei comuniuni cu glia, străveche şi tainică, pierdută de toți ceilalți.
Cei doi scriitori au privilegiul de a trăi şi în interiorul şi în afara lumii pe care o descriu: John Steinbeck s-a născut în California, în comitatul Monterey, fiul unuia dintre pionierii regiunii şi al unei învățătoare, lucrează şi-şi plăteşte studiile la Universitatea Stanford, pe care însă nu le încheie, deşi îl pasiona biologia marină. Liviu Rebreanu se naşte în familia unui învățător din Ardeal, oscilațiile între cariera de medic sau de preot se încheie tot din motive financiare, silit să urmeze Academia Ludoviceum din Budapesta.
Amândoi rătăcesc şi îndură multe până îşi fac un rost, până se afirmă şi apoi se dedică în totalitate scrisului. Apropierile se văd şi în câteva aspecte ale operei: viziunea organicistă asupra romanului, preferința pentru oameni mărunți şi medii pitoreşti, mai ales în proza scurtă (nuvele şi microromane), substanța realistă alunecând spre naturalism, camuflajul perfect al scenariilor mitice sau mistice, semne şi simboluri impregnate în pasta grea a epicii, personaje cu nume încărcate de semnificații şi rezonanțe biblice ori arhaice.
Conexiuni şi principii ordonatoare
Comparația între cele două romane Către un zeu necunoscut şi Ion conduce la conexiuni variate. Prima conexiune ține de plasarea cărții în ierarhia întregii opere şi naşte o serie de opoziții: roman american minor / capodoperă a romanului românesc, tatonarea unei teme fundamentale şi a unei formule / model pentru o întreagă tradiție a prozei de inspirație rurală; scriere scurtă şi concisă / epică amplă, dublă ca număr de pagini ş.a.m.d.
A doua conexiune, ce rămâne la suprafața epicii, accentuează deosebirile, atât privind subiectul şi tipologia personajelor, cât şi colectivitatea înfățişată. Un principiu al unicității şi unul al duplicării ordonează cele două romane. Către un zeu necunoscut se desfăşoară pe un singur plan narativ, urmărind evoluția lui Joseph Wayne în valea Doamna Noastră şi relațiile lui cu pământul şi copacul sacru, abia apoi cu frații şi soția, cu o colectivitate difuză. Ion se desfăşoară pe două planuri narative, cuprinzând prin simetrii şi contraste, două lumi, cea țărănească şi a micii intelectualități rurale, două personaje, Ion cu traseul său centripet ce îl fixează în inima satului Pripas, şi Titu Herdelea cu traseul său centrifug ce îl scoate din sat şi-l aruncă în viața capitalei.
John Steinbeck alege o singură familie ale cărei tribulații le urmăreşte: tatăl aidoma unui patriarh din Vechiul Testament alege să-i dea binecuvântarea unuia dintre fii, lui Joseph, care-i seamănă întru totul, prin iubirea față de pământ şi prin religiozitate mai apropiată de păgânism decât de creştinism, frații săi, fiecare posedat de un instinct – cel erotic ca în cazul lui Benjamin, fie vital-animalic la Thomas, ori de o credință oarbă, ca Burton.
Prin comparație, în romanul lui Liviu Rebreanu, Ion este fiul fără tată, singurul cu care seamănă prin situație şi prin ambiție, Vasile Baciu, îi rămâne adversar de la început până la sfârşit. Tânărul țăran îşi disprețuieşte şi acuză tatăl risipitor, petrecăreț, neisprăvit, căci a reuşit să risipească zestrea adusă de nevastă. Într-un mod intuitiv, inconştient, va căuta în jur alte modele. Pe rând învățătorul Herdelea şi preotul Belciug joacă rol de părinte ori antipărinte, dar Ion îi respinge ca figuri tutelare.
În romanul american, temele centrale, pământul şi credința, se contopesc. Joseph Wayne are altă percepție a gliei decât toți cei din jur, iar după moartea tatălui, resimțită acut deşi se petrece la mare distanță, el capătă convingerea că spiritul tatălui a pătruns în copacul magnific din mijlocul fermei, de la care porneşte fertilitatea pământului şi prosperitatea familiei. În capodopera lui Liviu Rebreanu, temele centrale sunt pământul şi iubirea, aşa cum o sugerează titlurile celor două părți mari: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Abia cea de-a treia conexiune, prilejuită de o lectură holistică, globalizatoare, coborând în profunzime, reliefează analogii izbitoare – viziunea asupra lumii, destinul tragic al eroului şi natura lui duală, umană şi inumană, semnificația pământului pentru protagonist şi prezența zeului ascuns cerând jertfe, soția ca victimă sacrificială, preotul tulburat şi tulburând prin atitudini şi fapte, figura feminină ca observator sau agent al destinului – Rama şi Savista, arbori ce tutelează experiențele cruciale (stejar uriaş şi pini în Către un zeu necunoscut, măr pădureț şi nuci în Ion).
