Cronica literară
Vitalie Ciobanu
"CAPCANELE IDENTITĂ?II" sau DESPRE NELINI?TEA SPIRITULUI ETIC
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Tamara Cărăuş este unul dintre reprezentanții de clasă ai eseisticii române. Scrupuloasă, doctă, aplicată, cu bibliografia la zi în domeniul său de interes (că e vorba de naratologie postmodernă sau de naționalisme în Europa postbelică), cu un doctorat în litere susținut la Universitatea Bucureşti, autoarea noastră, originară din Basarabia, a devenit în ultimii ani un fel de „olandez zburător” al studiilor academice: a fost bursieră a Colegiului Noua Europă din Bucureşti şi a avut proiecte de cercetare la instituții prestigioase din Marea Britanie, Suedia, Olanda, Republica Cehă, Austria (şi este doar ceea ce ne-a lăsat să aflăm cu parcimonie!).
Dincolo de austeritatea pe care o etalează în aparițiile publice – o înfățişare accentuată şi de alura oarecum scolastică a discursului său –, Tamara Cărăuş ascunde o sensibilitate acută, un suflet vulnerabil, o conştiință problematizantă, neliniştită, care răbufneşte din când în când într-un mod descumpănitor chiar şi pentru cei mai apropiați comilitoni şi prieteni. Să zicem însă că asemenea contraste afective s-au mai văzut la oamenii de litere, dedicați cu înverşunare meseriei lor. Noutatea în cazul Tamarei Cărăuş este că ea îşi drenează emoțiile pe făgaşul căutărilor intelectuale, chestionându-şi neîncetat justificarea morală a studiilor pe care le face. A început-o cu volumul său de debut, Tzara mea (ARC, 2000) – o cronică a revelațiilor şi deziluziilor construirii de sine pe fundalul regăsirii valorilor româneşti după 1989 în Basarabia. Efectul Menard (Paralela 45, 2003), a doua carte, deşi viza morfologia unor opere literare, are drept subtitlu: „Rescrierea postmodernă: perspective etice”, adică un fel de revoltă paradigmatică împotriva „imperialismului cultural”, care a marcat istoria civilizației occidentale, chestionată azi din perspectiva dreptului la diferență, pe care şi-l revendică până şi nişte personaje de ficțiune.
„Canonul” pe care şi-l asumă autoarea (canon în sensul de „penitență”, „destin”, „povară”, şi nu îndreptar sau listă de criterii, inevitabil opresoare) în cel mai recent volum al său, Capcanele identității, apărut la Editura Cartier, începe de la imaginea grafică a cărții, de un minimalism epatant: coperte albe, lipsite de orice ornamentație şi fără a expune poza autorului (dar, din fericire, cu un scurt şi explicit comentariu pe coperta a IV-a). În pofida titlului, volumul nu ne propune o incursiune istorică sau psihosocială într-un subiect care frământă atât de mult lumea contemporană, supusă tentațiilor şi presiunilor globalizării, ci este o carte despre cum a studiat autoarea identitatea națională – nuanță pe care Tamara Cărăuş ține să o clarifice de la bun început în prefață. Capcanele identității se vrea, aşadar, un jurnal de drum, o odisee a tribulațiilor unui cercetător marcat de greutățile (şi perfidiile) proiectului său. O carte întemeiată, din nou, pe un imbold eminamente etic, o confesiune şi un avertisment adresat celor care se vor mai lansa, imprudent, în hățişurile unei materii prea delicate şi primejdioase.
Premisa de la care şi-a pornit Tamara Cărăuş aventura cunoaşterii a fost una cât se poate de nobilă: eseista voia să clarifice deruta identitară în care lâncezeau atâția basarabeni, să le livreze o soluție de emancipare, scriind o carte „pe înțelesul tuturor” despre specificul identității şi despre mecanismele identificării naționale în Republica Moldova. Finalul acestui parcurs sinuos o găseşte la polul opus, împărtăşind valori mai degrabă individualiste şi cosmopolite. După doi ani de cercetări academice la Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi la Colegiul Nuffield al Universității din Oxford, Tamara Cărăuş se declară profund sceptică față de o ideologie care pretinde oamenilor sacrificii în numele unei solidarități din oficiu, fără a le oferi, drept recompensă, echilibru şi libertate interioară.
