Cronica literară
Emanuela Ilie
ANA BLANDIANA, ÎN PATRIA NELINI?TII
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Există, în cea mai recentă carte de versuri a Anei Blandiana – Patria mea A 4, Editura Humanitas, 2010 – câteva poeme care dau senzația (se va vedea, totuşi înşelătoare) că ea ar propune o veritabilă arheologie a sinelui acestei autoare de o rară consecvență identitar-poetică. Nu mă refer, desigur, la textele ce amintesc, imediat, poemele cu tematică similară din opul precedent de versuri al scriitoarei, Refluxul sensurilor (Editura Humanitas, 2004). Aceste serii poematice rețin, totuşi, într-o manieră aproape identică, date esențiale despre existența acelei vârste specifice, în care scrutarea limitelor ultime ori certitudinea finitudinii (grefată pe drama transformărilor trupeşti ori pe contemplarea ultimelor relicve ale unei splendori iremediabil pierdute) începe să fie resimțită cu un început de detaşare. Iată, spre edificare, poemul Scrum, din Refluxul sensurilor: „Frumos ca un poem/ Într-o limbă pe care nu o înțeleg de tot/ Timpul din care-s făcută/ Se stinge-n secunde şi ore şi zile./ Din lumânarea înaltă/ Mai arde un ciot,/ Dar flacăra pune coroană/ Pe fruntea zeiței feştile/ Care/ Strivită de atâta splendoare/ O înalță cu disperare/ Pe o coloană,/ Gata să se împrăştie, de scrum,/ Într-un ultim acum”. Şi corespondentul său tematic din Patria mea A 4, Clepsidră, unde se modifică practic doar perspectiva subiectului care este nevoit să suporte acțiunea devastatoare a timpului: „Mă uit la clepsidra/ În care nisipul/ A rămas suspendat/ Refuzând să mai curgă./ E ca într-un vis:/ Nimic nu se mişcă./ Mă uit în oglindă:/ Nimic nu se schimbă./ Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morții”. (Stagnarea temporală este, fireşte, o dulce-amăruie utopie a ființei poetice. De bună seamă, ea trebuie să fi rămas la fel de marcată de apăsarea temporală şi de aclimatizarea cu propria metamorfoză. Dar în interfața poetică pare a prefera, în vremea din urmă, obnubilarea suferinței inerente acestui proces, printr-o luciditate ascuțită, ce îşi refuză atât metaforismul suav, căzut de mult în desuetudine, cât şi alintul devoalării treptate).
Mă refer în special la acele stări, senzații şi atitudini ale eului poetic materializat în Patria mea A 4, dar care evocă cititorului, încă de la prima lectură, mai vechea identitate poetică marca Ana Blandiana. Într-o ordine aleatorie: impulsul retragerii în spații securizante, câteodată miniaturale, funcționând întotdeauna ca un fel de utere naturale – în volumele de altădată, nuca şi păstaia, ale căror învelişuri, calde şi mirosind a miez, i se păreau perfecte pentru „întomnare”; în volumele de după Somnul din somn (1977), în special somnul, probabil cel mai autentic mijloc de protecție împotriva virusului alienării, una dintre marile amenințări ale imaginarului poetic specific. Tentativa refugierii – umbrită însă în permanență de un sâmbure de luciditate, care îndeamnă poeta să ia în calcul ineficiența oricărei utopii – în somnul taumaturgic apare şi în acest ultim volum. Spre edificare, iată o secvență semnificativă din actualele Paralele, în care autoarea adaugă un coeficient de nelinişte rău prevestitoare: „Fără speranța trezirii,/ Suntem închişi în propriul somn/ Ca într-o capsulă etanşă/ În care visează fiecare alt vis/ Despre care nu se îndoieşte că este realitatea”. Sau cele trei terține cu inflexiuni imnice în care se descrie increatul denumit, sugestiv, Chihlimbar: „Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viața-mi de apoi,/ Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfăşoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte“).