Ambele romane se petrec la început de secol XX. În romanul american, faptul reiese din discuția inițială dusă de Joseph cu tatăl său, când menționează că au trecut trei ani din noul secol, din precizările despre tatăl lui Elizabeth, soția lui Joseph: „filozof invederat, marxist de dragul controversei”. În romanul românesc, prezența temei secundare politice – drama românilor din Transilvania aflați sub stăpânire austro-ungară, dorința de unire cu țara, semnalează o acțiune ce se petrece după 1900 şi înainte de Primul Război Mondial.
Două hore şi-o fiesta
Sărbătorile şi datinile compun o mică monografie a satului tradițional. Analiza fiecărui roman arată că autorii cunosc bine stratul profund de practici magice, de ritualuri ce țin de moştenirea păgână, fie ea indiană ori una îndepărtată, druidică, fie cea dacică peste care s-a grefat creştinismul țărănesc. Se pot inventaria în fiecare carte datini ce țin de vechi sărbători creştine sau rămăşițe păgâne, ca nunta şi înmormântarea, sfințirea bisericii în Ion, rituri legate de fertilitatea femeilor şi a vitelor sau slujba de Anul Nou ținută de părintele Angelo sau orgia ce consacră venirea ploilor şi sfârşitul secetei în Către un zeu necunoscut.
Analogia spectaculoasă o dovedeşte analiza celor două hore din Ion, le corespunde fiesta din Către un zeu necunoscut. Horele se țin duminica, prima pare o dezlănțuire de energii telurice, iar a doua dă senzația unei potoliri a patimilor, a unei purificări, după ce a fost sfințită noua biserică. Fiesta se ține în ziua de Anul Nou, la ferma fraților Wayne, ideea şi impulsul i-au fost date lui Joseph de către bătrânul Juan.
Cântăreții vin de departe, ştiu să se dăruiască muzicii, să creeze un ritm îndrăcit, care îi ia în stăpânire pe dansatori. În Ion, cei trei lăutari țigani care cântă să-şi rupă arcuşurile au un semn în înfățişare şi purtare ce le trădează natura malefică: Briceag ține obrazul culcat pe vioară şi cântă cu ochii închişi, Holbea este chior, cu un picior mai scurt, la vioară are doar trei coarde, şi Găvan, urât şi negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Dezlănțuiți în cântec şi joc, flăcăii nu acceptă nici o întrerupere, ca şi când ar fi posedați.
Cântăreții la chitară sosesc la fermă în Ajunul Anului Nou – „patru bărbați deşirați şi tuciurii, cu părul negru, drept şi mâini frumoase”. Ei impun ritmul şi-l schimbă, simțind dorința dansatorilor: de la un ritm tremurător trec la unul nebunesc, apoi pun accent pe corzile de bas şi ritmul devine puternic şi apăsat, până ce dansatorii încep ei să murmure, într-un efect de rezonanță ce-i înrobeşte pe dansatori:
„De-acum nu se mai dansa pe perechi. Brațele se întindeau să cuprindă pe oricine se nimerea, genunchii se-ndoiau şi tălpile țineau pe pâmânt cadența domoală a chitarelor (...) Dansatorii îşi pierdeau identitatea. Chipurile se lăsau furate de atmosferă, umerii picau puțintel în față, fiecare persoană devenea parte din marele trup care dansa, iar sufletul acestui trup era ritmul. (...) Cântăreții şedeau precum diavolii, cu ochii îngustați, aruncând scântei, conştienți de puterea pe care o aveau şi totuşi visând la o putere mai straşnică.” (pag. 119-120)
Burton îl avertizează pe Joseph că fiesta sfidează adevărata credință, iar slujba ținută de preotul catolic pare atinsă de păgânism. Fiesta se încheie brusc, pentru că se dezlănțuie o furtună pe care fiecare o interpretează altfel: Joseph crede că furtuna aduce ploi benefice pentru toată valea tocmai pentru că a stârnit-o fiesta ce a avut forța unei rugăciuni, Burton vede aici mânia lui Dumnezeu. Cât despre hora din Ion, ea se încheie cu nemulțumiri şi certuri, flăcăii merg la cârciuma ce seamănă cu un infern, iar duminica se încheie violent, cu lovitura cu parul prin care Ion parcă ar vrea să-l ucidă pe George.
Pământul ca femeie
Există două scene îndelung comentate şi interpretate în Ion: ieşirea la cosit, luni în zori, după duminica horei, când flăcăul contemplă bogăția pământului lucrat de mâna omului şi-i ascultă glasul: „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare.”.
În fața măreției telurice, se simte neputincios şi jalnic, ca o frunză şi ca un vierme. Abia când începe să cosească, brazda biruită şi vâjâiturile stranii ale coasei semănând cu nişte cântece de închinare îi dau o mândrie de stăpân: „Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă.”
A doua scenă se petrece tot într-o zi de luni, la ieşirea din iarnă, când Ion merge să vadă pământurile primite de la Vasile Baciu la notar, îngenunchează şi apoi sărută lutul.
