Cronica literară
Grațiela Benga
UN ANUME SENS AL IUBIRII
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Pe Ion Vianu îl descoperisem prin Amintiri în dialog. I-am urmărit evocările din Exercițiu de sinceritate, l-am redescoperit în Caietele lui Ozias şi Paramnezii. Însă Amor intellectualis, Romanul unei educații (Editura Polirom, 2010) e mai mult decât o partitură memorialistică (sau epică) izbutită. Frapantă, pe măsură ce întorci paginile, e senzația că ții în mână o carte exemplară.
M-am întrebat de unde provine caracterul exemplar al acestui roman. Exista ceva în plus, dincolo de clasicitatea atmosferei, de cadența ceremonială a narațiunii. Dincolo de luciditatea retrospectivă a unui om cultivat. Probabil că exemplaritatea din Amor intellectualis provine (şi) din echilibrul ? dificil de atins ? dintre sensibilitate şi inteligență, dintre stări de conştiință şi gândire. Cu alte cuvinte, cartea valorifică proporția justă în care află emoția şi ideea. Amor intellectualis se dovedeşte a fi romanul unei educații clădite, într-o primă etapă, pe o pedagogie a cultivării umaniste, dar continuată mai apoi de ştiința raționamentelor şi a argumentului. Prin Ion Vianu se vede cum cele două modele formative nu sunt neapărat divergente, aşa cum mulți dintre noi s-au obişnuit să le privească. În loc să încline balanța, se sprijină reciproc. Au, de fapt, o rădăcină comună – substanțială, flexibilă, inteligibilă şi, mai cu seamă, fertilă.
Întinzându-se peste trei decenii de istorie, din 1934 (anul naşterii protagonistului-narator) până în 1964 (anul morții tatălui, Tudor Vianu), cu câteva decupaje din anii ’70, Amor intellectualis se arată de la bun început ca fiind un roman de formare. Roman sau totuşi autobiografie? Deloc întâmplător, autorul lămureşte această falsă dilemă într-o digresiune stârnită de întâlnirea imaginară (nu şi ireală) dintre Tudor Vianu şi Ion Negoițescu – întâlnire reconstituită de narator din relatările lui Nego, prietenul de mai târziu. De fapt, a fost o întâlnire la răscruce, cu o discuție în contradictoriu, pornită de la Doctor Faustus, cartea lui Thomas Mann. „Povestirea mea nu ar fi cu putință dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. […] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de o ficțiune romanescă. Ea îşi permite să nu travestească amintirea. [...] în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat, prin prezență sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viața mea [...], pentru a țese din el o formă cu un sens, în cele din urmă cu o «morală» care să atragă atenția celor care mă vor citi, pentru a broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin care am trecut. Am vrut totuşi să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieții mele şi a timpului pe care l-am străbătut“. (p.146-147) În acest roman cu metoda demascată, Ion Vianu caută adevărul prin nuanțări, corespondențe, problematizări şi reflecții. Îl caută printr-o neobosită meditație asupra sensului istoriei mici (personale) şi al celei mari (politico-sociale).
Episoade din copilăria naratorului se derulează într-o lumină difuză, în decorul burghez al casei de pe Andrei Mureşanu : moartea unchiului Alecu, la doar treizeci şi trei de ani, şocul emoțional al tatălui şi straniile lui hemoptizii, prezența miraculoasă a doctorului Angeli, întâlnirile copilului cu bunicii lui, doctorii Alexandru Vianu şi Ştefan Irimescu, serile de Crăciun în care tânărul Edgar Papu aprindea lumânarea din vârful bradului. Sau marea descoperire a cuvintelor aşternute în pagină, cu interdicțiile sacre şi cu ierarhia inițierilor în arta scrisului. Însă peste toate aceste elemente fundamentale pentru o educație sentimentală (şi intelectuală) pluteşte o enormă fragilitate, care atinge oameni şi istorie, deopotrivă. „Moartea care ne înconjoară, viața firavă, prezențele binefăcătoare şi discrete, disparente, cultul trecutului m-au însoțit de la bun început. Sub egida lor am făcut descoperiri, am fost aruncat în contraziceri. Ele m-au format. Pierzându-mă, cu mari ocoluri şi spre folosul meu niciodată dezmințit, m-am regăsit, mult mai târziu.” (p. 42)
Regăsirea a apărut după o prelungă, chinuitoare căutare de sine, mărturisită fără exhibări strivitoare sau prudențe paralizante. Întregul demers memorialistic al lui Ion Vianu stă, de altfel, sub acest semn. Dar căutarea de sine nu e neapărat solitară. Poate să apară câte un maestru, se poate ivi câte o întâlnire esențială. Lungile discuții cu T. (Tudor, tatăl), pe canapeaua verde din sufragerie sau de pe terasa de la Zamora devin remarcabile jocuri ale minții. E o „academie nocturnă”, cu un profesor-maestru şi un singur student, privilegiat. Sau cu un tată şi fiul lui, dornic să absoarbă totul, de la literatură până la filosofie şi cosmologie. O replică a mamei, spusă copilului de zece ani, se transformă şi ea într-un reper stabil peste timp: „Un băiat deştept (mă întreb dacă n-a spus: «un om», extinzând porunca) n-are voie să se plictisească.” (p.17) Un şir de întâlniri mai mult sau mai puțin ratate ? cu Vladimir Ghika, cu Edgar Papu, cu Gheorghe Tohăneanu – îl va marca pe adolescent. De primul îl apropie pentru o vreme întrebările religioase, eşuate pe tărâm pur intelectual. De ceilalți doi, preocupările umaniste, latina medievală şi cea clasică. Însă cunoaşterea filosofilor epicurieni îi provoacă tânărului de optsprezece ani o amputare dramatică : îşi pierde capacitatea de a suferi. Un drum e abandonat, un altul se va deschide curând.
