Note clasice
Liviu Franga
MODERNITATEA ?I ACTUALITATEA ANTICHITĂ?II Însemnări retrospective pentru stimularea reflecției (VII)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Ultima perioadă amplă în evoluția istorică a studiilor de filologie clasică, în calitatea acesteia de disciplină complexă („pilot”) a ştiinței globale a Antichității, coincide, în linii mari, cu ultimul veac încheiat. Dar, ca şi în cazul etapei precedente, debutul propriu-zis al acestei ultime perioade se lasă mai greu prins între reperele exacte ale preciziei cronologice, situându-se, mai curând, la intersecția dintre (aproximativ) deceniile finale ale secolului al XIX-lea şi primul din cel următor.
Indiferent de rectificările de ordin cronologic care se pot induce, ceea ce trebuie remarcat preliminar ține de continuitate în primul rând, şi nu de ruptură. Filologia clasică a secolului al XX-lea se înscrie pe linia vechilor şi prestigioaselor sale tradiții, care urcă până în veacurile Renaşterii. Dar, în acelaşi timp, noul secol reia unele dubitații privind rolul filologiei clasice în peisajul cultural-ideologic al modernității – dubitații apărute chiar la finele secolului al XIX-lea – şi încearcă, totodată, să marginalizeze instituțional o disciplină ale cărei virtuți cultural ?i educațional formative nu le negase nimeni până atunci. Cu atât mai puțin cu argumente serioase.
Prima voce contestatară, puternic rezonantă în peisajul cultural al modernității târzii, aparține – pe calea unui dublu paradox – filosofului şi filologului clasic Friedrich Nietzsche (1844-1900). Pe drept cuvânt, reflecția sa asupra filologiei clasice a fost socotită punctul de sosire al discursului epistemologic consacrat acestei discipline şi inaugurat de Friedrich August Wolf.1 S-a accentuat, însă, cu precădere, asupra gestului filologului transformat în filosof de a se rupe de fundamentele propriei sale formații intelectual-culturale. În realitate, este vorba de un proces mult mai complex, care nu-l antrenează doar pe Nietzsche, ci pune în discuție teoretică statutul însuşi al unei discipline „vinovate”, în ochii unora – aliați în spirit ai lui Nietzsche –, de a fi prea veche, multiseculară, excesiv de cultivatoare a tradiției în detrimentul inovației: într-un cuvânt, o ştiință anacronică, în răspăr, desuetă, în contratimp cu modernitatea şi actualitatea, ?.a.m.d.
Procesul complex de care aminteam constă, desigur, nu în violența şi persistența contestării, ci în caracterul dialectic, contradictoriu, al raportării modernității târzii şi a postmodernității la ideea de tradiție culturală. Ruptura s-a amestecat cu acceptarea continuității culturale şi a laturii ei tradiționaliste, dar modernitatea târzie şi postmodernitatea au admis o tradiție reformată (ca să spun aşa) sau redusă, selectiv, la esențial.
Emblematic, în această privință, este cazul lui Friedrich Nietzsche însuşi. Viitorul filosof şi-a absolvit studiile de filologie clasică la Leipzig cu o disertație – redactată în latină! – despre sursele lui Diogenes Laertios (De Diogenis Laertii fontibus), teză ce va primi laurii unui premiu universitar la care nu a reuşit să ajungă colegul său, viitorul faimos filolog clasic şi elenist Ulrich Wilamowitz-Moellendorf.2 L-a avut ca profesor prestigios pe unul dintre continuatorii, deja amintiți, ai programului wolfian, Friedrich Ritschl, a cărui metodă filologică a aplicat-o riguros în lucrările de tinerețe.3 La scurt timp de la absolvirea universității, la vârsta de 25 de ani, în ianuarie 1869, Nietzsche este numit professor extra ordinem la Universitatea din Basilea, unde va desfăşura o activitate de cercetare ştiințifică pur filologică, stăpânind magistral toate instrumentele de lucru necesare specialistului şi deplasându-se cu uşurință în spațiul literelor greceşti, de la poezie (aezii homerici, Theognis), la filosofie (Democrit, Aristotel) şi la istoria filosofiei în interiorul Antichității (Diogenes Laertios). Proiecta o sumă întreagă de ediții de texte, activitatea cea mai prestigioasă în domeniu, care, pe cât este de gigantică, pe atât de strălucit încununează opera oricărui filolog.