În imediata vecinătate, aş aşeza o imagine poetică predilectă a Anei Blandiana, aceea a vârstelor diferite ale propriei feminități percepute sub forma unui increat al interiorității, închis într-un fel de cavou al ne-cunoaşterii sau, cum o spunea încă din titlul unui poem din Refluxul sensurilor, Într-o păstaie: „Pentru că nu m-am dezghiocat/ În alte şi alte ființe asemenea mie,/ Vârstele au rămas închise în mine/ Ca semințele adormite într-o păstaie,/ Prea fericite ca să încerce să spargă sicriul./ Zadarnic mă cercetez:/ Văd o singură ființă/ Neschimbată de decenii/ În care numai eu ştiu să adorm/ O fetiță, o adolescentă, o femeie…/ Ascunse una într-alta,/ Refuzând să rodească”. Apoi nevoia aproape dureroasă de copilărire – într-un cunoscut eseu, poeta mărturisea: „Am scris […] pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simțeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă”. În tristul Joc din Patria mea A 4, întâlnim o mărturisire similară despre refuzul programatic de a părăsi această stare de grație a ființei poetice: „Mă joc cu copiii care vor deveni adulți/ Încercând să amân clipa/ Când le va face plăcere să mă sfâşie,/ Deveniți adulți,/ Tot mai adulți,/ Tot mai mulți,/ Mult prea mulți,/ În timp ce eu rămân singură în copilărie”. Nicăieri, însă, mai vechea sau, şi mai bine, prima Ana Blandiana, autoarea volumelor Persoana întâia plural (1964), Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină sau Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) nu este mai prezentă ca într-unul dintre cele mai bune texte din Patria mea A 4, şi anume Afară pe coline. În acest poem al miraculoasei contopiri cu regnul vegetal, exultă cunoscuta bucurie a totalei uitări de sine într-o natură ce nu cunoaşte macularea: „Afară pe coline sufletul/ Îşi regăseşte respirația,/ Verdele ierbii îi face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumătate iarbă, jumătate mireasmă./ Respiră adânc, inspiră, expiră/ Primăvara care trece prin el/ Curățindu-l de spaime.// Culcată-n pajiştea-naltă/ Văd norii pe cer lunecând/ Ca mirosul de fân peste dealuri,/ Iar ochii şi nările mele/ Descoperă taina:/ Rotire dulce şi neobosită în haos,/ Înfăşurând pe fusul văzduhului/ Miresme şi nori.// În timp ce sufletul/ Se obişnuieşte cu pământul/ Şi respiră adânc”.
Per ansamblu, însă, Patria mea A 4 denotă o vizibilă dorință evidentă de schimbare atitudinală a instanței auctoriale. Mai mult ca oricând, ea îşi aşează imaginarul sub semnul dezabuzării hiperlucide, înregistrându-şi, aproape fără ezitări, dezvrăjirea de orice utopie poetică mai veche. Fugile anterioare, acele suave „reverii de intimitate” (Gaston Bachelard) mijlocite de regnurile nepervertite sunt substituite de viziunea frecventă a destrămării miracolului. Lumea pe care o contemplă acum poeta este una în care sacrul, transcendența, metafizicul abia îşi mai fac resimțită prezența. Volutele abile printre derizoriile cotidianului inconştient, adică prin „Neantul/ Din care zeii au fost evacuați”, nu fac altceva decât să potențeze ideea de-spiritualizării şi a dezumanizării actuale, categoric unele dintre temele predilecte ale Anei Blandiana de azi. Aceasta nu mai observă, ca altădată, soarele şi ploile, vegetalele şi marea, „Munții Candorii”, adică acel paradis natural de o perfecțiune intrinsecă, transformat în veritabilă mitologie literară. Contemplația extatică a fost, de altfel, substituită de constatarea acidă a regresului spiritual ce a urmat progresului material. Această opoziție tematică dominantă are un rol esențial şi în structurarea textuală. Majoritatea poemelor din Patria mea A 4 înregistrează serii opozitive, în fond destul de previzibile, în ciuda eforturilor de variație pe care le