Inițierea autoarei s-a făcut sub auspiciile lui Ernest Gellner, Benedict Anderson, Elie Kedourie, Anthony Smith, John Hutchinson ş.a. Sunt lecturi utile, indiferent de felul în care le foloseşti, şi Tamara Cărăuş schițează în primele capitole ale cărții sale tezele generale ale disciplinei. Naționalismul, conştiința națională nu aveau cum să apară în comunitățile agrare, autarhice. E nevoie de un proces de omogenizare culturală care să conducă la coagularea indivizilor în jurul unor sensuri plasate dincolo de țarcul patriarhal. Națiunea se va contura odată cu industrializarea, când populația va trebui alfabetizată, instruită, pentru a fi capabilă să mânuiască maşinile. Cultura încetează a mai fi un bun doar pentru „aleşi” şi contribuie la răspândirea unor idei şi concepte unificatoare printre oameni care nu s-au văzut neapărat şi nici nu se vor cunoaşte, majoritatea dintre ei, în chip nemijlocit. Fără a întruchipa trezirea unor forțe latente, atemporale, la care fac apel „primordialiştii”, națiunea reprezintă rodul unui nou mod de organizare socială. „O națiune e o comunitate imaginată nu numai a celor prezenți, a contemporanilor, ci şi a ne-contemporanilor, pentru că națiunea încearcă să facă legătura dintre morți, vii şi cei încă nenăscuți. (...) Naționalismul, ca şi religia, ia moartea în serios.” (...) „Limba tipărită creează comunitatea care va asigura posterioritatea prin relectură, memorie şi neuitare, adică în imaginație.” (pp. 21-22) Nu națiunile au impus granițele, ci granițele au creat națiunile. Desenul lor actual reproduce, în realitate, bunul plac al unor regi care au purtat războaie de cucerire sau care au fost nevoiți să se replieze sub presiunea unor inamici/invadatori mai puternici.
Cazul Republicii Moldova, susține Tamara Cărăuş, răspunde mai degrabă teoriilor moderniste despre națiune, în care nu legăturile de sânge şi „glasul strămoşilor” au livrat repere identitare, ci educația standard, instrumentată de stat, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, cea care a generat omul (nou) pe care îl avem. De la întrebările specifice Basarabiei, de felul: cum se întâmplă că locuind în acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă, unii se consideră moldoveni şi alții români, şi ce fel de „renaştere națională” am avut în anii ’90, dacă nu am scăpat nici până azi de confuzii teleghidate politic, autoarea noastră va ridica, provocator, ştacheta interogațiilor spre un nivel superior de generalizare: este identitatea națională indispensabilă individului?, poate fi identitatea națională o opțiune?, statul se poate lipsi de identitatea națională?, societatea democratică şi identitatea națională sunt noțiuni reciproc determinante? etc.
Tamara Cărăuş ne povesteşte cum s-a avântat să deconstruiască subiectul, operând cu achizițiile foarte la modă pe atunci ale multiculturalismului (între timp doctrina s-a mai „dezumflat”...). S-a străduit mereu să adopte în comunicările ei, susținute la Bucureşti, Iaşi, Chişinău şi-n alte oraşe o atitudine neutră şi imparțială, dar i s-a reproşat tocmai parțialitatea: ba că susține românismul, ba că justifică moldovenismul, că nu se bazează pe date sociologice culese de pe teren, că aplică teorii marxiste, că „a greşit”, că „a deviat”, că a lunecat pe panta unor invenții propagandistice şi le-a legitimat, acordându-le demnitate teoretică. Unii au compătimit-o, spunându-i că s-a „smintit” de prea multe cărți citite printre străini, alții i-au recomandat smerenia, rugăciunea şi postul... (Ce superbe rețete pentru cumințirea semenilor noştri „scăpați” din serie!).