Subliniem, aşadar, ca pe o evidență a faptelor înseşi, anterioritatea în plan cronologic şi preeminența semnificativă a elementului de continuitate în percepția cultural-ştiințifică a demersului clasicist din perioada de maximă înflorire a modernității (a doua jumătate a secolului al XIX-lea). În cazul particular, dar, după cum notam, emblematic, al lui Nietzsche, continuitatea s-a manifestat prin interesul şi activitatea depuse în domeniul editării textelor clasice şi al comentării acestora, pe de o parte, pe de alta, prin luările de poziție teoretice în apărarea statutului filologiei clasice, ca drum unic de acces ştiințific la cunoaşterea Lumii Vechi. Exact ca şi Wolf, arhetipul sau „protofilologul” ( clasicist)4 – fie şi nedeclarat, în cazul lui Nietzsche – de la capătul inițial al secolului, tânărul profesor de la Universitatea din Basilea simte nevoia, mai devreme însă, a (re)punerii în discuție a temeiurilor legitimității epistemologice pe care se clădise, deja de multe veacuri, această disciplină.
Este vorba de conferința, susținută la Basilea sub titlul Omero e la filologia classica5, primul text teoretic de profil al lui Nietzsche, şi care constituie, în acelaşi timp, atât un discurs de apărare, cât şi o analiză a ponderii culturale a demersului clasicist în universul epistemologic al modernității secolului al XIX-lea. Într-o lume a rigorii ştiințifice absolute, intransigente, care se vedea continuatoarea întru raționalitate şi scientizare a secolului precedent, al Luminilor, dar şi într-un veac spiritualmente revoltat şi revoluționar, balansând între reverii şi aspirații cosmice, tânărul filolog clasic Friedrich Nietzsche aducea, în definitivarea obiectului propriu şi a demersului ştiinței sale, o privire îndreptată, ca aceea a lui Ianus, simultan spre trecut şi spre viitor, spre cunoscut şi spre necunoscut, spre vechi şi spre nou. Recunoaştem în abordarea nietzscheană – care ambiționează a fi una teoretică şi statuantă, o „replică” la sinteza programatică elaborată în 1807 de Fr. A. Wolf – unele teze deja tipice şi definitorii pentru gândirea în domeniu a întregii şcoli germane: de pildă, accesul mediat, prin cunoaştere lingvistico-istorică, la universul Antichității, valoarea exemplar modelatoare a studiilor clasice, ca parte a unui proiect educațional-pedagogic de formare a intelectului şi a spiritului tinerelor generații, caracterul, în esență, unitar al studiilor de filologie clasică pe baza modelului ideal propus de civilizația greco-romană etc.6 Pe de altă parte, pentru prima oară un filolog clasic – şi german, pe deasupra – oferea o definiție pe care am putea-o numi liberă, neîncorsetată într-un câmp operațional de semnificații, a disciplinei practicate. Astfel, în viziunea clasicistului debutant Nietzsche, filologia se prezenta ca o reunire „anorganică” de multiple activități ştiințifice7 şi consta dintr-un demers ce prelua „un pic de istorie, un pic de ştiință [exactă, n. n.], un pic de estetică”8. Ne aflăm în fața celei dintâi încercări, născute în sânul disciplinei înseşi, de a defini filologia (clasică, în speță) altfel decât reducând-o la fundamentul ei pur tehnic, critica de text (dublată de finalitatea primordială a acesteia, tehnica editării textelor). Definiția nietzscheană, uşor laxă şi vădit ironică prin intenționata ei imprecizie, afişa o alură vizibil polemică.9 Era, cred, primul semn al rupturii care avea să urmeze. Desigur, în raport cu tradiția concepției wolfiene despre locul şi rolul filologiei clasice în societatea modernă, postmedievală.