Celor două scene le corespunde una singură în romanul american, ea încheie al doilea capitol: Joseph Wayne străbate valea Maica Noastră, priveşte pământurile cumpărate din goana calului, şi sub lumina soarelui şi sub potopul ploii, se opreşte lângă cort, în locul unde îşi va înălța casa. Aidoma lui Ion, observă vegetația din jur: arbuştii uriaşi strugurii-ursului, ogoarele înverzite cu lanuri de ovăz sălbatic cu petice de lupin albastru, macii pe dealuri, pajiştile verzi cu pâlcuri de stejari. Toate aparțin sălbăticiei.
Eroul lui Steinbech trăieşte o stare intensă de euforie, exprimă jubilația posesiei în acelaşi enunț repetat – „E al meu!”, perfect echivalent cu sentimentul lui Ion – „Simțea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrățişeze. I se părea mai frumos pentru că era al lui.” Ploaia care cade face să strălucească tot: calul, trunchiurile copacilor, păstrăvii în saltul lor după insecte, firele de iarbă şi miezul florilor.
Şi mai frapantă este asemănarea între scena sărutării pământului din Ion şi actul posesiei din Către un zeu necunoscut. În romanul românesc, scena se compune din momentele unei întâlniri amoroase, îndelung aşteptate şi pregătite: pământul pare să-l aştepte iar nerăbdarea lui sporeşte, atingerea lutului, bulgărele sfărâmat în mâini, îngenuncherea şi sărutul, gestul ultim când îşi linge buzele. Ion poartă straie de sărbătoare, deşi este zi de luni, fiindcă este marele său triumf.
Fiecare moment al scenei este marcat de o reacție erotică: „sufletul pătruns de fericire” când se apropie; „sudoarea caldă de patimă” arată dorința, „pofta sălbatică” – pornirea de a îmbrățişa glia; mirosul lutului „aprindea sângele”, iar atingerea declanşează „o plăcere înfricoşată” ce se preschimbă în voluptate, sfârşitul aduce „un fior rece, amețitor”. Se succed etape similare unui act sexual (preludiu, orgasm şi postludiu), pe care autorul le-a accentuat prin reacțiile tânărului bărbat.
Dar dominantele scenei reies din cele două câmpuri semantice, cel erotic şi cel teluric, şi comparația pământurilor cu „ibovnice credincioase”, a gliei cu o fată frumoasă ce-şi arată corpul gol, ispititor sau „ca brațele unei iubite pătimaşe”. Însă instinctul de mare prozator îl face pe Liviu Rebreanu să confere pământului valoare thanatică (lutul aşază mănuşi de doliu pe mâinile lui Ion) şi valoare de icoană, pentru că gestul de a îngenunchea şi de a-şi lipi buzele de pământ aminteşte de religiozitatea țăranului în biserică, atingând icoanele.
În Către un zeu necunoscut, actul posesiei este frust şi descris clar:
„Îşi afundă piciorul în pământul moale şi apoi exaltarea sa ajunse în punctul unei pofte straşnic de dureroase, curgându-i prin trup în şuvoaie fierbinți. Se azvârli cu fața în jos, în iarbă, şi îşi lipi obrazul de firele umede. Înşfăcă iarba umedă cu degetele, o smulse şi o apucă din nou. Coapsele i se izbeau cu putere de pământ. Într-un târziu, îi trecu furia şi acum era rece, uluit şi înspăimântat de el însuşi. Se ridică în picioare şi îşi şterse noroiul de pe buze şi barbă. (...) Preț de o clipă pământul îi fusese femeie.” (pag. 16-17)
Perechi sortite sacrificiului
O constelație organizează cele două romane, alcătuită din pământ şi arbori, femeie şi sânge. Romanele au o simetrie stranie, dincolo de mizele complet diferite şi de subterana lor ascunsă de stratul realist: şir de ritualuri amintind de sacrificiile popoarelor indiene în Către un zeu necunoscut (Joseph îi aduce ofrande copacului în seara de Anul Nou, îi duce vestea că va avea urmaş, îngrozindu-l pe fratele său Burton), scenariul mitic contopit cu legenda creştină a uciderii balaurului de către Sfântul Gheorghe în Ion.
O pereche de arbori tutelează experiențele esențiale: stejarul gigantic ca axă a lumii chiar în locul unde şi-a întemeiat ferma Joseph Wayne, pinii din dumbrava sacră, venerată de indieni şi unde toți cei care ajung, Joseph şi Thomas, Elizabeth au sentimentul unei forțe mai presus de înțelegerea lor, căreia nu-i pot face față. În cazul lui Ion, mărul pădureț are valoarea de pom al vieții, fiindcă la umbra lui naşte Ana, şi tot la umbra lui Florica se lasă iubită de Ion. Nucii, cu simbolismul lor nefast, asociat cu moartea, însă veghează agonia lui Ion.