Drumul tânărului Vianu explorează profunzimi interioare, dar şi geografii exterioare, din Zamora vacanțelor copilăriei până la Apusenii adolescenței, de pe Ceahlău până în Bucegi sau la Marea Neagră. Toate aceste spații prilejuiesc câte un tip de inițiere – intelectuală, afectivă, erotică. Dar perimetrul emblematic rămâne Bucureştiul, în care adolescentul îşi continuă căutările alături de Geamăn (Matei Călinescu) şi de ceilalți prieteni, Mironi şi Mitia. Tot aici mătuşa Cicuța îi deschide calea spre o altă întâlnire ? cu muzica. Din cârciuma bucureşteană, cu animația ei sordidă, tânărul trece într-un spațiu al revelațiilor de alt calibru: la Ateneu descoperea ceea ce era inaccesibil prin cuvinte.
Pe fundalul acestor întâlniri, existența protagonistului-narator nu curge liniar. Cel care afirmase „Nu sunt născut pentru acțiune [...]. Sunt născut să stau cu fața la idei, la imaginile frumoase şi veşnice. Înlănțuit în caverna lui Platon.” (p.85) îşi duce mai departe lupta interioară. Urmau alte contraziceri, alte oscilații, alte căutări. Existența naratorului se desfăşoară în spirală, fiindcă o experiență de un anumit tip e decelabilă pe mai multe paliere. Poate fi trăită la înălțimi diferite, aşa cum, în funcție de cine îi este alături, erosul îşi dezvăluie şi el multitudinea de valențe : univers al posibilului (pe filieră dantescă şi, mai apoi, socratică), escapadă sexuală dezgustătoare (la îndemnul mai vârstnicului Mitia), împărtăşire a suferințelor (alături de înțeleapta Tsilla) şi pierdere în celălalt, prin dăruirea totală a plăcerii (în relația cu Aliona). Însă un alt maestru, de această dată livresc, trezeşte în tânărul Ion Vianu un gând precis. Nu doar vechea tradiție din familie îl întoarce dinspre ştiințele umaniste spre medicină, nu doar dragostea față de trecut, insuflată de principiul călăuzitor al lui T. (amor veteris mundi), ci şi Faust – maestrul de la care a aflat că boala înseamnă şi viață. Dar de la care a învățat, pentru o vreme, şi lecția teribilă a trufiei. Unele dintre cele mai reuşite pagini ale cărții sunt cele care evocă studenția la Medicină. Detaliul anatomic poate devoala un act de creație – dantelăria artistică din care e făcut omul şi, pe un alt plan, textul.
Inițierea se desăvârşeşte printr-o situare față în față cu moartea. Printr-o continuă mediație asupra ei. Şi, mai ales, prin slujirea binelui şi a vieții. Pentru ca acest lucru să fie posibil, inițierea e dusă cu un pas mai departe : moartea nu mai e privită în ochi ? i se caută de la depărtare semnele, i se adulmecă mirosul, i se cercetează urmele. În actul medical, aşa cum e conturat de Ion Vianu, semiologia se împleteşte cu detectivistica iar informația cu logica. Devierea unui raționament poate fi oricând fatală. Dar argumentul, riscul, „sentimentul de templier” (dat de apartenența la o elită pusă în slujba binelui) nu l-au îndepărtat pe narator de estetismul primilor ani. Muzele, erudiția, ispita imaginării unor biografii posibile se intersectează natural cu spiritul practic, manifestat într-o ramură medicală aleasă dintr-o reacție stimulată de nevrozele părinților. Însă şi din dorința de a se trata pe sine însuşi. Sinele e, de altfel, investigat fără oprire. Sondat, analizat, interpretat, îşi dezvăluie elementul dominant. Pe urmele lui Freud, naratorul-protagonist defineşte „pulsiunea de a fi liber”, care refuză orice îngrădire a mişcărilor şi a gândirii. În numele ei va izbuti să evite fisura identității, sub presiunea unei societăți opresive. Va fi ca eroul lui Ibsen. Va fi un nou Peer Gynt – pentru că refuză să-şi piardă identitatea.