Deşi pare a acccepta fără rezerve poziția de formator cultural-educațional a clasicismului antic – văzut în calitate de „etern exemplar”10 –, tânărul Nietzsche afirmă, ca o noutate absolută în istoria disciplinei, că activitatea filologică autentică şi ştiințific întemeiată nu poate exista în afara unei alianțe, a unei însoțiri organice cu filosofia, respectiv cu o „concepție filosofică asupra lumii”11. Valoarea educativ-formativă a filologiei clasice în mod evident cedează, acum, întâietatea reflecției asupra statutului epistemic al disciplinei.
Nu credem că s-ar putea vorbi de o „trădare”12 a idealului constructiv („Bildung”) preconizat de Wolf ca țel suprem al activității filologului clasic, ci, mai degrabă, de o deplasare de accent. Latura formativ-educațională este, cumva, scoasă de sub conul de lumină şi trecută în umbră, ca o prioritate – în noul context, german şi european, din ultima treime a secolului al XIX-lea – de rang secund, depăşită, inactuală şi, în consecință, neadecvată. Învățarea şi cunoaşterea „literei / literelor moarte” lasă locul, într-o mentalitate care se recunoaşte pe sine mult mai pragmatică, altor țeluri ale clasicistului, ale filologului în general: preeminență dobândesc intuiția, impulsul creativ, forța viziunii similare celei poetice sau artistice în general, dar şi proiectului filosofic. Tânărul Nietzsche pleda, aşadar, deschis în favoarea unei filologii a ideilor, nu a bătăliilor aprige pentru o literă dintr-un cuvânt, a unui cuvânt sau a unui rând dintr-un manuscris.13 Filologia trebuia să (re)devină un instrument al gândirii analitice, deci critice, într-un proces văzut în toată amplitudinea şi complexitatea lui culturală, prin corelarea şi cu alte abordări epistemice, nu doar între cadrele, în fieful propriu ştiinței Antichității.
Anii şi deceniile care vor urma, odată cu apariția celor patru volume de Considerații inactuale (pornind din anul 1874), vor dezvolta şi adânci perspectiva întrevăzută încă din conferința de la Basilea. Nietzsche a fost singurul gânditor din interiorul domeniului ştiinței Antichității care a pus în imediată relație Antichitatea şi prezentul receptării ei, pornind de la premisa că, înainte de a educa şi forma tânăra generație din fiecare secol, filologia clasică are rolul, are menirea de a face să se înțeleagă prezentul secolului respectiv prin intermediul Antichității. Mai simplu spus, nu Antichitatea trebuia înțeleasă cu ochii şi mintea prezentului, ci acesta din urmă trebuie privit, primit şi înțeles pornind de la lectura Antichității.14 În consecință şi în concluzie, filologia (clasică) nu mai reprezenta, ca în viziunea wolfiană, chintesența unui proiect formativ-educațional, ci se impunea ca un instrument, modelator şi structurant totodată, al cunoaşterii critico-reflexive.
Discursul lui Friedrich Nietzsche face trecerea de la un tipar al gândirii moderne despre tezaurul de cunoştințe şi informații păstrate şi transmise din Antichitate la un alt mod de a percepe acel tezaur şi de a-l relaționa cu starea culturală a prezentului. Postmodernul se va întreba, începând cu deceniile premergătoare unei conflagrații mondiale, dar mai ales ulterior, în interbelic şi în toată perioada postbelică, aceea care acoperă a doua jumătate a veacului trecut, nu ce trebuie să rețină din moştenirea Antichității, ci dacă este absolut necesar, dacă este absolut vital să preia ceva şi să înțeleagă ceva din acel trecut care, în cazul când nu-l simte ca pe o povară, cel puțin i se pare atât de îndepărtat, încât pentru omul obişnuit a devenit pur şi simplu invizibil. Într-un cuvânt, postmodernul secolului încheiat se întreabă nu ce îi foloseşte şi ce trebuie să rețină din încărcătura informațională a Antichității, ci dacă aşa ceva îi este de vreun folos. Postmodernul se întoarce la meditația dubitativă carteziană, dar o face fără o analiză profundă şi rezistând prea puțin tentației de a pune totul, aprioric, la îndoială. Căutându-şi identitatea, postmodernul se arată cel mai puțin dispus să se dăruiască alterității. Iar tot ceea ce este inactual rămâne, pentru el, definitiv inactual.
