PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE

Apărută la începutul anului trecut, cartea de memorii a lui Adrian Marino, Viața unui om singur, şi-a stins ecourile mai repede decât ar fi meritat. Într-un fel, dacă ea s-a vândut mulțumitor grație campaniei de lansare care a precedat apariția sa, cred că aceeaşi strategie de marketing a plasat-o pe o orbită greşită. Cam toată lumea citea, răsfoia cu zel şi comenta, acum un an, ce spune Marino despre cutare şi cutare, cum îl încondeiază pe X, cum îl caracterizează pe Y; cei în cauză îşi arătau dezamăgirea, cei neatinşi puteau fi, la o adică, de acord. Cunoscut drept un critic ciudat, fără mare apetit pentru literatura contemporană, Adrian Marino avea suficientă independență pentru a spune lucrurilor pe nume. Cel puțin la aşa ceva se aşteptau mulți de la această carte. Or, problema este greşit pusă în acest mod. Memoriile lui Marino nu se vor în nici un caz un inventar al întâlnirilor autorului cu diverse personaje din viața literară. A căuta bârfe, portrete, scene memorabile în Viața unui om singur este ca şi cum ai vâna analize pe text în cărțile de teorie ale autorului. Adevărul este că aceste memorii privesc către altul doar în măsura în care acesta vine în contradicție cu o idee, un principiu, o mentalitate a autorului. În aceste situații, Adrian Marino are opinii foarte tranşante, pe care le exprimă cum nu se poate mai ferm. În rest, pe el îl preocupă ideile, ideologiile. De aceea, Viața unui om singur este în special cartea unei formări intelectuale; ca document, ea poate interesa exclusiv din acest punct de vedere; în rest, ea nu este o bună oglindă a vremii pe care criticul a traversat-o. Şi nici nu are astfel de intenții.
La o primă variantă a acestor memorii autorul a renunțat, fiind nemulțumit de faptul că textul era „prea explicativ şi descriptiv, prea insistent şi anecdotic, prea redundant” sau „plin de sincerități şi naivități, adesea penibile, extrem de confesiv şi resentimentar”. Trăsături, acestea din urmă, de care nici varianta ultimă nu a reuşit să se debaraseze întru totul. Spre beneficiul său, aş adăuga. Oricum, ce trebuie reținut este faptul că Adrian Marino îşi propune să meargă până la capăt cu sinceritatea (prefer termenul celui de „autenticitate”), ba chiar pune adesea la cale scenarii care l-ar forța să scrie împotriva tuturor reținerilor, pudorilor, aparențelor. E conştinet că lucrează la „cartea cea mai liberă, personală şi independentă” dintre toate pe care le-a scris. Miza memoriilor este una extrem de mare: pe de o parte, ele îi pun în față o imagine o propriei vieți; pe de altă parte, ele au miza secretă, nemărturisită ca atare, de a-i justifica întreaga existență, de a aşeza un destin într-o logică doar astfel vizibilă.