Oricât de pregnant este filonul formator din cartea lui Ion Vianu (de la trăirismul adolescentin până la investigarea metodică a sinelui), Amor intellectualis e, totodată, un roman de familie. Părinți, bunici, mătuşi, unchi, prieteni însuflețesc atmosfera fascinantă a casei din Bucureşti sau a celei din Zamora, unde în anii războiului se adunau elitele, perpetuând un inimitabil spectacol al inteligenței. Şi al vulnerabilității. Cu un ochi atent obiectivat, naratorul pătrunde într-o lume cu un farmec deopotrivă proaspăt şi vetust, îi observă personajele şi îi înregistrează semnele fragilității. Portretele sunt, nu o dată, impresionante. Dar cartea e, totodată, un roman al lumilor paralele. Realitatea nu se desfăşoară obligatoriu la vedere. Istoria, în întregul ei, se petrece dincoace şi dincolo de privirea naratorului-martor : există, de la o cotitură tragică a vremurilor, o lume nevăzută ? care nu mai e a celor morți, ci a celor care nu s-au predat. Iar Amor intellectualis mai e, în acelaşi timp, un roman al generației care creşte conştientă de existența acestor subterane.
Purtate într-o societate descurajantă, dialogurile culturale, religioase, erotice sunt prin ele însele o încercare de păstrare a libertății interioare, însă tinerii prieteni, „foarte uniți, ca nişte cățelandri ai unei mici haite urbane” (p.95), încearcă să găsească şi alte soluții de supraviețuire, întretăiate de un sentiment nedefinit al revoltei. Devin avatari ai „crailor” decadenți, cu Mitia (spiritus rector cu profil de imperator) în rol de mentor într-ale beției şi sexului, colindând în grup cârciumi murdare şi încercând efectele unor băuturi dubioase. Şi totuşi, în această boemă otrăvitoare, existența ideală îşi păstrează puterea de seducție. (De altfel, pretutindeni în Amor intellectualis există un firesc al livrescului, care vine dintr-o profundă asimilare şi interiorizare a culturii.) Platon putea fi dezbătut oriunde, oricum. Aşa cum tot oriunde şi oricum tinerii de-atunci se puteau pierde ca indivizi. O manifestație de 1 Mai îi ispiteşte pentru o clipă cu topirea într-o ființă colectivă egală cu sine şi mai ales nerăspunzătoare de nimic. Însă reacția tinerilor „crai” e un strigăt venit parcă de nicăieri, un protest şi o afirmare indubitabilă a individualității : „Noi suntem noi şi nimeni alții!” (p.79) Propaganda, teama, teroarea îi va împinge spre rezistența interioară, care să păstreze în adâncuri valorile lumii vechi. Excepție va face Mironi, înzestrat cu o teribilă vocație autodistructivă.
Mironi Chiraleu e doar unul dintre profilurile prinse în efigiile epicii. Cartea lui Ion Vianu înglobează o serie de microromane tulburător de vii – a lui Mironi şi Mitia, a lui Egdar Papu şi Ion Negoițescu. (Geamănul, Matei Călinescu, e conturat mai degrabă discret.) Creionat încă din Amintiri în dialog, Mironi, cu trăsăturile lui germanice de un magnetism amețitor, de înger rebel, trăia drama ascunsă a iubirii pentru Tănuşa, „o fată cu ochii prelungi de icoană bizantină, cu trăsăturile delicate şi purtare sfios-aristocratică” (p.65). Înfiați de familia Chiraleu, Mironi şi Tănuşa nu aveau vreo legătură de sânge, dar dragostea lor nu ar fi fost mai puțin blamabilă. Cu o viață interioară complicată şi stăpânit de un acut presentiment al morții timpurii, Mironi iese în calea destinului său : e un „reacționar”, un nesupus, care alege să moară în închisoare. Nemărturisită până la capăt, drama lui Mironi, dar şi viața devastată a Tănuşei ridică tensiunea epică la cote răvăşitoare. De altminteri, o lume întreagă se află la crepuscul, o întreagă istorie se pierde în amărăciune, printre umbre.
Răscolitoare este şi povestea lui T. (Tudor, Tatăl), al cărui birou mic, spartan, relevă ritualul auster al gândului şi scrisului său. „Îşi fixase, tânăr, o maximă, un principiu de viață : iubirea lumii vechi, amor veteris mundi. […] Refuzase aventura, soarta lui era alta, aceea de-a oferi un model «paideic», un ideal de cultură. Şi de-a rupe inimile, prin inima lui sfâşiată.” (p. 33-34) Văzut în intimitate, dar privit cu obiectivitate, tatăl ocupă un rol central. E iubit, admirat, printr-o dublă raportare – tată şi maestru. E esențial în formarea fiului (şi a discipolilor), cum e şi sufocant prin anvergura modelului pe care-l impune. Însă opțiunea lui T. de a refuza exilul, precum şi adeziunea formală de după reprimirea în Universitate sunt supuse unei analize care nu încearcă să eludeze ambivalența motivațiilor. Teama de anonimat, setea de glorie şi alegerea sacrificială nu intră într-un raport disjunctiv, ci mai degrabă formează o mixtură de elemente al căror procentaj rămâne incuantificabil.
