Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
ÎN CARUSELUL TRANZI?IEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Tranziția: un termen echivoc, dătător de speranțe dar şi conținînd reziduul gros al unor inerții, schițînd o direcție dar lipsit de finalități punctuale, apt de ezitări, fluctuații, temporizări, copleşit de o pletoră de neajunsuri. Un cocteil de pragmatism şi utopie, de determinism şi ficțiune. Aşa apare tranziția în cadrul socio-politic actual, precum o emblemă ce poate fi citită inclusiv în cheia ironiei, precum o stemă a unei țări dorite, plutind în eterul devenirii fără certitudinea unei descinderi în real. Fireşte, un subiect ce se pretează comentariilor celor mai diverse. Un subiect îmbietor prin virtualitățile abordării, incitant atîta vreme cît nu ne îndurăm a recunoaşte că tranziția s-ar fi încheiat. O dovadă în acest sens o constituie seria de „douăsprezece conversații despre tranziție” pe care ne-o înfățişează editorial criticul Radu Călin Cristea, rod al unor programe de la Europa liberă din anii 1999 şi 2000, căci majoritatea paginilor freamătă încă de prospețime. Scanarea situației de acum mai bine de un deceniu indică faptul că ne mişcăm lent, că buclucaşa tranziție percepută atunci de fostul redactor al faimosului post de radio, în perioada Praga, drept un „labirint” îşi conservă încă mari dificultăți interioare. Sîntem în măsură a contrasemna contrarietatea lui Ştefan Aug. Doinaş: „Am impresia că, odată cu reuşita Revoluției noastre, pentru că Revoluția din 1989 a fost fără îndoială reuşită, ni s-a tăiat tocmai priza (…) la realitate. Suntem întîrziați şi rămînem mereu în întîrziere. Ceea ce s-a reuşit în 1989 nu pare să mai continue. Acesta mi se pare a fi, în momentul de față, blestemul nostru”. Ceea ce face ca tranziția să fie comensurată nu prin paşii înaintării, ci prin „durata stagnării”, ca şi printr-o reflecție excesivă, iritantă, ce împiedică acțiunea. Continuăm a ne afla, regretabil, într-o „zonă gri”, într-o interfață între dictatură şi democrație. Un spațiu care ne-ar fi „specific”, întrucît nu se manifestă decît într-un grad scăzut la popoarele învecinate. Obstacolul de căpetenie al procesului de regenerare îl constituie fără doar şi poate dăinuirea „omului nou”, preconizat de comunişti: „visul lui Ceauşescu a fost pe deplin realizat, după părerea mea. Şi nenorocirea noastră constă tocmai în faptul că acest om continuă să existe, fără să ne dăm seama, într-o mulțime de manifestări ale diverselor straturi ale societății noastre”. Mentalitatea țăranului din prezent nu s-a putut desface pe deplin de cea a țăranului colectivizat prin silnicie, la fel muncitorul poartă povara unor concepții cu ajutorul cărora i s-a remodelat conştiința. „Mineriadele ne-au demonstrat cît de adînc este înrădăcinată această mentalitate în subconştientul românesc. Mentalitate care face ca muncitorul să rîvnească încă după un stat paternalist, să fie complet lipsit de inițiativă, să nu ştie ceea ce înseamnă producția efectivă care se poate valorifica material, ci să creăm, este expresia care se utilizează astăzi ? mereu pe stoc”. De unde politica unor formațiuni şi lideri care s-au „specializat” în exploatarea unei asemenea stări de spirit şi nu fără succes. Unele realități se transferă în mit. „Omul nou” e un mit care s-a realizat…
Care ar fi alte cauze ale acestei tranziții anormal prelungite, exasperante, ce pare uneori a nu avea capăt, devenind un scop în sine, în afară de (însă nu fără legătură cu) nefasta presiune a masivei pături sociale îmbibate de lozincile propagandei totalitare? Neapărat, destructurarea societății anterioare. Nu doar prin înlăturarea elitelor ci şi prin nimicirea acelor categorii de orăşeni care erau principalii purtători ai civilizației, agenții de facto ai progresului. Observă în această privință Neagu Djuvara că, „urmînd un precept al lui Lenin în mod absolut, ad litteram, s-a distrus burghezia românească. Nu mai vorbesc de boierimea care murise de la sine aproape integral, dar burghezia care se încropise în 150 de ani şi dăduse o seamă de oameni remarcabili între cele două războaie mondiale a fost, literalmente, rasă, ca o pepinieră din care tai 80 %. Am avut impresia, de pildă, fiind profesor asociat la Universitate în ultimii 7-8 ani, că, din sutele