Să le luăm pe rând. Adrian Marino nu doar că nu îşi iubeşte propria viață, nu doar că este nemulțumit de destinul care i-a fost dat, nu doar că îşi detestă epoca, dar are tendința de a vedea totul în culori cât se poate de întunecate. A scrie despre propriul trecut echivalează cu a-l retrăi şi, deci, cu a suferi din nou. De zeci de ori este menționat acest efort de a face față ororilor trecutului resuscitate prin memoria scrisului. Autorul o spune franc de la bun început: „sunt un om fără amintiri frumoase”. Sigur, de vină a fost istoria, care i-a frânt destinul exact atunci când venise momentul marilor proiecte. Puşcăria şi domiciliul obligatoriu (14 ani cu totul) au fost experiențe traumatizante. Citindu-i memoriile şi urmărind ritmul intens pe care Marino şi l-a impus atunci când a putut reintra în circuit, nu poți să nu te gândeşti că totul se explică şi printr-o obsesie de a recupera timpul irosit. Furat, mai precis. În afara acestor date dure ale propriului destin (puşcăria, domiciliul obligatoriu, respingerea de către instituțiile academice şi educaționale, mersul împotriva curentului într-o cultură a foiletonului şi a fragmentului, poate şi obligația compromisului, asumată cu jumătate de gură etc. etc.), Adrian Marino mai este şi victima unui temperament deloc comod: e o personalitate accentuată, abrazivă, care posedă un orgoliu pe măsură şi care îşi absolutizează propriul model. Atunci când nu este receptat aşa cum consideră că ar fi trebuit (şi, e adevărat, de multe ori chiar ar fi trebuit) vina e mereu a celorlalți. Sau a împrejurărilor. Sau a jocurilor de culise. De aici, nu doar conştiința propriei superiorități, ci şi o manie a autovictimizării: Adrian Marino s-a crezut mereu izolat de ceilalți, a ridicat la proporții nerealiste orice gest de reținere, orice ezitare a confraților. E drept, acestea nu au fost deloc puține. Doar că, sigur de alternativa pe care o propunea culturii române (aceea a marilor proiecte, a sintezelor solide, a planurilor duse până la capăt cu consecvență), autorul Biografiei ideii de literatură nu a făcut el însuşi nici un gest pentru a pune în dialog propria operă cu un climat impresionist, improvizat, pe care l-a acuzat fără nuanțe. De aici a rezultat o relație mai mereu încordată cu „literații”.
Ceea ce revine obsedant în carte este lipsa de interes a autorului față de literatură, care ulterior se preschimbă într-o adevărată „repulsie”, asumată cu orgoliu la tot pasul. Sunt zeci de astfel de poziționări tranşante în carte. Aleg una, dinspre finalul Vieții...: „Am ajuns la un stadiu când pot să privesc direct, în față, lucid şi onest în acelaşi timp, marea şi suprema «mea» realitate. Mai mult: când pot s-o exprim şi s-o definesc simplu şi brutal, dincolo de orice ipocrizii şi inhibiții. Este vorba – repet – de ruperea definitivă, iremediabilă, de literatură şi de orice formă de studiu istorico-teoretico-literar. Am curajul şi mai ales posibilitatea de a-mi revendica pe față întregul adevăr al vieții mele. Capital şi definitoriu: literatura a jucat un rol minim în întreaga mea dezvoltare intelectuală”. De fapt, ar exista chiar o „repulsie ideologică” față de tot ce poate însemna literatură. O repulsie tradusă prin „dezinteresul fundamental, organic, definitiv pentru orice fel de literatură beletristică, de ficțiune, pentru poezie, orice stil lirico-imagistic.” Pare a fi concluzia unei vieți închinate studiului, mai mult, logica unui destin. Şi totuşi, există prea multe dovezi în carte care mă conduc la o altă ipoteză: Adrian Marino continuă să urmărească îndeaproape, să supravegheze nu doar dezbaterile critice, ci şi meandrele vieții literare. Nu e deloc dezinteresat de citarea sa de către cutare critic ori de către cutare ilustru anonim. Prin urmare, mă gândesc, riscant ce e drept, că la această repulsie stârnită de literatură a condus nu doar formația sa „ideologică”, ci şi respingerea contribuțiilor sale sau neasimilarea lor la justa valoare de către un sistem capricios, leneş, eclectic: cel al literaturii noastre post-belice. Or, replica lui Marino a fost pe măsură. Aşa îşi explică şi conflictele substanțiale cu G. Călinescu (despre care scrie pagini imunde – acesta este cuvântul!). Aşa îşi explică, fără mari remuşcări, şi atitudinea belicoasă față de majoritatea scriitorilor cultivați, iubiți, cu succes. E vorba de un resentiment acceptat, asumat, ba chiar teoretizat ca necesar şi justițiar.