Amintirile fiului sunt completate de verigile relațiilor dintre maestru şi discipolii săi (Edgar Papu, Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Ion Frunzetti). Unele scrisori ale acestora, reproduse şi comentate de narator, întregesc portretul unui umanist cu o enormă deschidere intelectuală, delicat, suferind, discret, blând şi sever, chinuit agonic de timpuri nefaste. Autentic Hombre Secreto (titlul unui poem de maturitate), T. respiră printr-o ocultare multiplă, printr-o mască formată din mai multe straturi. După ce fusese dat afară din Universitate, viața lui nu a mai fost niciodată la fel. Reîntoarcerea la catedră şi în Academie a amplificat un zbucium incurabil, chiar dacă, pentru cei care încă mai credeau în cultură, reprimirea lui Tudor Vianu la Universitate era miraculoasă. Şansa culturii umaniste era condiționată de existența unui profesor autentic. De un maestru. „Idealul meu, toată viața, a fost acela de a servi. Să faci bine celorlalți, cum poți. În ce mă priveşte, îl pot face, binele, împărtăşind cât mai limpede, mai inteligibil, ceea ce ştiu. Originalitatea nu mă interesează. Lucrul important este să transmiți ştiința ta. Restul e deşertăciune.” (p. 117) Însă prețul tăcerii lui T. față de noua ordine nu a mai fost deşertăciune, ci un stigmat care i-a erodat structura intimă. Nu a produs doar despărțirea discipolilor de maestrul lor, ci şi pustiirea lăuntrică. O iremediabilă sfâşiere.
Legătura afectivă dintre maestru şi discipol (amor intellectualis magistri), care a hrănit de-a lungul secolelor cultura umanistă europeană, include o ipostază a divinului. Vulnerabilitatea, slăbiciunea sunt greu de acceptat în această ecuație. Foştii discipoli se despart de maestru. Unii trec prin închisori. Peste ani, intransigența lor va suporta metamorfozări surprinzătoare numai pentru cei care nu cunosc perversitatea totalitarismului. Asupra replicilor mecanice şi stindardelor protocroniste printre care s-a rătăcit Edgar Papu, asupra angajamentului lui Ion Negoițescu, dar şi a tăcerilor lui Tudor Vianu trebuie, în primul rând, reflectat. „Martiriul e o vocație. O vocație nu poate fi o exigență. Dacă martiriul ar fi fost obligatoriu, ca serviciul militar, sensul lui înalt s-ar pierde.“ (p. 230) Abordarea inchizitorială e o eroare, aşa cum eronată e şi graba ablațiunii.
În Amor intellectualis nu se condamnă şi nici nu se scuză. Naratorul nu are nici orgoliul martorului atotcunoscător, nici resentimentele strecurate de multe ori prin pagini autobiografice. Este (ori continuă să fie, dată fiind experiența sa medicală) un semiolog care decriptează gesturi, tonalități, cuvinte nespuse, priviri tulburi. Sau impasuri politice, etice, ontologice. Detectează cu argumente ruptura schizoidă a lui T., urmăreşte firele ascunse care au dus la derapajul naționalist al lui Edgar Papu sau la delațiunea lui Negoițescu. Traseul (istoria) e urmărit(ă) cu migală ştiințifică, gândul îşi păstrează sobrietatea, raționamentele sunt conduse răbdător spre un sens logic, nu spre un pitoresc sofistic. Pentru a urma şerpuirea unui drum existențial sunt necesare problematizări şi meditații succesive. Reflecții şi argumentații. Însă, păşind metodic prin etapele analitice, Ion Vianu face din comprehensiune o structură a ființării lui în lume. Analiza se lasă înfăşurată de faldurile unei înțelegeri grave, atinse uneori de melancolie. Iar narațiunea, cu liniile elaborate, îşi învăluie hipnotic cititorul.
Translatând permanent între individual şi social, între libertate şi constrângere, Ion Vianu încearcă să înțeleagă lumea în care a trăit şi, în acelaşi timp, să se înțeleagă pe sine. Şi chiar dacă valorile propovăduite de lumea aceea veche s-au şters, ele mai pot fi recuperate prin poveste : „Mai sunt şi alte lucruri de povestit despre acei frumoşi şi virtuoşi tineri, mai vârstnici decât mine sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit ca exemplu, apărătorii culturii şi virtuților în vremuri de restrişte. Mulți au fost prinşi în menghinele maşinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi, aparent. Au rodit, fiecare pe măsura şi după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului, Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipeşte la prima adiere, «fragranța zeilor» despre care vorbeşte Ovidiu, amor intellectualis, în care au crezut T. şi tinerii săi amici, s-a dovedit o esență mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăților. / Amor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezervă de energie care ne-a hrănit şi ne-a ținut loc de acoperământ şi de veşminte calde în iarna polară a spiritului. Dar nu a fost neapărat o pavăză în războiul care se purta împotriva noastră, atacându-ne onoarea. Aici a fost marea capcană de care nu toți au ştiut să se ferească.” (p. 402-304)
Cu eleganța ei clasică, cu echilibrul ei rafinat, Amor intellectualis e un roman memorabil despre lumile de-aici, dar şi din subteranele istoriei sau ale conştiinței. Un roman despre iubire şi un anume sens al ei, despre destrămare şi (posibila) salvare. Pe scurt, o carte cu înfățişarea incredibilă a exemplarității, care, la rândul ei, trebuie să rodească.