Indiferent de rectificările de ordin cronologic care se pot induce, ceea ce trebuie remarcat preliminar ține de continuitate în primul rând, şi nu de ruptură. Filologia clasică a secolului al XX-lea se înscrie pe linia vechilor şi prestigioaselor sale tradiții, care urcă până în veacurile Renaşterii. Dar, în acelaşi timp, noul secol reia unele dubitații privind rolul filologiei clasice în peisajul cultural-ideologic al modernității – dubitații apărute chiar la finele secolului al XIX-lea – şi încearcă, totodată, să marginalizeze instituțional o disciplină ale cărei virtuți cultural ?i educațional formative nu le negase nimeni până atunci. Cu atât mai puțin cu argumente serioase.
Prima voce contestatară, puternic rezonantă în peisajul cultural al modernității târzii, aparține – pe calea unui dublu paradox – filosofului şi filologului clasic Friedrich Nietzsche (1844-1900). Pe drept cuvânt, reflecția sa asupra filologiei clasice a fost socotită punctul de sosire al discursului epistemologic consacrat acestei discipline şi inaugurat de Friedrich August Wolf.1 S-a accentuat, însă, cu precădere, asupra gestului filologului transformat în filosof de a se rupe de fundamentele propriei sale formații intelectual-culturale. În realitate, este vorba de un proces mult mai complex, care nu-l antrenează doar pe Nietzsche, ci pune în discuție teoretică statutul însuşi al unei discipline „vinovate”, în ochii unora – aliați în spirit ai lui Nietzsche –, de a fi prea veche, multiseculară, excesiv de cultivatoare a tradiției în detrimentul inovației: într-un cuvânt, o ştiință anacronică, în răspăr, desuetă, în contratimp cu modernitatea şi actualitatea, ?.a.m.d.
Procesul complex de care aminteam constă, desigur, nu în violența şi persistența contestării, ci în caracterul dialectic, contradictoriu, al raportării modernității târzii şi a postmodernității la ideea de tradiție culturală. Ruptura s-a amestecat cu acceptarea continuității culturale şi a laturii ei tradiționaliste, dar modernitatea târzie şi postmodernitatea au admis o tradiție reformată (ca să spun aşa) sau redusă, selectiv, la esențial.
Emblematic, în această privință, este cazul lui Friedrich Nietzsche însuşi. Viitorul filosof şi-a absolvit studiile de filologie clasică la Leipzig cu o disertație – redactată în latină! – despre sursele lui Diogenes Laertios (De Diogenis Laertii fontibus), teză ce va primi laurii unui premiu universitar la care nu a reuşit să ajungă colegul său, viitorul faimos filolog clasic şi elenist Ulrich Wilamowitz-Moellendorf.2 L-a avut ca profesor prestigios pe unul dintre continuatorii, deja amintiți, ai programului wolfian, Friedrich Ritschl, a cărui metodă filologică a aplicat-o riguros în lucrările de tinerețe.3 La scurt timp de la absolvirea universității, la vârsta de 25 de ani, în ianuarie 1869, Nietzsche este numit professor extra ordinem la Universitatea din Basilea, unde va desfăşura o activitate de cercetare ştiințifică pur filologică, stăpânind magistral toate instrumentele de lucru necesare specialistului şi deplasându-se cu uşurință în spațiul literelor greceşti, de la poezie (aezii homerici, Theognis), la filosofie (Democrit, Aristotel) şi la istoria filosofiei în interiorul Antichității (Diogenes Laertios). Proiecta o sumă întreagă de ediții de texte, activitatea cea mai prestigioasă în domeniu, care, pe cât este de gigantică, pe atât de strălucit încununează opera oricărui filolog.