În afara acestui dispreț față de tot ce nu e sistematic (mai îndârjit decât cel al lui Noica față de tot ce nu este filosofie), mai există câteva mari teme (sau obsesii) ale acestor memorii care sunt oricum, doar lipsite de onestitate nu. De pildă, singurătatea asumată orgolios (pentru că, pe lângă dezamăgire, mai există şi o anumită senzualitate a suferinței). De multe ori, Adrian Marino face caz de izolarea sa, dând exemple peste exemple, deplângând precaritatea receptării operei sale, faptul că nu a reuşit să creeze o adevărată şcoală, aşa cum ar fi meritat, contabilizându-şi aliații, prietenii, amicii de idei, în fine, posibilii discipoli (pe care şi-i doreşte, deşi respinge că ar avea chemare de pedagog). Autorul Dicționarului de idei literare s-a simțit mereu un intrus, un tolerat în cel mai bun caz, când nu de-a dreptul un „corp străin” în cultura română. Modelul pe care încerca el să-l propună a fost mereu ignorat, respins, bagatelizat; seriozitatea, rigoarea, sistemul nu ne sunt, se pare, specifice. De aici, o altă temă majoră a memoriilor, anume disprețul față de tot ce înseamnă România şi românesc. De cele mai multe ori, Adrian Marino are dreptate să constate metehnele noastre naționale (capitolul Altă Românie merită studiat alături de alte pagini dure semnate de D. Drăghicescu, Rădulescu Motru, Cioran, Patapievici). Doar că, uneori, ține prea mult la punctul său de vedere. Detestă, de pildă, tot ce este țărănesc, tot ce vine în atingere cu lumea rurală. El, orăşean get-beget, a cărui familie figura în Arhondologia Moldovei, respinge, urăşte, disprețuieşte tot ce este țărănesc. La un moment dat, întrebat de un sătean, în Lăteşti, unde se afla în domiciliu obligatoriu, de ce plantează flori în fața casei, el are o reacție aproape isterică: „Noțiunea de minimă gratuitate, frumos şi decorativ era cu totul străină acestui primitiv agresiv. Dacă aş fi putut, i-aş fi dat pe loc cu un par în cap.” În astfel de pagini, Adrian Marino devine un snob lipsit de umor, de nu chiar un extremist. Cu o asemenea gândire, orice doctrină poate derapa în totalitarism.
Am atins, în trecere, una dintre marile sale carențe: lipsa umorului. Umorul l-ar fi ajutat să resimtă mai puțin loviturile vieții. Deloc puține, să ne înțelegem. Portretul, de fapt, autoportretul pe care îl construiesc aceste memorii este unul extrem de dificil. Pe de o parte, e vorba de o traumă familială. Îşi urăşte mama, îşi disprețuieşte tatăl, figură slabă, subjugat instanței conjugale. Rare sunt paginile din literatura română mai dure la adresa părinților decât acestea din Viața unui om singur. Retras în sine, orgolios din vremea pubertății, nu uită afrontul profesorului de română, pentru care găseşte resurse, la senectute, să resimtă aceeaşi ură grea, justificată poate pe moment. În plus, foarte important, este ateu. Nu crede în valori transcendentale. Îşi recunoaşte un temperament ațos, dificil. Are, e clar, plăcerea de a fi mereu contra, de a se situa în răspăr față de curentul general. Destinul îl loveşte cum nu se putea mai crunt: face 8 ani de puşcărie politică (resimțiți ca un adevărat dezastru moral) şi suferă şase ani de domiciliu obligatoriu. La țară. Îşi creează, astfel, un program obsesiv de lucru. Crede în opera sa, în programul său „neopaşoptist”, ca alternativă cu şanse reale de a reabilita cultura română. Cu toate acestea, eforturile nu îi sunt acreditate. De aici, capătă o anumită încrâncenare, de nu chiar o mizantropie generală. Rari scriitorii, criticii literari care ies bine din aceste memorii. Uneori, pudoarea însăşi este lezată. Ce rost avea, bunăoară, prezentarea unui Nichifor Crainic puşcăriaş, sub duş, posesor al unui penis impresionant? Ori atâtea alte tuşe vizibil îngroşate, malițiozități aplicate consecvent multor scriitori? Nu le reproduc tocmai pentru că nu ele dau greutate acestei cărți. O pot condimenta, dar nu ele constituie substanța sa reală. Continuu această fişă de portret psihologic. Disprețuind cam tot ce se scrie la noi, Adrian Marino nu este lipsit de conştiința propriei valori. În a doua atitudine are perfectă dreptate. Opera sa, prin titluri precum Dicționar de idei literare, Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură (în şase volume) este una de maximă importanță. Deloc întâmplător receptată şi în alte culturi. Poate mai puțin în a noastră, refractară la tot ce înseamnă gândire sistematică (a se vedea, de pildă, exilarea sa de către N. Manolescu printre „autorii de dicționar”). Dar asta nu justifică disprețul față de o întreagă literatură deloc lipsită de vârfuri. Dacă viața a fost nedreaptă cu Adrian Marino, şi el îşi ia revanşa. Ce e cel mai trist în această carte este faptul că, la finele unei existențe de-a lungul căreia a făcut față multor încercări, autorul nu reuşe?te să manifeste pic de seninătate. Nu e deloc împăcat cu propria viață, cu propriul destin.