M-am întrebat de unde provine caracterul exemplar al acestui roman. Exista ceva în plus, dincolo de clasicitatea atmosferei, de cadența ceremonială a narațiunii. Dincolo de luciditatea retrospectivă a unui om cultivat. Probabil că exemplaritatea din Amor intellectualis provine (şi) din echilibrul ? dificil de atins ? dintre sensibilitate şi inteligență, dintre stări de conştiință şi gândire. Cu alte cuvinte, cartea valorifică proporția justă în care află emoția şi ideea. Amor intellectualis se dovedeşte a fi romanul unei educații clădite, într-o primă etapă, pe o pedagogie a cultivării umaniste, dar continuată mai apoi de ştiința raționamentelor şi a argumentului. Prin Ion Vianu se vede cum cele două modele formative nu sunt neapărat divergente, aşa cum mulți dintre noi s-au obişnuit să le privească. În loc să încline balanța, se sprijină reciproc. Au, de fapt, o rădăcină comună – substanțială, flexibilă, inteligibilă şi, mai cu seamă, fertilă.
Întinzându-se peste trei decenii de istorie, din 1934 (anul naşterii protagonistului-narator) până în 1964 (anul morții tatălui, Tudor Vianu), cu câteva decupaje din anii ’70, Amor intellectualis se arată de la bun început ca fiind un roman de formare. Roman sau totuşi autobiografie? Deloc întâmplător, autorul lămureşte această falsă dilemă într-o digresiune stârnită de întâlnirea imaginară (nu şi ireală) dintre Tudor Vianu şi Ion Negoițescu – întâlnire reconstituită de narator din relatările lui Nego, prietenul de mai târziu. De fapt, a fost o întâlnire la răscruce, cu o discuție în contradictoriu, pornită de la Doctor Faustus, cartea lui Thomas Mann. „Povestirea mea nu ar fi cu putință dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. […] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de o ficțiune romanescă. Ea îşi permite să nu travestească amintirea. [...] în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat, prin prezență sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viața mea [...], pentru a țese din el o formă cu un sens, în cele din urmă cu o «morală» care să atragă atenția celor care mă vor citi, pentru a broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin care am trecut. Am vrut totuşi să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieții mele şi a timpului pe care l-am străbătut“. (p.146-147) În acest roman cu metoda demascată, Ion Vianu caută adevărul prin nuanțări, corespondențe, problematizări şi reflecții. Îl caută printr-o neobosită meditație asupra sensului istoriei mici (personale) şi al celei mari (politico-sociale).
Episoade din copilăria naratorului se derulează într-o lumină difuză, în decorul burghez al casei de pe Andrei Mureşanu : moartea unchiului Alecu, la doar treizeci şi trei de ani, şocul emoțional al tatălui şi straniile lui hemoptizii, prezența miraculoasă a doctorului Angeli, întâlnirile copilului cu bunicii lui, doctorii Alexandru Vianu şi Ştefan Irimescu, serile de Crăciun în care tânărul Edgar Papu aprindea lumânarea din vârful bradului. Sau marea descoperire a cuvintelor aşternute în pagină, cu interdicțiile sacre şi cu ierarhia inițierilor în arta scrisului. Însă peste toate aceste elemente fundamentale pentru o educație sentimentală (şi intelectuală) pluteşte o enormă fragilitate, care atinge oameni şi istorie, deopotrivă. „Moartea care ne înconjoară, viața firavă, prezențele binefăcătoare şi discrete, disparente, cultul trecutului m-au însoțit de la bun început. Sub egida lor am făcut descoperiri, am fost aruncat în contraziceri. Ele m-au format. Pierzându-mă, cu mari ocoluri şi spre folosul meu niciodată dezmințit, m-am regăsit, mult mai târziu.” (p. 42)
Regăsirea a apărut după o prelungă, chinuitoare căutare de sine, mărturisită fără exhibări strivitoare sau prudențe paralizante. Întregul demers memorialistic al lui Ion Vianu stă, de altfel, sub acest semn. Dar căutarea de sine nu e neapărat solitară. Poate să apară câte un maestru, se poate ivi câte o întâlnire esențială. Lungile discuții cu T. (Tudor, tatăl), pe canapeaua verde din sufragerie sau de pe terasa de la Zamora devin remarcabile jocuri ale minții. E o „academie nocturnă”, cu un profesor-maestru şi un singur student, privilegiat. Sau cu un tată şi fiul lui, dornic să absoarbă totul, de la literatură până la filosofie şi cosmologie. O replică a mamei, spusă copilului de zece ani, se transformă şi ea într-un reper stabil peste timp: „Un băiat deştept (mă întreb dacă n-a spus: «un om», extinzând porunca) n-are voie să se plictisească.” (p.17) Un şir de întâlniri mai mult sau mai puțin ratate ? cu Vladimir Ghika, cu Edgar Papu, cu Gheorghe Tohăneanu – îl va marca pe adolescent. De primul îl apropie pentru o vreme întrebările religioase, eşuate pe tărâm pur intelectual. De ceilalți doi, preocupările umaniste, latina medievală şi cea clasică. Însă cunoaşterea filosofilor epicurieni îi provoacă tânărului de optsprezece ani o amputare dramatică : îşi pierde capacitatea de a suferi. Un drum e abandonat, un altul se va deschide curând.