Elizabeth însărcinată se duce în dumbrava de pini, loc secret descoperit înainte de Joseph şi Thomas: în luminiş vede roca verde cu formă ciudată de animal ghemuit şi peştera, are şi o experiență stranie care o înspăimântă. Simte forța malefică a locului, îşi înțelege chiar şi dorințele ascunse, cea mai puternică fiind dorința de moarte, recunoaşte cauzele ce i-au provocat teama: sarcina şi moştenirea sângelui, căci în urmă cu o mie de ani, strămoşii ei aleseseră calea druizilor. Iar după ce naşte, îi împărtăşeşte lui Joseph această experiență.
Şi în cazul Anei, naşterea înseamnă o legătură intimă cu pământul. Durerile facerii încep pe câmp, naşte sub mărul pădureț, iar pământul îi absoarbe sângele. Ana va trăi fascinația şi atracția față de moarte, şi cuptorul din casa tatălui şi apa râului o ademenesc, până când îşi pune capăt zilelor. Ritualul sângelui se repetă prin agonia lui Ion pe pământ, sub nuci, aproape de drum.
În acelaşi luminiş îşi găseşte moartea Elizabeth, după ce a încercat să se urce pe roca verde şi a căzut frângându-şi gâtul. Tot acolo se retrage şi Joseph, după ce familia lui a părăsit ținutul pustiit de secetă, uimit că pârâiaşul nu şi-a pierdut apa. Iar când seacă şi izvorul, fermierul încearcă prin rit sacrificial să aducă ploaia, oferind izvorului mai întâi sângele unui vițel, apoi propriul sânge.
În ambele romane, eroul se înstrăinează de biserică şi de cuvântul preotului. Ion ajunge să sfideze autoritatea preotului, iar mustrat de Belciug în biserică hotărăşte să fie cu adevărat netrebnic. Prezența preotului în satul Pripas pune multe semne de întrebare, căci intervine frecvent în certurile dintre săteni în care este implicat şi Ion, dar pune mai presus de toate interesul bisericii, prea puțin grija pentru sufletele enoriaşilor. Strădania lui are urmări, în Pripas se înalță o nouă biserică, sfințirea ei purifică satul, capul ei biruitor străjuieşte satul şi estompează definitiv amenințarea indusă de acoperişul casei lui Ion, semănând cu un cap de balaur.
Preotul Angelo din romanul lui John Steinbeck ştie prea bine că enoriaşii săi indieni se dedau unor orgii în care îşi adorau vechii zei. El însuşi s-a adaptat lumii în care predică acum, fiindcă duce în traistă, pliate, crucifixul şi figurinele sculptate şi pictate cu mâna lui, dar sfințite de arhiepiscop. Discuția cu Joseph probează că preotul a înțeles şi sensul ofrandelor oferite de el copacului şi straturile suprapuse de credințe ale oamenilor din valea Doamna Noastră:
„Diavolul a avut în stăpânire ținutul acesta de mii de ani, pe când Hristos numai câțiva. Şi la fel cum se întâmplă cu o țară proaspăt cucerită, vechile obiceiuri dăinuie multă vreme, uneori în taină şi uneori cu vagi modificări, pentru a fi în armonie cu regulile noii stăpâniri; aşadar, fiul meu, pe aici încă mai dăinuie unele din vechile obiceiuri, chiar şi sub stăpânirea lui Hristos.” (pag. 118)
Şi primul roman notabil din tinerețea lui John Steinbeck şi prima capodoperă a lui Liviu Rebreanu se pot citi şi interpreta intertextual ca superbe demonstrații ale capcanei pe care o aduce realismul în proza secolului al XX-lea: stratificarea abilă a romanului deschizând mai multe piste de lectură, de la stratul tematic social la cel de psihologie abisală, şi mai adânc până la substratul mitic sau chiar mistic, de la verosimilitatea ca pact convingător propus cititorului până la aventura în tărâmul semnificațiilor, antrenând alte discipline ca toponimie, onomastică, simbologie.
Titlul original To a God Unknown a fost tradus în alte lucrări dedicate scriitorului altfel – Unui zeu necunoscut. Întârzierea traducerii se explică prin condiția de creație minoră într-o operă cuprinzând numeroase scrieri intrate în canonul universitar şi academic, însă şi pe listele celor mai bine vândute cărți. John Steinbeck a devenit un clasic al modernității, pe care nu l-au ocolit marile premii şi nici ecranizările, editurile îi dedică serii de autor.
Dar romanul recent tradus, ce nu trece de 250 de pagini, tulbură şi intrigă pe cunoscătorul de proză românească. Protagonistul său, Joseph Wayne, primeşte binecuvântarea tatălui şi urmează dorința acestuia, întemeind o fermă pe pământurile Californiei. Viața de aici, sosirea fraților, căsătoria lui Joseph şi calendarul muncilor pământului, compun un epos al oamenilor legați de pământ. Şi de aici se iveşte asocierea cu Ion de Liviu Rebreanu, ce l-a precedat cronologic cu peste un deceniu.