Nici în Occident nu a găsit mai multă înțelegere. Încercările eseistei de a explica paradoxurile RM-ului, de a le găsi analogii mai uşor de asimilat pentru nişte englezi (apelând, de exemplu, la cazul Irlandei de Nord) s-au soldat cu eşec. Dacă invoci libertatea individului de a se autoidentifica – un principiu cât se poate de democratic, nu-i aşa? – vei ajunge, involuntar, să dai apă la moara moldovenismului impus de sovietici şi cultivat de guvernanții de după ’89, care au schimbat, viclean, kalaşnikovul cu doctrina drepturilor omului. Cum să impui o „corectă” înțelegere a fenomenului, se întreabă Tamara Cărăuş, cuprinsă de angoasă, când te îndoieşti de propria-ți chemare de-a o face. „Dacă în plin secol al opțiunilor şi al libertății eu am „ales” ceva ce era clădit dintr-o materie impură, precum e orice fenomen național, dacă „sinele” meu, care a avut ocazia să fie plămădit din mai multe ingrediente, nu a făcut altceva decât să cadă în capcana studierii identității naționale, de ce aş avea o certitudine că acum câteva decenii nu aş fi „ales” doctrina susținută de ei (de moldovenişti – nota mea, Vit.C.), nu aş fi construit o identitate şi o națiune din nimic, nu aş fi inventat-o şi eu prin birouri? Nu am nici o certitudine că nu aş fi fost în locul lor.” (p. 147)
Exasperarea, teribilul disconfort şi mai ales, ruşinea asupra căreia insistă obsesiv Tamara Cărăuş în cartea ei, o asaltează în momentele în care polemizează cu neostaliniştii de la Chişinău, cărora în van încearcă să le demonstreze că identitatea moldovenească de fapt reduce şansele de dezvoltare şi evoluție culturală a persoanelor. „Acest lucru îmi pare de necrezut acum: contribuiam la fortificarea aparatului ideologic de stat, intrasem în maşinăria de injectare a certitudinilor!... Statul RM avea la momentul scrierii (unui comentariu al Tamarei Cărăuş pe marginea unui sondaj sociologic – nota mea, Vit. C.) o puternică coloratură neocomunistă căruia riscam să îi ofer legitimări şi mecanisme teoretice şi ideologice de reproducere. Exista riscul ca din întreaga mea ofertă de cunoştințe şi explicații să fie selectate doar unele, care ar fi convenit mai mult, sau, puse în combinație cu altele, să conducă la crearea unui aparat ideologic represiv, la care nu aş fi vrut niciodată să contribui.” (p. 150) ?i la fel de vulnerabilă, de „pseudosavantă” (cum a fost gratulată de presa comunistă) se simte Tamara Cărăuş atunci când i se solicită să pună umărul la redactarea unor tehnici pozitive, democratice, de modelare a conştiințelor. „Experta” (ghilimelele îi aparțin), pentru a cărei instruire s-au cheltuit bani publici, nu e deloc încântată de încrederea oferită: „Procedura numită politici publice nu e blamabilă în sine. Devenea blamabil gestul meu de a le face, căci era lipsit de onestitate. Trebuie să faci recomandări de politici publice când ai certitudini, dar nu şi atunci când niciun răspuns nu pare definitiv, când fiecare concluzie este doar temporară.” (p. 152)
La ce serveşte cunoaşterea? Ce facem cu ea? Cum plătim pentru ea? Unde ajungi înlocuindu-ți incertitudinile prin comandamente de stat, care proclamă binele public, aplicând nişte tipare prefabricate? Ce mai rămâne din demnitatea ta de intelectual, după ce te transformi într-o „rotiță”, într-o funcție a sistemului, într-o unealtă a puterii?... Splendide întrebări, care se sprijină pe o milenară tradiție a reflecției filozofice occidentale, inaugurată de greci. Tamara Cărăuş a vrut să utilizeze pluralitatea de perspective, a tins spre neutralitatea absolută şi universalismul situării în raport cu obiectul său de cercetare şi s-a văzut copleşită de ruşine şi... nihilism. Această suferință, care derivă dintr-un categoric refuz al înregimentării ideologice, poate fi înțeleasă şi aplaudată, însă problema e că nu poți rămâne într-o perpetuă stare dubitativă, atunci când judeci prezentul şi viitorul unei colectivități. Drama unei conştiințe care îşi chestionează cu asprime, până la paroxism chiar, orice decizie şi opțiune, e să constate că lumea în care trăim nu-ți permite luxul neimplicării. Obiectivitatea pură este o utopie. Până la urmă, cum se spune cu o vorbă cam directă şi strivitoare de nuanțe, în Basarabia eşti sau cu românii sau cu ruşii. Tertium non datur.