face, totuşi, autoarea. Iată, bunăoară, des citatul Pe role: „Ei trec pe role/ Cu căştile bubuind la urechi,/ Cu ochii fixați pe monitoare,/ Fără să observe frunzele care cad,/ Păsările care pleacă,/ Ei trec pe role/ Şi peste ei trec rulând anotimpurile/ Vieților lor/ Şi anii, şi veacurile,/ Fără să înțeleagă despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realității/ Despre care cred că există/ Şi printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învață să meargă pe role/ Ca să îi poată salva”. Dar şi Biserici închise, care mi se pare mai elocvent decât precedentul: „Biserici închise/ Ca nişte case cu proprietarul plecat/ Fără să spună pe cât timp,/ Fără să lase adresa./ În jurul lor oraşul/ Roteşte tramvaie şi biciclete,/ Claxoane, reclame,/ Locuitorii grăbiți/ Vând şi cumpără, vând şi cumpără,/ Mănâncă în mers/ Şi, din când în când, obosiți,/ Se opresc să bea o cafea/ La o măsuță pe trotuarul/ De lângă o catedrală din secolul XI,/ Pe care o privesc fără să o vadă,/ Pentru că vorbesc la telefon/ Şi fără să se întrebe/ Cine este cel care a locuit cândva/ Într-o casă atât de mare.” În ambele texte sunt descrise, direct sau prin ricoşeu, experiențe dintre cele mai uzuale ale umanității recente, constând, de regulă, în ritualuri de alienare inconştientă ori negocieri tacite, conforme cu principiul cunoscut, do ut des. În mod evident, ele nu se pot converti în hieroglife ale sacrului, poeta refuzând alterității semnul revelatoriu al iluminării. Acesta din urmă există, totuşi, dar nu este decât apanajul instanței poetice, singura care observă (din exterior, totuşi!) distanța acum insurmontabilă dintre lumea vizibilului şi cea a invizibilului.
Modificarea de perspectivă auctorială la care mă refeream mai sus survine abia din acest punct. Soluția frecventă la care apelează autorii de poezie aşa-zis religioasă este situarea pe o poziție prevăzută, obligatorie în schema uzuală a acestui gen de lirică: aceea a contemplatorului pacient, finalmente fericit, adică a vizionarului căruia i se relevă epifaniile. Autoarea poemelor Poveste din calendar, Stăpânul morii, Animal planet sau El este însă departe de a-şi asuma această atitudine. De vină este, natural, viziunea ei personală asupra dumnezeirii, împărtăşită într-o serie de texte în care descripția atributelor divinității ce guvernează peste toate manifestările – inclusiv cele considerate, pe nedrept, minore – ale firii este deturnată, rapid, în tablou al infirmității Sale spirituale. Aşa se întâmplă, spre exemplu, într-o Rugăciune întoarsă pe nesimțite în inchizitoriu: „Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocârliilor şi al bufnițelor,/ Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor/ Şi al gândacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înțeleg ce-ai simțit/ Când ai stabilit proporțiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Când ai aşezat într-un cioc cântecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/ Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alții călăi,/ Egal de vinovat față de toți/ Pentru că pe toți i-ai pus/ În fața faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanța menținută cu greu în echilibru/ De trupul însângerat/ Al fiului tău care nu-ți seamănă.” Metaforele-simbol ale captivității şi crimei vor mai reveni, de câteva ori, în carte. La fel, tonalitățile amare ale vocii care chestionează instanța creatoare supremă a universului sau chiar o acuză tranşant, ca în finalul textului Animal Planet: „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decât tine,/ Autorul acestei perfecțiuni fără milă,/ Care ai hotărât totul/ Şi apoi m-ai învățat să întorc şi celălalt obraz“. Sensibilitatea perceptivă remarcabilă a Anei