de elevi pe care i-am avut, nici 20 % nu erau ieşiți din fosta burghezie. Or, asta înseamnă că noi, ca să regăsim acelaşi nivel, trebuie să aşteptăm vreo două generații”. „Creşterea” obştii noastre pe calea sincronizării cu Vestul european a încetat, producîndu-se o „întoarcere înapoi”, atît de păguboasă încît, consideră venerabilul cărturar, ne-am regăsi „chiar mai rău decît la sfîrşitul acelei perioade de incubație de o sută şi ceva de ani de cînd începuserăm să ne occidentalizăm”. Pe deasupra am ratat şi şansa revenirii monarhiei. Figura simbolică a suveranului alungat de comuniştii noştri sovietizați pe atunci pînă-n vîrful unghiilor ne-ar fi dat negreşit un plus de demnitate, un imbold pentru propăşire. „Pentru că, socoteşte Doina Cornea, un rege reprezintă o tendință psihologică a oamenilor în general şi mai ales a românilor, tendință de stabilitate, de siguranță, regele nu aparține niciunui partid şi este rege pe viață. (…) De aceea, cred că monarhia i s-ar potrivi poporului român cel mai bine”. De asemenea Doina Cornea are în vedere şi un alt aspect dramatic al înapoierii în care ne complacem şi anume despiritualizarea. Un pragmatism meschin, un egoism crîncen, o sicitate sufletească ne acoperă orizontul, ne rup de valorile morale în afara cărora nimic temeinic nu s-ar putea edifica. În fond, e o continuare a atomizării sociale operate de cîrmuirea comunistă, care, în loc de a-i solidariza pe oameni aşa cum pretindea, i-a despărțit unii de alții prin suspiciune, teamă, ipocrizie: „Noi ne-am pierdut exercițiul spiritual şi ? oricît de învechită aş fi în concepție ? oamenii nu pot trăi în afara unor virtuți: credința, speranța, iubirea! Iubirea este, de fapt, la baza solidarității, iubirea de semeni sau iubirea unui ideal pe care vrei să-l atingi. Noi nu ştim să trăim în ceva mai vast decît noi, în ceva ce este superior nouă, un ideal oarecare, ştiu eu… Să instaurăm în România democrația este un ideal”. Nu în ultimul rînd se cuvine menționată sărăcia, acea sărăcie endemică la care ne-a supus regimul comunist pentru a ne putea mai lesne ține în frîu şi de care marea majoritate a românilor n-a reuşit să scape. Adică o umilință perpetuă care crispează ființa, o împiedică de la împlinirea sa, azvîrlind-o în derizoriul necurmatelor sforțări de supraviețuire. Relatează Mircea Dinescu, atent la flagelul sărăciei, deşi, personal, s-o amintim în treacăt, e unul dintre foarte puținii scriitori români care a izbutit a i se sustrage cu brio: „Mi-a dat telefon Nora Iuga şi mi-a spus: «Da, uite, vorbim numai cîteva secunde, că-i la telefonul mobil şi mă costă foarte mult». Dom’le, în ce țară civilizată, în ce lume capitalistă unui scriitor care vorbeşte la telefon îi e frică, fiindcă e telefonul mobil şi nu are cu ce plăti? Adică sunt lucruri zguduitoare, după părerea mea. În ce țară condusă de profesori universitari, profesorii trăiesc la marginea sărăciei şi studenții tre’ să iasă în stradă ca să-şi strige drepturile?”. În acest marasm al tranziției se iveşte şi o chestiune oarecum artificială, indiciu, la rîndul său, al unui dureros dezechilibru: aparținem sau nu Europei? Aparent o întrebare de şcoală elementară, în fapt un efect al trecutului anticontinental ce ni s-a impus prin îndoctrinare şi izolaționism. Într-un fel ne comportăm ca-n mijlocul secolului al XIX-lea, cînd nu eram conştienți de identitatea noastră europeană, cufundați într-un somn balcanic din care ne-au „trezit” intelectualii paşoptişti. La ceasul de față se cade să ne „trezim” din nou, să ne scuturăm de incertitudinea privitoare la locul în care ne găsim în lume, la ceea ce am fost/suntem în chip natural „Eu cînd sunt întrebat, afirmă Sorin Alexandrescu, spun: «Păi, eu şi cred că noi, românii, trebuie să spunem că am fost totdeauna în Europa, numai anumite instituții româneşti nu au fost în Europa». Adică integrarea este o problemă a integrării instituțiilor româneşti, a culturii române. Ea a fost totdeauna în Europa, nici nu putea fi altfel, dar vedeți, aceste nesfîrşite întrebări şi aceste nesfîrşite îndoieli caracterizează o identitate incertă, o identitate în criză, o lipsă de tărie, o lipsă de încredere în sine (…) ca un fel de simptom al unei boli mai profunde şi anume nesiguranța de sine, atît de dramatică şi atît de gravă la români”.