Cauzele „debusolării” epistemologice a autoarei Capcanelor identității nu sunt neapărat de ordin metodologic, pentru că aceeaşi criză a apartenenței care sfâşie Moldova dintre Prut şi Nistru, observă ea cu multă perspicacitate, se explică în mare parte prin diferența de interese a indivizilor. Este expresia moldovenească, parodică şi grotescă, a lui rational choice – o teorie de care erau impregnate laboratoarele umaniste ale Colegiului Nuffield de la Oxford, în anii 2002-2003, când ajunsese pe acolo eseista basarabeancă. Pasiunea, neliniştea Tamarei Cărăuş, cum spuneam mai devreme, are o întemeiere etică. Un vânt al gândirii independente, eliberate de clişee şi prejudecăți, răsfiră filele acestei cărți remarcabile şi unitare prin „păcatul cunoaşterii” şi „imposibilitatea mântuirii” pe care le expune: interogațiile eseistei sunt infinit mai ample, mai provocatoare, decât răspunsurile posibile. De aceea să nu căutăm în cartea Tamarei Cărăuş netezimi de cristal translucide, să-i acceptăm zgrunțurile de piatră vulcanică.
Alte câteva exemple: autoarea supune unei judecăți razante dreptul intelectualului de a-şi manipula concetățenii prin apelul la „strămoşi” şi „valori perene”, când de fapt nu-şi doreşte decât privilegii şi un loc în panteon sau în manual. Tamara Cărăuş se ridică împotriva culturii de parohie, pentru că în economia formării noastre intelectuale, spune ea, fermenții „alogeni” ai spiritului sunt la fel de importanți; cum să îngrădeşti spontana aspirație la universalitate a individului prin obligația de a frecventa anumite opere de artă, anumiți autori, doar pentru că sunt „autohtone”/autohtoni? Sau demontează „destinul prin sacrificiu” al soldatului, care îşi umple viața de sens murind în „războaie drepte” pentru țară sau (mai nou) pentru exportul de democrație. Cine decide asupra „caracterului just” al unui măcel? De ce un om poate deveni o „țintă legitimă” într-o acțiune militară, o dată ce dreptul la viață, dreptul de a nu fi atacat e promis tuturor ființelor umane? De ce ar începe cineva un război, respectând legislația şi convențiile (de la Geneva)? Nu ar fi mai bine să inițieze nişte negocieri dacă tot e dispus să respecte ceva? Este războiul împotriva terorismului o cauza dreaptă?...
Nu vă impacientați: întrebările Tamarei Cărăuş sunt adresate deopotrivă şi celor „buni” şi celor „răi”, indiferent de criteriile pe care le folosim la definirea acestora, şi vizează fundamentul filozofic al faptelor umane, rațiunea lor ultimă. Ceea ce face demersul său cu adevărat important şi valoros, dincolo de insatisfacțiile (nevindecate) ale autoarei.
Tamara Cărăuş, Capcanele identității, Editura Cartier, 2011
Dincolo de austeritatea pe care o etalează în aparițiile publice – o înfățişare accentuată şi de alura oarecum scolastică a discursului său –, Tamara Cărăuş ascunde o sensibilitate acută, un suflet vulnerabil, o conştiință problematizantă, neliniştită, care răbufneşte din când în când într-un mod descumpănitor chiar şi pentru cei mai apropiați comilitoni şi prieteni. Să zicem însă că asemenea contraste afective s-au mai văzut la oamenii de litere, dedicați cu înverşunare meseriei lor. Noutatea în cazul Tamarei Cărăuş este că ea îşi drenează emoțiile pe făgaşul căutărilor intelectuale, chestionându-şi neîncetat justificarea morală a studiilor pe care le face. A început-o cu volumul său de debut, Tzara mea (ARC, 2000) – o cronică a revelațiilor şi deziluziilor construirii de sine pe fundalul regăsirii valorilor româneşti după 1989 în Basarabia. Efectul Menard (Paralela 45, 2003), a doua carte, deşi viza morfologia unor opere literare, are drept subtitlu: „Rescrierea postmodernă: perspective etice”, adică un fel de revoltă paradigmatică împotriva „imperialismului cultural”, care a marcat istoria civilizației occidentale, chestionată azi din perspectiva dreptului la diferență, pe care şi-l revendică până şi nişte personaje de ficțiune.