Când a publicat Către un zeu necunoscut, John Steinbeck avea 31 de ani. Liviu Rebreanu dobândea recunoaşterea de romancier la 35 de ani, cu Ion. Nimeni nu putea bănui cariera literară excepțională ce se deschidea fiecăruia. Privind retrospectiv, se conturează trasee şi ambiții similare: amândoi şi-au descoperit lumea şi stilul prin proza scurtă, odată ce s-au impus cu un roman validat drept capodoperă, nu s-au cantonat în formula şi tema ce i-a consacrat, ci au încercat să le schimbe cu fiecare nou roman, au cochetat şi cu genurile de graniță – cărți de călătorie, autobiografii, roman popular.
Dar altceva îi apropie în mod uluitor pe tânărul Rebreanu şi pe tânărul Steinbeck: intuiția unei legături organice a omului cu pământul perpetuată şi în secolul XX, fie că este vorba de tânărul țăran ardelean, fie de fermierul american. Spre ei se îndreaptă interesul celor doi romancieri în pragul afirmării, fiindcă presimt că țăranii şi fermierii sunt între ultimii păstrători ai unei comuniuni cu glia, străveche şi tainică, pierdută de toți ceilalți.
Cei doi scriitori au privilegiul de a trăi şi în interiorul şi în afara lumii pe care o descriu: John Steinbeck s-a născut în California, în comitatul Monterey, fiul unuia dintre pionierii regiunii şi al unei învățătoare, lucrează şi-şi plăteşte studiile la Universitatea Stanford, pe care însă nu le încheie, deşi îl pasiona biologia marină. Liviu Rebreanu se naşte în familia unui învățător din Ardeal, oscilațiile între cariera de medic sau de preot se încheie tot din motive financiare, silit să urmeze Academia Ludoviceum din Budapesta.
Amândoi rătăcesc şi îndură multe până îşi fac un rost, până se afirmă şi apoi se dedică în totalitate scrisului. Apropierile se văd şi în câteva aspecte ale operei: viziunea organicistă asupra romanului, preferința pentru oameni mărunți şi medii pitoreşti, mai ales în proza scurtă (nuvele şi microromane), substanța realistă alunecând spre naturalism, camuflajul perfect al scenariilor mitice sau mistice, semne şi simboluri impregnate în pasta grea a epicii, personaje cu nume încărcate de semnificații şi rezonanțe biblice ori arhaice.
Conexiuni şi principii ordonatoare
Comparația între cele două romane Către un zeu necunoscut şi Ion conduce la conexiuni variate. Prima conexiune ține de plasarea cărții în ierarhia întregii opere şi naşte o serie de opoziții: roman american minor / capodoperă a romanului românesc, tatonarea unei teme fundamentale şi a unei formule / model pentru o întreagă tradiție a prozei de inspirație rurală; scriere scurtă şi concisă / epică amplă, dublă ca număr de pagini ş.a.m.d.
A doua conexiune, ce rămâne la suprafața epicii, accentuează deosebirile, atât privind subiectul şi tipologia personajelor, cât şi colectivitatea înfățişată. Un principiu al unicității şi unul al duplicării ordonează cele două romane. Către un zeu necunoscut se desfăşoară pe un singur plan narativ, urmărind evoluția lui Joseph Wayne în valea Doamna Noastră şi relațiile lui cu pământul şi copacul sacru, abia apoi cu frații şi soția, cu o colectivitate difuză. Ion se desfăşoară pe două planuri narative, cuprinzând prin simetrii şi contraste, două lumi, cea țărănească şi a micii intelectualități rurale, două personaje, Ion cu traseul său centripet ce îl fixează în inima satului Pripas, şi Titu Herdelea cu traseul său centrifug ce îl scoate din sat şi-l aruncă în viața capitalei.
John Steinbeck alege o singură familie ale cărei tribulații le urmăreşte: tatăl aidoma unui patriarh din Vechiul Testament alege să-i dea binecuvântarea unuia dintre fii, lui Joseph, care-i seamănă întru totul, prin iubirea față de pământ şi prin religiozitate mai apropiată de păgânism decât de creştinism, frații săi, fiecare posedat de un instinct – cel erotic ca în cazul lui Benjamin, fie vital-animalic la Thomas, ori de o credință oarbă, ca Burton.
Prin comparație, în romanul lui Liviu Rebreanu, Ion este fiul fără tată, singurul cu care seamănă prin situație şi prin ambiție, Vasile Baciu, îi rămâne adversar de la început până la sfârşit. Tânărul țăran îşi disprețuieşte şi acuză tatăl risipitor, petrecăreț, neisprăvit, căci a reuşit să risipească zestrea adusă de nevastă. Într-un mod intuitiv, inconştient, va căuta în jur alte modele. Pe rând învățătorul Herdelea şi preotul Belciug joacă rol de părinte ori antipărinte, dar Ion îi respinge ca figuri tutelare.