Drumul tânărului Vianu explorează profunzimi interioare, dar şi geografii exterioare, din Zamora vacanțelor copilăriei până la Apusenii adolescenței, de pe Ceahlău până în Bucegi sau la Marea Neagră. Toate aceste spații prilejuiesc câte un tip de inițiere – intelectuală, afectivă, erotică. Dar perimetrul emblematic rămâne Bucureştiul, în care adolescentul îşi continuă căutările alături de Geamăn (Matei Călinescu) şi de ceilalți prieteni, Mironi şi Mitia. Tot aici mătuşa Cicuța îi deschide calea spre o altă întâlnire ? cu muzica. Din cârciuma bucureşteană, cu animația ei sordidă, tânărul trece într-un spațiu al revelațiilor de alt calibru: la Ateneu descoperea ceea ce era inaccesibil prin cuvinte.
Pe fundalul acestor întâlniri, existența protagonistului-narator nu curge liniar. Cel care afirmase „Nu sunt născut pentru acțiune [...]. Sunt născut să stau cu fața la idei, la imaginile frumoase şi veşnice. Înlănțuit în caverna lui Platon.” (p.85) îşi duce mai departe lupta interioară. Urmau alte contraziceri, alte oscilații, alte căutări. Existența naratorului se desfăşoară în spirală, fiindcă o experiență de un anumit tip e decelabilă pe mai multe paliere. Poate fi trăită la înălțimi diferite, aşa cum, în funcție de cine îi este alături, erosul îşi dezvăluie şi el multitudinea de valențe : univers al posibilului (pe filieră dantescă şi, mai apoi, socratică), escapadă sexuală dezgustătoare (la îndemnul mai vârstnicului Mitia), împărtăşire a suferințelor (alături de înțeleapta Tsilla) şi pierdere în celălalt, prin dăruirea totală a plăcerii (în relația cu Aliona). Însă un alt maestru, de această dată livresc, trezeşte în tânărul Ion Vianu un gând precis. Nu doar vechea tradiție din familie îl întoarce dinspre ştiințele umaniste spre medicină, nu doar dragostea față de trecut, insuflată de principiul călăuzitor al lui T. (amor veteris mundi), ci şi Faust – maestrul de la care a aflat că boala înseamnă şi viață. Dar de la care a învățat, pentru o vreme, şi lecția teribilă a trufiei. Unele dintre cele mai reuşite pagini ale cărții sunt cele care evocă studenția la Medicină. Detaliul anatomic poate devoala un act de creație – dantelăria artistică din care e făcut omul şi, pe un alt plan, textul.
Inițierea se desăvârşeşte printr-o situare față în față cu moartea. Printr-o continuă mediație asupra ei. Şi, mai ales, prin slujirea binelui şi a vieții. Pentru ca acest lucru să fie posibil, inițierea e dusă cu un pas mai departe : moartea nu mai e privită în ochi ? i se caută de la depărtare semnele, i se adulmecă mirosul, i se cercetează urmele. În actul medical, aşa cum e conturat de Ion Vianu, semiologia se împleteşte cu detectivistica iar informația cu logica. Devierea unui raționament poate fi oricând fatală. Dar argumentul, riscul, „sentimentul de templier” (dat de apartenența la o elită pusă în slujba binelui) nu l-au îndepărtat pe narator de estetismul primilor ani. Muzele, erudiția, ispita imaginării unor biografii posibile se intersectează natural cu spiritul practic, manifestat într-o ramură medicală aleasă dintr-o reacție stimulată de nevrozele părinților. Însă şi din dorința de a se trata pe sine însuşi. Sinele e, de altfel, investigat fără oprire. Sondat, analizat, interpretat, îşi dezvăluie elementul dominant. Pe urmele lui Freud, naratorul-protagonist defineşte „pulsiunea de a fi liber”, care refuză orice îngrădire a mişcărilor şi a gândirii. În numele ei va izbuti să evite fisura identității, sub presiunea unei societăți opresive. Va fi ca eroul lui Ibsen. Va fi un nou Peer Gynt – pentru că refuză să-şi piardă identitatea.