„Canonul” pe care şi-l asumă autoarea (canon în sensul de „penitență”, „destin”, „povară”, şi nu îndreptar sau listă de criterii, inevitabil opresoare) în cel mai recent volum al său, Capcanele identității, apărut la Editura Cartier, începe de la imaginea grafică a cărții, de un minimalism epatant: coperte albe, lipsite de orice ornamentație şi fără a expune poza autorului (dar, din fericire, cu un scurt şi explicit comentariu pe coperta a IV-a). În pofida titlului, volumul nu ne propune o incursiune istorică sau psihosocială într-un subiect care frământă atât de mult lumea contemporană, supusă tentațiilor şi presiunilor globalizării, ci este o carte despre cum a studiat autoarea identitatea națională – nuanță pe care Tamara Cărăuş ține să o clarifice de la bun început în prefață. Capcanele identității se vrea, aşadar, un jurnal de drum, o odisee a tribulațiilor unui cercetător marcat de greutățile (şi perfidiile) proiectului său. O carte întemeiată, din nou, pe un imbold eminamente etic, o confesiune şi un avertisment adresat celor care se vor mai lansa, imprudent, în hățişurile unei materii prea delicate şi primejdioase.
Premisa de la care şi-a pornit Tamara Cărăuş aventura cunoaşterii a fost una cât se poate de nobilă: eseista voia să clarifice deruta identitară în care lâncezeau atâția basarabeni, să le livreze o soluție de emancipare, scriind o carte „pe înțelesul tuturor” despre specificul identității şi despre mecanismele identificării naționale în Republica Moldova. Finalul acestui parcurs sinuos o găseşte la polul opus, împărtăşind valori mai degrabă individualiste şi cosmopolite. După doi ani de cercetări academice la Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi la Colegiul Nuffield al Universității din Oxford, Tamara Cărăuş se declară profund sceptică față de o ideologie care pretinde oamenilor sacrificii în numele unei solidarități din oficiu, fără a le oferi, drept recompensă, echilibru şi libertate interioară.
Inițierea autoarei s-a făcut sub auspiciile lui Ernest Gellner, Benedict Anderson, Elie Kedourie, Anthony Smith, John Hutchinson ş.a. Sunt lecturi utile, indiferent de felul în care le foloseşti, şi Tamara Cărăuş schițează în primele capitole ale cărții sale tezele generale ale disciplinei. Naționalismul, conştiința națională nu aveau cum să apară în comunitățile agrare, autarhice. E nevoie de un proces de omogenizare culturală care să conducă la coagularea indivizilor în jurul unor sensuri plasate dincolo de țarcul patriarhal. Națiunea se va contura odată cu industrializarea, când populația va trebui alfabetizată, instruită, pentru a fi capabilă să mânuiască maşinile. Cultura încetează a mai fi un bun doar pentru „aleşi” şi contribuie la răspândirea unor idei şi concepte unificatoare printre oameni care nu s-au văzut neapărat şi nici nu se vor cunoaşte, majoritatea dintre ei, în chip nemijlocit. Fără a întruchipa trezirea unor forțe latente, atemporale, la care fac apel „primordialiştii”, națiunea reprezintă rodul unui nou mod de organizare socială. „O națiune e o comunitate imaginată nu numai a celor prezenți, a contemporanilor, ci şi a ne-contemporanilor, pentru că națiunea încearcă să facă legătura dintre morți, vii şi cei încă nenăscuți. (...) Naționalismul, ca şi religia, ia moartea în serios.” (...) „Limba tipărită creează comunitatea care va asigura posterioritatea prin relectură, memorie şi neuitare, adică în imaginație.” (pp. 21-22) Nu națiunile au impus granițele, ci granițele au creat națiunile. Desenul lor actual reproduce, în realitate, bunul plac al unor regi care au purtat războaie de cucerire sau care au fost nevoiți să se replieze sub presiunea unor inamici/invadatori mai puternici.
Cazul Republicii Moldova, susține Tamara Cărăuş, răspunde mai degrabă teoriilor moderniste despre națiune, în care nu legăturile de sânge şi „glasul strămoşilor” au livrat repere identitare, ci educația standard, instrumentată de stat, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, cea care a generat omul (nou) pe care îl avem. De la întrebările specifice Basarabiei, de felul: cum se întâmplă că locuind în acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă, unii se consideră moldoveni şi alții români, şi ce fel de „renaştere națională” am avut în anii ’90, dacă nu am scăpat nici până azi de confuzii teleghidate politic, autoarea noastră va ridica, provocator, ştacheta interogațiilor spre un nivel superior de generalizare: este identitatea națională indispensabilă individului?, poate fi identitatea națională o opțiune?, statul se poate lipsi de identitatea națională?, societatea democratică şi identitatea națională sunt noțiuni reciproc determinante? etc.