După ce am obținut un asemenea conspect al crizei numite eufemistic tranziție, ne întrebăm cum am putea-o combate. Poate fi ea combătută ori reprezintă o fatalitate, o fenomenologie a destinului nostru etnic pe care s-ar cădea doar s-o consemnăm elegiac, s-o deplîngem fără nădejdea de-a putea îndrepta lucrurile? Mioritism sau activism salvator, pasivitate sau reacție energică, constructivă? Explicabil, aici intervin speculații în maniere diverse, o multitudine de opinii cu atît mai avivate cu cît chestiunea e mai „arzătoare”. „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, din care n-au cum să lipsească figurile teatrale, demagogice. Provocată a se pronunța pe tema tranziției morale, Doina Cornea mărturiseşte: „Eu am fost printre primii care au susținut legea Ticu Dumitrescu şi am adunat semnături pe stradă, dar nu e voie să confundăm, cred eu, două lucruri: reforma instituțiilor pe bază de funcționari sau demnitari cinstiți şi o reformă morală, ce ține de indivizi, de exercițiul spiritual, individual (…). Nu poate veni domnul Liiceanu, oricît de moral ar fi, de exemplu, Domnia Sa, şi să ne spună nouă, vreo zece persoane: «Gata, reformați-vă moral!». Cum să ne reformăm moral? Asta ține de actul mărunt, zilnic. În ce măsură eu încerc să fac să trăiască virtuțile în actele mele? E un exercițiu îndelung. (…) a da viață unor virtuți, unor valori prin trăire, or asta nu se poate legifera”. E un punct de vedere ce pune pe tapet probitatea persoanei în raport cu ea însăşi. Avem, pe o latură, posibilitatea unor legi, măsuri corective, imperații etc., care trasează un plan general, pe de alta conduita fiecărui individ în funcție de conştiința, de criteriile morale, de calitatea sa intimă. S-au produs manifeste cu mulți decibeli care însă n-au reuşit să acopere varietatea deconcertantă a reacțiilor omeneşti, fie ele oportunisme, fariseisme ori inconsecvențe precum cele pe care le-au manifestat nu o dată chiar promotorii reformei morale. Poate că asta este chiar esența tranziției: o transformare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, care, prin adiționarea indivizilor, să schimbe fața societății, transformare ce s-ar putea produce mai devreme ori mai tîrziu, invalidînd ponderea întristătoare a „omului nou”. Zic: mai devreme ori mai tîrziu, dar trebuie să adaug, poate atît de tîrziu, încît noi, cei mai în vîrstă, să nu mai apucăm acea mutație pe care, teoretic, credem a o putea întrevedea.