În romanul american, temele centrale, pământul şi credința, se contopesc. Joseph Wayne are altă percepție a gliei decât toți cei din jur, iar după moartea tatălui, resimțită acut deşi se petrece la mare distanță, el capătă convingerea că spiritul tatălui a pătruns în copacul magnific din mijlocul fermei, de la care porneşte fertilitatea pământului şi prosperitatea familiei. În capodopera lui Liviu Rebreanu, temele centrale sunt pământul şi iubirea, aşa cum o sugerează titlurile celor două părți mari: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Abia cea de-a treia conexiune, prilejuită de o lectură holistică, globalizatoare, coborând în profunzime, reliefează analogii izbitoare – viziunea asupra lumii, destinul tragic al eroului şi natura lui duală, umană şi inumană, semnificația pământului pentru protagonist şi prezența zeului ascuns cerând jertfe, soția ca victimă sacrificială, preotul tulburat şi tulburând prin atitudini şi fapte, figura feminină ca observator sau agent al destinului – Rama şi Savista, arbori ce tutelează experiențele cruciale (stejar uriaş şi pini în Către un zeu necunoscut, măr pădureț şi nuci în Ion).
Ambele romane se petrec la început de secol XX. În romanul american, faptul reiese din discuția inițială dusă de Joseph cu tatăl său, când menționează că au trecut trei ani din noul secol, din precizările despre tatăl lui Elizabeth, soția lui Joseph: „filozof invederat, marxist de dragul controversei”. În romanul românesc, prezența temei secundare politice – drama românilor din Transilvania aflați sub stăpânire austro-ungară, dorința de unire cu țara, semnalează o acțiune ce se petrece după 1900 şi înainte de Primul Război Mondial.
Două hore şi-o fiesta
Sărbătorile şi datinile compun o mică monografie a satului tradițional. Analiza fiecărui roman arată că autorii cunosc bine stratul profund de practici magice, de ritualuri ce țin de moştenirea păgână, fie ea indiană ori una îndepărtată, druidică, fie cea dacică peste care s-a grefat creştinismul țărănesc. Se pot inventaria în fiecare carte datini ce țin de vechi sărbători creştine sau rămăşițe păgâne, ca nunta şi înmormântarea, sfințirea bisericii în Ion, rituri legate de fertilitatea femeilor şi a vitelor sau slujba de Anul Nou ținută de părintele Angelo sau orgia ce consacră venirea ploilor şi sfârşitul secetei în Către un zeu necunoscut.
Analogia spectaculoasă o dovedeşte analiza celor două hore din Ion, le corespunde fiesta din Către un zeu necunoscut. Horele se țin duminica, prima pare o dezlănțuire de energii telurice, iar a doua dă senzația unei potoliri a patimilor, a unei purificări, după ce a fost sfințită noua biserică. Fiesta se ține în ziua de Anul Nou, la ferma fraților Wayne, ideea şi impulsul i-au fost date lui Joseph de către bătrânul Juan.
Cântăreții vin de departe, ştiu să se dăruiască muzicii, să creeze un ritm îndrăcit, care îi ia în stăpânire pe dansatori. În Ion, cei trei lăutari țigani care cântă să-şi rupă arcuşurile au un semn în înfățişare şi purtare ce le trădează natura malefică: Briceag ține obrazul culcat pe vioară şi cântă cu ochii închişi, Holbea este chior, cu un picior mai scurt, la vioară are doar trei coarde, şi Găvan, urât şi negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Dezlănțuiți în cântec şi joc, flăcăii nu acceptă nici o întrerupere, ca şi când ar fi posedați.
Cântăreții la chitară sosesc la fermă în Ajunul Anului Nou – „patru bărbați deşirați şi tuciurii, cu părul negru, drept şi mâini frumoase”. Ei impun ritmul şi-l schimbă, simțind dorința dansatorilor: de la un ritm tremurător trec la unul nebunesc, apoi pun accent pe corzile de bas şi ritmul devine puternic şi apăsat, până ce dansatorii încep ei să murmure, într-un efect de rezonanță ce-i înrobeşte pe dansatori:
„De-acum nu se mai dansa pe perechi. Brațele se întindeau să cuprindă pe oricine se nimerea, genunchii se-ndoiau şi tălpile țineau pe pâmânt cadența domoală a chitarelor (...) Dansatorii îşi pierdeau identitatea. Chipurile se lăsau furate de atmosferă, umerii picau puțintel în față, fiecare persoană devenea parte din marele trup care dansa, iar sufletul acestui trup era ritmul. (...) Cântăreții şedeau precum diavolii, cu ochii îngustați, aruncând scântei, conştienți de puterea pe care o aveau şi totuşi visând la o putere mai straşnică.” (pag. 119-120)
Burton îl avertizează pe Joseph că fiesta sfidează adevărata credință, iar slujba ținută de preotul catolic pare atinsă de păgânism. Fiesta se încheie brusc, pentru că se dezlănțuie o furtună pe care fiecare o interpretează altfel: Joseph crede că furtuna aduce ploi benefice pentru toată valea tocmai pentru că a stârnit-o fiesta ce a avut forța unei rugăciuni, Burton vede aici mânia lui Dumnezeu. Cât despre hora din Ion, ea se încheie cu nemulțumiri şi certuri, flăcăii merg la cârciuma ce seamănă cu un infern, iar duminica se încheie violent, cu lovitura cu parul prin care Ion parcă ar vrea să-l ucidă pe George.