Oricât de pregnant este filonul formator din cartea lui Ion Vianu (de la trăirismul adolescentin până la investigarea metodică a sinelui), Amor intellectualis e, totodată, un roman de familie. Părinți, bunici, mătuşi, unchi, prieteni însuflețesc atmosfera fascinantă a casei din Bucureşti sau a celei din Zamora, unde în anii războiului se adunau elitele, perpetuând un inimitabil spectacol al inteligenței. Şi al vulnerabilității. Cu un ochi atent obiectivat, naratorul pătrunde într-o lume cu un farmec deopotrivă proaspăt şi vetust, îi observă personajele şi îi înregistrează semnele fragilității. Portretele sunt, nu o dată, impresionante. Dar cartea e, totodată, un roman al lumilor paralele. Realitatea nu se desfăşoară obligatoriu la vedere. Istoria, în întregul ei, se petrece dincoace şi dincolo de privirea naratorului-martor : există, de la o cotitură tragică a vremurilor, o lume nevăzută ? care nu mai e a celor morți, ci a celor care nu s-au predat. Iar Amor intellectualis mai e, în acelaşi timp, un roman al generației care creşte conştientă de existența acestor subterane.
Purtate într-o societate descurajantă, dialogurile culturale, religioase, erotice sunt prin ele însele o încercare de păstrare a libertății interioare, însă tinerii prieteni, „foarte uniți, ca nişte cățelandri ai unei mici haite urbane” (p.95), încearcă să găsească şi alte soluții de supraviețuire, întretăiate de un sentiment nedefinit al revoltei. Devin avatari ai „crailor” decadenți, cu Mitia (spiritus rector cu profil de imperator) în rol de mentor într-ale beției şi sexului, colindând în grup cârciumi murdare şi încercând efectele unor băuturi dubioase. Şi totuşi, în această boemă otrăvitoare, existența ideală îşi păstrează puterea de seducție. (De altfel, pretutindeni în Amor intellectualis există un firesc al livrescului, care vine dintr-o profundă asimilare şi interiorizare a culturii.) Platon putea fi dezbătut oriunde, oricum. Aşa cum tot oriunde şi oricum tinerii de-atunci se puteau pierde ca indivizi. O manifestație de 1 Mai îi ispiteşte pentru o clipă cu topirea într-o ființă colectivă egală cu sine şi mai ales nerăspunzătoare de nimic. Însă reacția tinerilor „crai” e un strigăt venit parcă de nicăieri, un protest şi o afirmare indubitabilă a individualității : „Noi suntem noi şi nimeni alții!” (p.79) Propaganda, teama, teroarea îi va împinge spre rezistența interioară, care să păstreze în adâncuri valorile lumii vechi. Excepție va face Mironi, înzestrat cu o teribilă vocație autodistructivă.
Mironi Chiraleu e doar unul dintre profilurile prinse în efigiile epicii. Cartea lui Ion Vianu înglobează o serie de microromane tulburător de vii – a lui Mironi şi Mitia, a lui Egdar Papu şi Ion Negoițescu. (Geamănul, Matei Călinescu, e conturat mai degrabă discret.) Creionat încă din Amintiri în dialog, Mironi, cu trăsăturile lui germanice de un magnetism amețitor, de înger rebel, trăia drama ascunsă a iubirii pentru Tănuşa, „o fată cu ochii prelungi de icoană bizantină, cu trăsăturile delicate şi purtare sfios-aristocratică” (p.65). Înfiați de familia Chiraleu, Mironi şi Tănuşa nu aveau vreo legătură de sânge, dar dragostea lor nu ar fi fost mai puțin blamabilă. Cu o viață interioară complicată şi stăpânit de un acut presentiment al morții timpurii, Mironi iese în calea destinului său : e un „reacționar”, un nesupus, care alege să moară în închisoare. Nemărturisită până la capăt, drama lui Mironi, dar şi viața devastată a Tănuşei ridică tensiunea epică la cote răvăşitoare. De altminteri, o lume întreagă se află la crepuscul, o întreagă istorie se pierde în amărăciune, printre umbre.
Răscolitoare este şi povestea lui T. (Tudor, Tatăl), al cărui birou mic, spartan, relevă ritualul auster al gândului şi scrisului său. „Îşi fixase, tânăr, o maximă, un principiu de viață : iubirea lumii vechi, amor veteris mundi. […] Refuzase aventura, soarta lui era alta, aceea de-a oferi un model «paideic», un ideal de cultură. Şi de-a rupe inimile, prin inima lui sfâşiată.” (p. 33-34) Văzut în intimitate, dar privit cu obiectivitate, tatăl ocupă un rol central. E iubit, admirat, printr-o dublă raportare – tată şi maestru. E esențial în formarea fiului (şi a discipolilor), cum e şi sufocant prin anvergura modelului pe care-l impune. Însă opțiunea lui T. de a refuza exilul, precum şi adeziunea formală de după reprimirea în Universitate sunt supuse unei analize care nu încearcă să eludeze ambivalența motivațiilor. Teama de anonimat, setea de glorie şi alegerea sacrificială nu intră într-un raport disjunctiv, ci mai degrabă formează o mixtură de elemente al căror procentaj rămâne incuantificabil.