La final, nu vreau să ocolesc un subiect spinos. A făcut mare tapaj anul trecut un articol al Mirelei Corlățean, din „Evenimentul zilei”, în care aceasta jubila scoțând la iveală colaborarea lui Adrian Marino cu securitatea. Schimbă oare această ştire perspectiva asupra vieții şi carierei unui important teoretician literar şi ideolog, cum îi plăcea să se recomande? Răspunsul nu e chiar atât de simplu. Problema care nu trebuie să ne scape este că, în România comunistă, era aproape imposibil să-ți urmezi vocația fără a fi nevoit să plăteşti cu un compromis. Uneori mai mare, alteori mai mic.
Cu nu mult timp în urmă, eram, recunosc, mult mai neînțelegător față de astfel de „dezvăluiri”. Mi se părea că, indiferent de circumstanțe, de condițiile care l-au făcut pe un om de o calitate intelectuală indubitabilă să-şi vândă sufletul, acceptând să facă jocurile unui regim totalitar, mi se părea, spun, că un astfel de compromis este de neiertat. Sau este de iertat cu o condiție: aceea a mărturisirii publice, a asumării propriului păcat. Dar la noi singurul care a făcut-o a fost Al. Paleologu. Nici măcar preoții nu s-au spăşit, încercând, care mai de care, să găsească tot felul de motive, de parcă de asta era nevoie. Sunt convins că, în sinea lui, şi cel mai mărunt şi mai ticălos turnător crede că altfel nu s-a putut şi, chiar dacă regretă că nu a avut tăria de caracter să refuze marele compromis, se mângâie cu gândul că răul pe care l-a făcut nu a fost, la urma urmelor, atât de mare şi că acest preț trebuia plătit pentru ca el să-şi poată duce mai departe, în condiții cât de cât normale, cariera. E o mentalitate pe care nu mai sunt atât de sigur că o pot acuza fără nuanțe. Ceea ce vreau, de fapt, să spun, este că şi în acest domeniu există grade, trepte ale vinovăției.
Mai este o problemă, deloc marginală, de care trebuie să ținem cont când discutăm pe marginea acestui subiect: pe de o parte, faptul că mulți dintre aceşti scriitori, de la Ion Caraion (probabil cel mai zelos turnător dintre toți), la Al. Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Al. Ivasiuc şi, iată, Adrian Marino au făcut puşcărie politică. După ani de temniță grea, după alții ba de domiciliu obligatoriu, ba de marginalizare socială, e greu să îi mai pretinzi unui om să rămână pur. Mai mult decât atât, aproape că e monstruos să-i ceri unui scriitor, deci unui om care crede că viața sa are un sens, că vocația sa se cere slujită, în fine, că talantul nu trebuie îngropat (dar cu ce preț?) să sacrifice totul. E monstruos, dar nu mai puțin legitim. Teoretic însă, doar teoretic. Sigur, există exemplele luminoase, gen Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Paul Goma mai ales. Oameni care, dacă nu au făcut opoziție fățişă regimului (cazul primilor doi), şi-au acceptat demn marginalizarea, extrem de dureroasă (se vede asta din corespondența lui I.D. Sîrbu) doar pentru a rămâne curați în fața propriei conştiințe. Paul Goma a avut nebunia de a-şi asuma toate riscurile doar pentru a nu îşi înconvoia spinarea. Nu poți avea, față de astfel de scriitori, decât o admirație necondiționată. Nu poți să nu te întrebi ce ai fi făcut tu însuți dacă ai fi fost pus în situația cu pricina.