Radu Călin Cristea: Luntre şi punte. Douăsprezece conversații despre tranziție, Ed. Paralela 45, 2010, 160 pag
Care ar fi alte cauze ale acestei tranziții anormal prelungite, exasperante, ce pare uneori a nu avea capăt, devenind un scop în sine, în afară de (însă nu fără legătură cu) nefasta presiune a masivei pături sociale îmbibate de lozincile propagandei totalitare? Neapărat, destructurarea societății anterioare. Nu doar prin înlăturarea elitelor ci şi prin nimicirea acelor categorii de orăşeni care erau principalii purtători ai civilizației, agenții de facto ai progresului. Observă în această privință Neagu Djuvara că, „urmînd un precept al lui Lenin în mod absolut, ad litteram, s-a distrus burghezia românească. Nu mai vorbesc de boierimea care murise de la sine aproape integral, dar burghezia care se încropise în 150 de ani şi dăduse o seamă de oameni remarcabili între cele două războaie mondiale a fost, literalmente, rasă, ca o pepinieră din care tai 80 %. Am avut impresia, de pildă, fiind profesor asociat la Universitate în ultimii 7-8 ani, că, din sutele de elevi pe care i-am avut, nici 20 % nu erau ieşiți din fosta burghezie. Or, asta înseamnă că noi, ca să regăsim acelaşi nivel, trebuie să aşteptăm vreo două generații”. „Creşterea” obştii noastre pe calea sincronizării cu Vestul european a încetat, producîndu-se o „întoarcere înapoi”, atît de păguboasă încît, consideră venerabilul cărturar, ne-am regăsi „chiar mai rău decît la sfîrşitul acelei perioade de incubație de o sută şi ceva de ani de cînd începuserăm să ne occidentalizăm”. Pe deasupra am ratat şi şansa revenirii monarhiei. Figura simbolică a suveranului alungat de comuniştii noştri sovietizați pe atunci pînă-n vîrful unghiilor ne-ar fi dat negreşit un plus de demnitate, un imbold pentru propăşire. „Pentru că, socoteşte Doina Cornea, un rege reprezintă o tendință psihologică a oamenilor în general şi mai ales a românilor, tendință de stabilitate, de siguranță, regele nu aparține niciunui partid şi este rege pe viață. (…) De aceea, cred că monarhia i s-ar potrivi poporului român cel mai bine”. De asemenea Doina Cornea are în vedere şi un alt aspect dramatic al înapoierii în care ne complacem şi anume despiritualizarea. Un pragmatism meschin, un egoism crîncen, o sicitate sufletească ne acoperă orizontul, ne rup de valorile morale în afara cărora nimic temeinic nu s-ar putea edifica. În fond, e o continuare a atomizării sociale operate de cîrmuirea comunistă, care, în loc de a-i solidariza pe oameni aşa cum pretindea, i-a despărțit unii de alții prin suspiciune, teamă, ipocrizie: „Noi ne-am pierdut exercițiul spiritual şi ? oricît de învechită aş fi în concepție ? oamenii nu pot trăi în afara unor virtuți: credința, speranța, iubirea! Iubirea este, de fapt, la baza solidarității, iubirea de semeni sau iubirea unui ideal pe care vrei să-l atingi. Noi nu ştim să trăim în ceva mai vast decît noi, în ceva ce este superior nouă, un ideal oarecare, ştiu eu… Să instaurăm în România democrația este un ideal”. Nu în ultimul rînd se cuvine menționată sărăcia, acea sărăcie endemică la care ne-a supus regimul comunist pentru a ne putea mai lesne ține în frîu şi de care marea majoritate a românilor n-a reuşit să scape. Adică o umilință perpetuă care crispează ființa, o împiedică de la împlinirea sa, azvîrlind-o în derizoriul necurmatelor sforțări de supraviețuire. Relatează Mircea Dinescu, atent la flagelul sărăciei, deşi, personal, s-o amintim în treacăt, e unul dintre foarte puținii scriitori români care a izbutit a i se sustrage cu brio: „Mi-a dat telefon Nora Iuga şi mi-a spus: «Da, uite, vorbim numai cîteva secunde, că-i la telefonul mobil şi mă costă foarte mult». Dom’le, în ce țară civilizată, în ce lume capitalistă unui scriitor care vorbeşte la telefon îi e frică, fiindcă e telefonul mobil şi nu are cu ce plăti? Adică sunt lucruri zguduitoare, după părerea mea. În ce țară condusă de profesori universitari, profesorii trăiesc la marginea sărăciei şi studenții tre’ să iasă în stradă ca să-şi strige drepturile?”