Pământul ca femeie
Există două scene îndelung comentate şi interpretate în Ion: ieşirea la cosit, luni în zori, după duminica horei, când flăcăul contemplă bogăția pământului lucrat de mâna omului şi-i ascultă glasul: „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare.”.
În fața măreției telurice, se simte neputincios şi jalnic, ca o frunză şi ca un vierme. Abia când începe să cosească, brazda biruită şi vâjâiturile stranii ale coasei semănând cu nişte cântece de închinare îi dau o mândrie de stăpân: „Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă.”
A doua scenă se petrece tot într-o zi de luni, la ieşirea din iarnă, când Ion merge să vadă pământurile primite de la Vasile Baciu la notar, îngenunchează şi apoi sărută lutul.
Celor două scene le corespunde una singură în romanul american, ea încheie al doilea capitol: Joseph Wayne străbate valea Maica Noastră, priveşte pământurile cumpărate din goana calului, şi sub lumina soarelui şi sub potopul ploii, se opreşte lângă cort, în locul unde îşi va înălța casa. Aidoma lui Ion, observă vegetația din jur: arbuştii uriaşi strugurii-ursului, ogoarele înverzite cu lanuri de ovăz sălbatic cu petice de lupin albastru, macii pe dealuri, pajiştile verzi cu pâlcuri de stejari. Toate aparțin sălbăticiei.
Eroul lui Steinbech trăieşte o stare intensă de euforie, exprimă jubilația posesiei în acelaşi enunț repetat – „E al meu!”, perfect echivalent cu sentimentul lui Ion – „Simțea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrățişeze. I se părea mai frumos pentru că era al lui.” Ploaia care cade face să strălucească tot: calul, trunchiurile copacilor, păstrăvii în saltul lor după insecte, firele de iarbă şi miezul florilor.
Şi mai frapantă este asemănarea între scena sărutării pământului din Ion şi actul posesiei din Către un zeu necunoscut. În romanul românesc, scena se compune din momentele unei întâlniri amoroase, îndelung aşteptate şi pregătite: pământul pare să-l aştepte iar nerăbdarea lui sporeşte, atingerea lutului, bulgărele sfărâmat în mâini, îngenuncherea şi sărutul, gestul ultim când îşi linge buzele. Ion poartă straie de sărbătoare, deşi este zi de luni, fiindcă este marele său triumf.
Fiecare moment al scenei este marcat de o reacție erotică: „sufletul pătruns de fericire” când se apropie; „sudoarea caldă de patimă” arată dorința, „pofta sălbatică” – pornirea de a îmbrățişa glia; mirosul lutului „aprindea sângele”, iar atingerea declanşează „o plăcere înfricoşată” ce se preschimbă în voluptate, sfârşitul aduce „un fior rece, amețitor”. Se succed etape similare unui act sexual (preludiu, orgasm şi postludiu), pe care autorul le-a accentuat prin reacțiile tânărului bărbat.
Dar dominantele scenei reies din cele două câmpuri semantice, cel erotic şi cel teluric, şi comparația pământurilor cu „ibovnice credincioase”, a gliei cu o fată frumoasă ce-şi arată corpul gol, ispititor sau „ca brațele unei iubite pătimaşe”. Însă instinctul de mare prozator îl face pe Liviu Rebreanu să confere pământului valoare thanatică (lutul aşază mănuşi de doliu pe mâinile lui Ion) şi valoare de icoană, pentru că gestul de a îngenunchea şi de a-şi lipi buzele de pământ aminteşte de religiozitatea țăranului în biserică, atingând icoanele.
În Către un zeu necunoscut, actul posesiei este frust şi descris clar:
„Îşi afundă piciorul în pământul moale şi apoi exaltarea sa ajunse în punctul unei pofte straşnic de dureroase, curgându-i prin trup în şuvoaie fierbinți. Se azvârli cu fața în jos, în iarbă, şi îşi lipi obrazul de firele umede. Înşfăcă iarba umedă cu degetele, o smulse şi o apucă din nou. Coapsele i se izbeau cu putere de pământ. Într-un târziu, îi trecu furia şi acum era rece, uluit şi înspăimântat de el însuşi. Se ridică în picioare şi îşi şterse noroiul de pe buze şi barbă. (...) Preț de o clipă pământul îi fusese femeie.” (pag. 16-17)
Perechi sortite sacrificiului
O constelație organizează cele două romane, alcătuită din pământ şi arbori, femeie şi sânge. Romanele au o simetrie stranie, dincolo de mizele complet diferite şi de subterana lor ascunsă de stratul realist: şir de ritualuri amintind de sacrificiile popoarelor indiene în Către un zeu necunoscut (Joseph îi aduce ofrande copacului în seara de Anul Nou, îi duce vestea că va avea urmaş, îngrozindu-l pe fratele său Burton), scenariul mitic contopit cu legenda creştină a uciderii balaurului de către Sfântul Gheorghe în Ion.