Mai ales că, vedem azi, destui tineri sunt dispuşi să accepte cu mare uşurință compromisuri mai mărunte (dar, atenție, mărunte pentru că cele cu adevărat mari nu mai sunt obligatorii) pentru a-şi duce cariera mai departe. Nu pentru că altfel nu s-ar putea, ci pentru că aşa e mai uşor. Şi atunci, cum să-i mai judeci pe cei care, la vârsta marilor proiecte, au fost scoşi, pentru mai bine de un deceniu, din viața culturală? Cum să-l judeci pe unul care a făcut, ca Marino, 8 ani grei de temniță şi a stat, apoi, în domiciliu forțat, alți 6 ani? Ai dreptul să îi pretinzi să fie erou? Din punctul de vedere al unuia care a fost victima unui regim absurd, o astfel de pretenție ar fi revoltătoare. Marino chiar se întreabă față de cine ar trebui el să se justifice: „La tot felul de gură-cască, mediocri şi invidioşi, vagi literați, care n-au făcut o zi de puşcărie? Cum ar putea să înțeleagă ceva din această tragedie? Şi personală şi națională? Preocuparea lor esențială a fost şi este doar scandalul şi insulta. Să te şantajeze, să te compromită şi să te umilească. Toate «demascările» de până acum, din presă, n-au avut alt scop”. Nu poți să nu-i dai dreptate unuia care chiar a trecut prin iadul puşcăriilor comuniste şi care s-a încăpățânat, apoi, să facă micile/ marile compromisuri fără de care nu îşi putea duce la capăt vocația percepută ca destin. În plus, marea sa scuză este opera. Care există, impresionează, are legitimitate.
Dacă, iată, încep să acord circumstanțe atenuante laşității omeneşti sau egoismului sau pur şi simplu slăbiciunilor unor scriitori care altfel s-ar fi sinucis cultural, nu pot să uit că un securist sinistru, precum generalul Pleşiță, a trăit bine mersi până mai deunăzi, cu pensie mare şi având nesimțirea de a ieşi periodic în public şi de a da cu tifla unor oameni pe care tot el îi schingiuise, precum Paul Goma. Unde este, în acest caz, dreptatea? Călăii huzuresc, ajung parlamentari (numele lui Ilie Merce vă spune ceva?) sau oameni de afaceri prosperi, mediocrii pătați ocupă funcții-cheie, în timp ce victimele reale sunt puse în situația de a face față judecății publice. Pentru că nu au avut, vezi Doamne, tăria de a deveni eroi, martiri. Adrian Marino, simțindu-se, e drept, cu musca pe căciulă, punea şi el astfel de întrebări retorice: „Cine este totuşi mai vinovat: victima sau călăul? Sistemul sau instrumentele sale? Securistul care te-a bătut, constrâns, şantajat etc. să dai note informative sau autorii acestor note?” De meditat...
Deocamdată aleg drept concluzie a acestui comentariu dezordonat două constatări. Mai întâi, că Viața unui om singur este o carte tristă, extrem de tristă. În loc să facă pace între autorul ei şi propriul destin, ea pare să fi acutizat conflictul. E o carte dureroasă. Pe de altă parte, dacă aşa a resimțit Adrian Marino povestea propriei vieți, nimic nu ne împiedică să o valorificăm noi altfel. Cazul Adrian Marino este unul extrem de dificil. El are, după mine, toate circumstanțele atenuante. Autorul şi-a câştigat din plin dreptul şi la atitudini în răspăr, şi la mizantropie, şi la încrâcenare, ba chiar şi la compromis.
În pofida pesimismului din Viața unui om singur, Adrian Marino este un învingător: el a rămas fidel vocației sale chiar dacă istoria i s-a pus împotrivă. A lăsat culturii române o operă. Una care încă nu a lucrat cum trebuie dar care, nu am nici o îndoială, va fi apreciată la justa sa valoare. Când? Atunci când autoritatea fragmentarismului şi a impresionismului vor intra în umbră. Nu peste mult timp, risc să pronostichez...