. În acest marasm al tranziției se iveşte şi o chestiune oarecum artificială, indiciu, la rîndul său, al unui dureros dezechilibru: aparținem sau nu Europei? Aparent o întrebare de şcoală elementară, în fapt un efect al trecutului anticontinental ce ni s-a impus prin îndoctrinare şi izolaționism. Într-un fel ne comportăm ca-n mijlocul secolului al XIX-lea, cînd nu eram conştienți de identitatea noastră europeană, cufundați într-un somn balcanic din care ne-au „trezit” intelectualii paşoptişti. La ceasul de față se cade să ne „trezim” din nou, să ne scuturăm de incertitudinea privitoare la locul în care ne găsim în lume, la ceea ce am fost/suntem în chip natural „Eu cînd sunt întrebat, afirmă Sorin Alexandrescu, spun: «Păi, eu şi cred că noi, românii, trebuie să spunem că am fost totdeauna în Europa, numai anumite instituții româneşti nu au fost în Europa». Adică integrarea este o problemă a integrării instituțiilor româneşti, a culturii române. Ea a fost totdeauna în Europa, nici nu putea fi altfel, dar vedeți, aceste nesfîrşite întrebări şi aceste nesfîrşite îndoieli caracterizează o identitate incertă, o identitate în criză, o lipsă de tărie, o lipsă de încredere în sine (…) ca un fel de simptom al unei boli mai profunde şi anume nesiguranța de sine, atît de dramatică şi atît de gravă la români”.
După ce am obținut un asemenea conspect al crizei numite eufemistic tranziție, ne întrebăm cum am putea-o combate. Poate fi ea combătută ori reprezintă o fatalitate, o fenomenologie a destinului nostru etnic pe care s-ar cădea doar s-o consemnăm elegiac, s-o deplîngem fără nădejdea de-a putea îndrepta lucrurile? Mioritism sau activism salvator, pasivitate sau reacție energică, constructivă? Explicabil, aici intervin speculații în maniere diverse, o multitudine de opinii cu atît mai avivate cu cît chestiunea e mai „arzătoare”. „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, din care n-au cum să lipsească figurile teatrale, demagogice. Provocată a se pronunța pe tema tranziției morale, Doina Cornea mărturiseşte: „Eu am fost printre primii care au susținut legea Ticu Dumitrescu şi am adunat semnături pe stradă, dar nu e voie să confundăm, cred eu, două lucruri: reforma instituțiilor pe bază de funcționari sau demnitari cinstiți şi o reformă morală, ce ține de indivizi, de exercițiul spiritual, individual (…). Nu poate veni domnul Liiceanu, oricît de moral ar fi, de exemplu, Domnia Sa, şi să ne spună nouă, vreo zece persoane: «Gata, reformați-vă moral!». Cum să ne reformăm moral? Asta ține de actul mărunt, zilnic. În ce măsură eu încerc să fac să trăiască virtuțile în actele mele? E un exercițiu îndelung. (…) a da viață unor virtuți, unor valori prin trăire, or asta nu se poate legifera”. E un punct de vedere ce pune pe tapet probitatea persoanei în raport cu ea însăşi. Avem, pe o latură, posibilitatea unor legi, măsuri corective, imperații etc., care trasează un plan general, pe de alta conduita fiecărui individ în funcție de conştiința, de criteriile morale, de calitatea sa intimă. S-au produs manifeste cu mulți decibeli care însă n-au reuşit să acopere varietatea deconcertantă a reacțiilor omeneşti, fie ele oportunisme, fariseisme ori inconsecvențe precum cele pe care le-au manifestat nu o dată chiar promotorii reformei morale. Poate că asta este chiar esența tranziției: o transformare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, care, prin adiționarea indivizilor, să schimbe fața societății, transformare ce s-ar putea produce mai devreme ori mai tîrziu, invalidînd ponderea întristătoare a „omului nou”. Zic: mai devreme ori mai tîrziu, dar trebuie să adaug, poate atît de tîrziu, încît noi, cei mai în vîrstă, să nu mai apucăm acea mutație pe care, teoretic, credem a o putea întrevedea.
Radu Călin Cristea: Luntre şi punte. Douăsprezece conversații despre tranziție, Ed. Paralela 45, 2010, 160 pag