O pereche de arbori tutelează experiențele esențiale: stejarul gigantic ca axă a lumii chiar în locul unde şi-a întemeiat ferma Joseph Wayne, pinii din dumbrava sacră, venerată de indieni şi unde toți cei care ajung, Joseph şi Thomas, Elizabeth au sentimentul unei forțe mai presus de înțelegerea lor, căreia nu-i pot face față. În cazul lui Ion, mărul pădureț are valoarea de pom al vieții, fiindcă la umbra lui naşte Ana, şi tot la umbra lui Florica se lasă iubită de Ion. Nucii, cu simbolismul lor nefast, asociat cu moartea, însă veghează agonia lui Ion.
Elizabeth însărcinată se duce în dumbrava de pini, loc secret descoperit înainte de Joseph şi Thomas: în luminiş vede roca verde cu formă ciudată de animal ghemuit şi peştera, are şi o experiență stranie care o înspăimântă. Simte forța malefică a locului, îşi înțelege chiar şi dorințele ascunse, cea mai puternică fiind dorința de moarte, recunoaşte cauzele ce i-au provocat teama: sarcina şi moştenirea sângelui, căci în urmă cu o mie de ani, strămoşii ei aleseseră calea druizilor. Iar după ce naşte, îi împărtăşeşte lui Joseph această experiență.
Şi în cazul Anei, naşterea înseamnă o legătură intimă cu pământul. Durerile facerii încep pe câmp, naşte sub mărul pădureț, iar pământul îi absoarbe sângele. Ana va trăi fascinația şi atracția față de moarte, şi cuptorul din casa tatălui şi apa râului o ademenesc, până când îşi pune capăt zilelor. Ritualul sângelui se repetă prin agonia lui Ion pe pământ, sub nuci, aproape de drum.
În acelaşi luminiş îşi găseşte moartea Elizabeth, după ce a încercat să se urce pe roca verde şi a căzut frângându-şi gâtul. Tot acolo se retrage şi Joseph, după ce familia lui a părăsit ținutul pustiit de secetă, uimit că pârâiaşul nu şi-a pierdut apa. Iar când seacă şi izvorul, fermierul încearcă prin rit sacrificial să aducă ploaia, oferind izvorului mai întâi sângele unui vițel, apoi propriul sânge.
În ambele romane, eroul se înstrăinează de biserică şi de cuvântul preotului. Ion ajunge să sfideze autoritatea preotului, iar mustrat de Belciug în biserică hotărăşte să fie cu adevărat netrebnic. Prezența preotului în satul Pripas pune multe semne de întrebare, căci intervine frecvent în certurile dintre săteni în care este implicat şi Ion, dar pune mai presus de toate interesul bisericii, prea puțin grija pentru sufletele enoriaşilor. Strădania lui are urmări, în Pripas se înalță o nouă biserică, sfințirea ei purifică satul, capul ei biruitor străjuieşte satul şi estompează definitiv amenințarea indusă de acoperişul casei lui Ion, semănând cu un cap de balaur.
Preotul Angelo din romanul lui John Steinbeck ştie prea bine că enoriaşii săi indieni se dedau unor orgii în care îşi adorau vechii zei. El însuşi s-a adaptat lumii în care predică acum, fiindcă duce în traistă, pliate, crucifixul şi figurinele sculptate şi pictate cu mâna lui, dar sfințite de arhiepiscop. Discuția cu Joseph probează că preotul a înțeles şi sensul ofrandelor oferite de el copacului şi straturile suprapuse de credințe ale oamenilor din valea Doamna Noastră:
„Diavolul a avut în stăpânire ținutul acesta de mii de ani, pe când Hristos numai câțiva. Şi la fel cum se întâmplă cu o țară proaspăt cucerită, vechile obiceiuri dăinuie multă vreme, uneori în taină şi uneori cu vagi modificări, pentru a fi în armonie cu regulile noii stăpâniri; aşadar, fiul meu, pe aici încă mai dăinuie unele din vechile obiceiuri, chiar şi sub stăpânirea lui Hristos.” (pag. 118)
Şi primul roman notabil din tinerețea lui John Steinbeck şi prima capodoperă a lui Liviu Rebreanu se pot citi şi interpreta intertextual ca superbe demonstrații ale capcanei pe care o aduce realismul în proza secolului al XX-lea: stratificarea abilă a romanului deschizând mai multe piste de lectură, de la stratul tematic social la cel de psihologie abisală, şi mai adânc până la substratul mitic sau chiar mistic, de la verosimilitatea ca pact convingător propus cititorului până la aventura în tărâmul semnificațiilor, antrenând alte discipline ca toponimie, onomastică, simbologie.