Tamara Cărăuş ne povesteşte cum s-a avântat să deconstruiască subiectul, operând cu achizițiile foarte la modă pe atunci ale multiculturalismului (între timp doctrina s-a mai „dezumflat”...). S-a străduit mereu să adopte în comunicările ei, susținute la Bucureşti, Iaşi, Chişinău şi-n alte oraşe o atitudine neutră şi imparțială, dar i s-a reproşat tocmai parțialitatea: ba că susține românismul, ba că justifică moldovenismul, că nu se bazează pe date sociologice culese de pe teren, că aplică teorii marxiste, că „a greşit”, că „a deviat”, că a lunecat pe panta unor invenții propagandistice şi le-a legitimat, acordându-le demnitate teoretică. Unii au compătimit-o, spunându-i că s-a „smintit” de prea multe cărți citite printre străini, alții i-au recomandat smerenia, rugăciunea şi postul... (Ce superbe rețete pentru cumințirea semenilor noştri „scăpați” din serie!).
Nici în Occident nu a găsit mai multă înțelegere. Încercările eseistei de a explica paradoxurile RM-ului, de a le găsi analogii mai uşor de asimilat pentru nişte englezi (apelând, de exemplu, la cazul Irlandei de Nord) s-au soldat cu eşec. Dacă invoci libertatea individului de a se autoidentifica – un principiu cât se poate de democratic, nu-i aşa? – vei ajunge, involuntar, să dai apă la moara moldovenismului impus de sovietici şi cultivat de guvernanții de după ’89, care au schimbat, viclean, kalaşnikovul cu doctrina drepturilor omului. Cum să impui o „corectă” înțelegere a fenomenului, se întreabă Tamara Cărăuş, cuprinsă de angoasă, când te îndoieşti de propria-ți chemare de-a o face. „Dacă în plin secol al opțiunilor şi al libertății eu am „ales” ceva ce era clădit dintr-o materie impură, precum e orice fenomen național, dacă „sinele” meu, care a avut ocazia să fie plămădit din mai multe ingrediente, nu a făcut altceva decât să cadă în capcana studierii identității naționale, de ce aş avea o certitudine că acum câteva decenii nu aş fi „ales” doctrina susținută de ei (de moldovenişti – nota mea, Vit.C.), nu aş fi construit o identitate şi o națiune din nimic, nu aş fi inventat-o şi eu prin birouri? Nu am nici o certitudine că nu aş fi fost în locul lor.” (p. 147)
Exasperarea, teribilul disconfort şi mai ales, ruşinea asupra căreia insistă obsesiv Tamara Cărăuş în cartea ei, o asaltează în momentele în care polemizează cu neostaliniştii de la Chişinău, cărora în van încearcă să le demonstreze că identitatea moldovenească de fapt reduce şansele de dezvoltare şi evoluție culturală a persoanelor. „Acest lucru îmi pare de necrezut acum: contribuiam la fortificarea aparatului ideologic de stat, intrasem în maşinăria de injectare a certitudinilor!... Statul RM avea la momentul scrierii (unui comentariu al Tamarei Cărăuş pe marginea unui sondaj sociologic – nota mea, Vit. C.) o puternică coloratură neocomunistă căruia riscam să îi ofer legitimări şi mecanisme teoretice şi ideologice de reproducere. Exista riscul ca din întreaga mea ofertă de cunoştințe şi explicații să fie selectate doar unele, care ar fi convenit mai mult, sau, puse în combinație cu altele, să conducă la crearea unui aparat ideologic represiv, la care nu aş fi vrut niciodată să contribui.” (p. 150) ?i la fel de vulnerabilă, de „pseudosavantă” (cum a fost gratulată de presa comunistă) se simte Tamara Cărăuş atunci când i se solicită să pună umărul la redactarea unor tehnici pozitive, democratice, de modelare a conştiințelor. „Experta” (ghilimelele îi aparțin), pentru a cărei instruire s-au cheltuit bani publici, nu e deloc încântată de încrederea oferită: „Procedura numită politici publice nu e blamabilă în sine. Devenea blamabil gestul meu de a le face, căci era lipsit de onestitate. Trebuie să faci recomandări de politici publice când ai certitudini, dar nu şi atunci când niciun răspuns nu pare definitiv, când fiecare concluzie este doar temporară.” (p. 152)