Subliniem, aşadar, ca pe o evidență a faptelor înseşi, anterioritatea în plan cronologic şi preeminența semnificativă a elementului de continuitate în percepția cultural-ştiințifică a demersului clasicist din perioada de maximă înflorire a modernității (a doua jumătate a secolului al XIX-lea). În cazul particular, dar, după cum notam, emblematic, al lui Nietzsche, continuitatea s-a manifestat prin interesul şi activitatea depuse în domeniul editării textelor clasice şi al comentării acestora, pe de o parte, pe de alta, prin luările de poziție teoretice în apărarea statutului filologiei clasice, ca drum unic de acces ştiințific la cunoaşterea Lumii Vechi. Exact ca şi Wolf, arhetipul sau „protofilologul” ( clasicist)4 – fie şi nedeclarat, în cazul lui Nietzsche – de la capătul inițial al secolului, tânărul profesor de la Universitatea din Basilea simte nevoia, mai devreme însă, a (re)punerii în discuție a temeiurilor legitimității epistemologice pe care se clădise, deja de multe veacuri, această disciplină.
Este vorba de conferința, susținută la Basilea sub titlul Omero e la filologia classica5, primul text teoretic de profil al lui Nietzsche, şi care constituie, în acelaşi timp, atât un discurs de apărare, cât şi o analiză a ponderii culturale a demersului clasicist în universul epistemologic al modernității secolului al XIX-lea. Într-o lume a rigorii ştiințifice absolute, intransigente, care se vedea continuatoarea întru raționalitate şi scientizare a secolului precedent, al Luminilor, dar şi într-un veac spiritualmente revoltat şi revoluționar, balansând între reverii şi aspirații cosmice, tânărul filolog clasic Friedrich Nietzsche aducea, în definitivarea obiectului propriu şi a demersului ştiinței sale, o privire îndreptată, ca aceea a lui Ianus, simultan spre trecut şi spre viitor, spre cunoscut şi spre necunoscut, spre vechi şi spre nou. Recunoaştem în abordarea nietzscheană – care ambiționează a fi una teoretică şi statuantă, o „replică” la sinteza programatică elaborată în 1807 de Fr. A. Wolf – unele teze deja tipice şi definitorii pentru gândirea în domeniu a întregii şcoli germane: de pildă, accesul mediat, prin cunoaştere lingvistico-istorică, la universul Antichității, valoarea exemplar modelatoare a studiilor clasice, ca parte a unui proiect educațional-pedagogic de formare a intelectului şi a spiritului tinerelor generații, caracterul, în esență, unitar al studiilor de filologie clasică pe baza modelului ideal propus de civilizația greco-romană etc.6 Pe de altă parte, pentru prima oară un filolog clasic – şi german, pe deasupra – oferea o definiție pe care am putea-o numi liberă, neîncorsetată într-un câmp operațional de semnificații, a disciplinei practicate. Astfel, în viziunea clasicistului debutant Nietzsche, filologia se prezenta ca o reunire „anorganică” de multiple activități ştiințifice7 şi consta dintr-un demers ce prelua „un pic de istorie, un pic de ştiință [exactă, n. n.], un pic de estetică”8. Ne aflăm în fața celei dintâi încercări, născute în sânul disciplinei înseşi, de a defini filologia (clasică, în speță) altfel decât reducând-o la fundamentul ei pur tehnic, critica de text (dublată de finalitatea primordială a acesteia, tehnica editării textelor). Definiția nietzscheană, uşor laxă şi vădit ironică prin intenționata ei imprecizie, afişa o alură vizibil polemică.9 Era, cred, primul semn al rupturii care avea să urmeze. Desigur, în raport cu tradiția concepției wolfiene despre locul şi rolul filologiei clasice în societatea modernă, postmedievală.
Deşi pare a acccepta fără rezerve poziția de formator cultural-educațional a clasicismului antic – văzut în calitate de „etern exemplar”10 –, tânărul Nietzsche afirmă, ca o noutate absolută în istoria disciplinei, că activitatea filologică autentică şi ştiințific întemeiată nu poate exista în afara unei alianțe, a unei însoțiri organice cu filosofia, respectiv cu o „concepție filosofică asupra lumii”11. Valoarea educativ-formativă a filologiei clasice în mod evident cedează, acum, întâietatea reflecției asupra statutului epistemic al disciplinei.