Amintirile fiului sunt completate de verigile relațiilor dintre maestru şi discipolii săi (Edgar Papu, Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Ion Frunzetti). Unele scrisori ale acestora, reproduse şi comentate de narator, întregesc portretul unui umanist cu o enormă deschidere intelectuală, delicat, suferind, discret, blând şi sever, chinuit agonic de timpuri nefaste. Autentic Hombre Secreto (titlul unui poem de maturitate), T. respiră printr-o ocultare multiplă, printr-o mască formată din mai multe straturi. După ce fusese dat afară din Universitate, viața lui nu a mai fost niciodată la fel. Reîntoarcerea la catedră şi în Academie a amplificat un zbucium incurabil, chiar dacă, pentru cei care încă mai credeau în cultură, reprimirea lui Tudor Vianu la Universitate era miraculoasă. Şansa culturii umaniste era condiționată de existența unui profesor autentic. De un maestru. „Idealul meu, toată viața, a fost acela de a servi. Să faci bine celorlalți, cum poți. În ce mă priveşte, îl pot face, binele, împărtăşind cât mai limpede, mai inteligibil, ceea ce ştiu. Originalitatea nu mă interesează. Lucrul important este să transmiți ştiința ta. Restul e deşertăciune.” (p. 117) Însă prețul tăcerii lui T. față de noua ordine nu a mai fost deşertăciune, ci un stigmat care i-a erodat structura intimă. Nu a produs doar despărțirea discipolilor de maestrul lor, ci şi pustiirea lăuntrică. O iremediabilă sfâşiere.
Legătura afectivă dintre maestru şi discipol (amor intellectualis magistri), care a hrănit de-a lungul secolelor cultura umanistă europeană, include o ipostază a divinului. Vulnerabilitatea, slăbiciunea sunt greu de acceptat în această ecuație. Foştii discipoli se despart de maestru. Unii trec prin închisori. Peste ani, intransigența lor va suporta metamorfozări surprinzătoare numai pentru cei care nu cunosc perversitatea totalitarismului. Asupra replicilor mecanice şi stindardelor protocroniste printre care s-a rătăcit Edgar Papu, asupra angajamentului lui Ion Negoițescu, dar şi a tăcerilor lui Tudor Vianu trebuie, în primul rând, reflectat. „Martiriul e o vocație. O vocație nu poate fi o exigență. Dacă martiriul ar fi fost obligatoriu, ca serviciul militar, sensul lui înalt s-ar pierde.“ (p. 230) Abordarea inchizitorială e o eroare, aşa cum eronată e şi graba ablațiunii.
În Amor intellectualis nu se condamnă şi nici nu se scuză. Naratorul nu are nici orgoliul martorului atotcunoscător, nici resentimentele strecurate de multe ori prin pagini autobiografice. Este (ori continuă să fie, dată fiind experiența sa medicală) un semiolog care decriptează gesturi, tonalități, cuvinte nespuse, priviri tulburi. Sau impasuri politice, etice, ontologice. Detectează cu argumente ruptura schizoidă a lui T., urmăreşte firele ascunse care au dus la derapajul naționalist al lui Edgar Papu sau la delațiunea lui Negoițescu. Traseul (istoria) e urmărit(ă) cu migală ştiințifică, gândul îşi păstrează sobrietatea, raționamentele sunt conduse răbdător spre un sens logic, nu spre un pitoresc sofistic. Pentru a urma şerpuirea unui drum existențial sunt necesare problematizări şi meditații succesive. Reflecții şi argumentații. Însă, păşind metodic prin etapele analitice, Ion Vianu face din comprehensiune o structură a ființării lui în lume. Analiza se lasă înfăşurată de faldurile unei înțelegeri grave, atinse uneori de melancolie. Iar narațiunea, cu liniile elaborate, îşi învăluie hipnotic cititorul.
Translatând permanent între individual şi social, între libertate şi constrângere, Ion Vianu încearcă să înțeleagă lumea în care a trăit şi, în acelaşi timp, să se înțeleagă pe sine. Şi chiar dacă valorile propovăduite de lumea aceea veche s-au şters, ele mai pot fi recuperate prin poveste : „Mai sunt şi alte lucruri de povestit despre acei frumoşi şi virtuoşi tineri, mai vârstnici decât mine sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit ca exemplu, apărătorii culturii şi virtuților în vremuri de restrişte. Mulți au fost prinşi în menghinele maşinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi, aparent. Au rodit, fiecare pe măsura şi după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului, Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipeşte la prima adiere, «fragranța zeilor» despre care vorbeşte Ovidiu, amor intellectualis, în care au crezut T. şi tinerii săi amici, s-a dovedit o esență mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăților. / Amor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezervă de energie care ne-a hrănit şi ne-a ținut loc de acoperământ şi de veşminte calde în iarna polară a spiritului. Dar nu a fost neapărat o pavăză în războiul care se purta împotriva noastră, atacându-ne onoarea. Aici a fost marea capcană de care nu toți au ştiut să se ferească.” (p. 402-304)
Cu eleganța ei clasică, cu echilibrul ei rafinat, Amor intellectualis e un roman memorabil despre lumile de-aici, dar şi din subteranele istoriei sau ale conştiinței. Un roman despre iubire şi un anume sens al ei, despre destrămare şi (posibila) salvare. Pe scurt, o carte cu înfățişarea incredibilă a exemplarității, care, la rândul ei, trebuie să rodească.