La ce serveşte cunoaşterea? Ce facem cu ea? Cum plătim pentru ea? Unde ajungi înlocuindu-ți incertitudinile prin comandamente de stat, care proclamă binele public, aplicând nişte tipare prefabricate? Ce mai rămâne din demnitatea ta de intelectual, după ce te transformi într-o „rotiță”, într-o funcție a sistemului, într-o unealtă a puterii?... Splendide întrebări, care se sprijină pe o milenară tradiție a reflecției filozofice occidentale, inaugurată de greci. Tamara Cărăuş a vrut să utilizeze pluralitatea de perspective, a tins spre neutralitatea absolută şi universalismul situării în raport cu obiectul său de cercetare şi s-a văzut copleşită de ruşine şi... nihilism. Această suferință, care derivă dintr-un categoric refuz al înregimentării ideologice, poate fi înțeleasă şi aplaudată, însă problema e că nu poți rămâne într-o perpetuă stare dubitativă, atunci când judeci prezentul şi viitorul unei colectivități. Drama unei conştiințe care îşi chestionează cu asprime, până la paroxism chiar, orice decizie şi opțiune, e să constate că lumea în care trăim nu-ți permite luxul neimplicării. Obiectivitatea pură este o utopie. Până la urmă, cum se spune cu o vorbă cam directă şi strivitoare de nuanțe, în Basarabia eşti sau cu românii sau cu ruşii. Tertium non datur.
Cauzele „debusolării” epistemologice a autoarei Capcanelor identității nu sunt neapărat de ordin metodologic, pentru că aceeaşi criză a apartenenței care sfâşie Moldova dintre Prut şi Nistru, observă ea cu multă perspicacitate, se explică în mare parte prin diferența de interese a indivizilor. Este expresia moldovenească, parodică şi grotescă, a lui rational choice – o teorie de care erau impregnate laboratoarele umaniste ale Colegiului Nuffield de la Oxford, în anii 2002-2003, când ajunsese pe acolo eseista basarabeancă. Pasiunea, neliniştea Tamarei Cărăuş, cum spuneam mai devreme, are o întemeiere etică. Un vânt al gândirii independente, eliberate de clişee şi prejudecăți, răsfiră filele acestei cărți remarcabile şi unitare prin „păcatul cunoaşterii” şi „imposibilitatea mântuirii” pe care le expune: interogațiile eseistei sunt infinit mai ample, mai provocatoare, decât răspunsurile posibile. De aceea să nu căutăm în cartea Tamarei Cărăuş netezimi de cristal translucide, să-i acceptăm zgrunțurile de piatră vulcanică.
Alte câteva exemple: autoarea supune unei judecăți razante dreptul intelectualului de a-şi manipula concetățenii prin apelul la „strămoşi” şi „valori perene”, când de fapt nu-şi doreşte decât privilegii şi un loc în panteon sau în manual. Tamara Cărăuş se ridică împotriva culturii de parohie, pentru că în economia formării noastre intelectuale, spune ea, fermenții „alogeni” ai spiritului sunt la fel de importanți; cum să îngrădeşti spontana aspirație la universalitate a individului prin obligația de a frecventa anumite opere de artă, anumiți autori, doar pentru că sunt „autohtone”/autohtoni? Sau demontează „destinul prin sacrificiu” al soldatului, care îşi umple viața de sens murind în „războaie drepte” pentru țară sau (mai nou) pentru exportul de democrație. Cine decide asupra „caracterului just” al unui măcel? De ce un om poate deveni o „țintă legitimă” într-o acțiune militară, o dată ce dreptul la viață, dreptul de a nu fi atacat e promis tuturor ființelor umane? De ce ar începe cineva un război, respectând legislația şi convențiile (de la Geneva)? Nu ar fi mai bine să inițieze nişte negocieri dacă tot e dispus să respecte ceva? Este războiul împotriva terorismului o cauza dreaptă?...
Nu vă impacientați: întrebările Tamarei Cărăuş sunt adresate deopotrivă şi celor „buni” şi celor „răi”, indiferent de criteriile pe care le folosim la definirea acestora, şi vizează fundamentul filozofic al faptelor umane, rațiunea lor ultimă. Ceea ce face demersul său cu adevărat important şi valoros, dincolo de insatisfacțiile (nevindecate) ale autoarei.
Tamara Cărăuş, Capcanele identității, Editura Cartier, 2011