Nu credem că s-ar putea vorbi de o „trădare”12 a idealului constructiv („Bildung”) preconizat de Wolf ca țel suprem al activității filologului clasic, ci, mai degrabă, de o deplasare de accent. Latura formativ-educațională este, cumva, scoasă de sub conul de lumină şi trecută în umbră, ca o prioritate – în noul context, german şi european, din ultima treime a secolului al XIX-lea – de rang secund, depăşită, inactuală şi, în consecință, neadecvată. Învățarea şi cunoaşterea „literei / literelor moarte” lasă locul, într-o mentalitate care se recunoaşte pe sine mult mai pragmatică, altor țeluri ale clasicistului, ale filologului în general: preeminență dobândesc intuiția, impulsul creativ, forța viziunii similare celei poetice sau artistice în general, dar şi proiectului filosofic. Tânărul Nietzsche pleda, aşadar, deschis în favoarea unei filologii a ideilor, nu a bătăliilor aprige pentru o literă dintr-un cuvânt, a unui cuvânt sau a unui rând dintr-un manuscris.13 Filologia trebuia să (re)devină un instrument al gândirii analitice, deci critice, într-un proces văzut în toată amplitudinea şi complexitatea lui culturală, prin corelarea şi cu alte abordări epistemice, nu doar între cadrele, în fieful propriu ştiinței Antichității.
Anii şi deceniile care vor urma, odată cu apariția celor patru volume de Considerații inactuale (pornind din anul 1874), vor dezvolta şi adânci perspectiva întrevăzută încă din conferința de la Basilea. Nietzsche a fost singurul gânditor din interiorul domeniului ştiinței Antichității care a pus în imediată relație Antichitatea şi prezentul receptării ei, pornind de la premisa că, înainte de a educa şi forma tânăra generație din fiecare secol, filologia clasică are rolul, are menirea de a face să se înțeleagă prezentul secolului respectiv prin intermediul Antichității. Mai simplu spus, nu Antichitatea trebuia înțeleasă cu ochii şi mintea prezentului, ci acesta din urmă trebuie privit, primit şi înțeles pornind de la lectura Antichității.14 În consecință şi în concluzie, filologia (clasică) nu mai reprezenta, ca în viziunea wolfiană, chintesența unui proiect formativ-educațional, ci se impunea ca un instrument, modelator şi structurant totodată, al cunoaşterii critico-reflexive.
Discursul lui Friedrich Nietzsche face trecerea de la un tipar al gândirii moderne despre tezaurul de cunoştințe şi informații păstrate şi transmise din Antichitate la un alt mod de a percepe acel tezaur şi de a-l relaționa cu starea culturală a prezentului. Postmodernul se va întreba, începând cu deceniile premergătoare unei conflagrații mondiale, dar mai ales ulterior, în interbelic şi în toată perioada postbelică, aceea care acoperă a doua jumătate a veacului trecut, nu ce trebuie să rețină din moştenirea Antichității, ci dacă este absolut necesar, dacă este absolut vital să preia ceva şi să înțeleagă ceva din acel trecut care, în cazul când nu-l simte ca pe o povară, cel puțin i se pare atât de îndepărtat, încât pentru omul obişnuit a devenit pur şi simplu invizibil. Într-un cuvânt, postmodernul secolului încheiat se întreabă nu ce îi foloseşte şi ce trebuie să rețină din încărcătura informațională a Antichității, ci dacă aşa ceva îi este de vreun folos. Postmodernul se întoarce la meditația dubitativă carteziană, dar o face fără o analiză profundă şi rezistând prea puțin tentației de a pune totul, aprioric, la îndoială. Căutându-şi identitatea, postmodernul se arată cel mai puțin dispus să se dăruiască alterității. Iar tot ceea ce este inactual rămâne, pentru el, definitiv inactual.