Blandiana, atât de atentă, altădată, la mirabilul din cosmos sau la spectacularul din ființă, s-a erodat vizibil, fiind înlocuită de o emotivitate de cu totul alt gen. În textele sale se proiectează din ce în ce mai mult tensiunile identitare ale unei ființe poetice marcate de obsesia disoluției, de „această pulbere de neființă/ Ca un polen care se lipeşte pe degete”, măcinată, fără întreruperi, de Stăpânul morii. Față în față cu o „solitudine esențială” (Maurice Blanchot), la fel de irepresibilă, astăzi, ca şi instinctualitatea de ieri, poeta nu are la îndemână prea multe soluții pentru a scăpa de marasmul existențial. Încearcă, mai întâi, să exploreze marginea revelatorie, limita cu un cunoscut potențial hierofanic („Marginea aceea/ Este o pieliță subțire/ Fixată între două lumi/ Ca un timpan/ În stare să rezoneze/ La zbaterea cea mai slabă,/ La cel mai stins fâlfâit,/ În stare să transmită, în van,/ Dintr-o parte într-alta,/ Neantul/ Neînstare să devină silabă” – Timpan), apoi să învingă simptomele însingurării prin recursul la soluția romantică a dedublării („Port hainele tale,/ Pe care corpul meu le ocupă/ Mirându-se de potrivire/ Şi hainele se miră/ Ca şi cum tu ai fi revenit ? / Dulce confuzie/ Menită s-ascundă/ Sâmburele trecut dintr-un secol într-altul” – Dulce confuzie). Rezultatul este, de fiecare dată, acelaşi, orice metodă de aclimatizare cu truismul enunțat, laconic, în partea mediană a poemului Din 7 în 7 („Firească e alienarea”) este ineficace. La capătul unei bizare spovedanii în care îşi reia propriul traseu existențial, cu ajutorul unui fel de hierofant cu o genetică ambiguă (Iubitul? Tatăl? Mama? Moartea?), poeta se arată în fine eliberată de fermentul neliniştilor devoratoare şi pregătită pentru revelația decisivă. Care presupune un misticism al scrisului taumaturgic, căci recuperator: „Scrie”, ai spus./ Şi eu am luat creion şi hârtie/ Crezând că vrei să-mi dictezi./ „Scrie”, ai repetat/ Şi-ai tăcut ca o icoană./ Iar eu am început să scriu/ Tăcerea ta./ Tăcerea ta/ Din care toate curg/ Cum curge sângele din rană”. Nu în alți termeni îşi va defini Ana Blandiana acest decis crez onto-poietic în poemul – remarcabil, ca şi Recviem – care explică şi titlul cărții. Iată ultimul şi probabil cel mai fidel Obiect al fascinației autoarei, intitulat tandru-învăluitor Patria neliniştii: „Aici este patria neliniştii,/ Gata să se răzgândească/ Din clipă în clipă/ Şi totuşi, nerenunțând să aştepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereții aceştia/ La câțiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spațiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane/ Gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă.../ Aici este patria neliniştii:/ Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?”.
Ei bine, exact acest dubiu fertil estetic, admirabil jucat în poemul care închide cartea, această conştiință primordială, încă neerodată, a actului creator, mai poate seduce pe cititorul ultimelor poeme ale Anei Blandiana.
Mă refer în special la acele stări, senzații şi atitudini ale eului poetic materializat în Patria mea A 4, dar care evocă cititorului, încă de la prima lectură, mai vechea identitate poetică marca Ana Blandiana. Într-o ordine aleatorie: impulsul retragerii în spații securizante, câteodată miniaturale, funcționând întotdeauna ca un fel de utere naturale – în volumele de altădată, nuca şi păstaia, ale căror învelişuri, calde şi mirosind a miez, i se păreau perfecte pentru „întomnare”; în volumele de după Somnul din somn (1977), în special somnul, probabil cel mai autentic mijloc de protecție împotriva virusului alienării, una dintre marile amenințări ale imaginarului poetic specific. Tentativa refugierii – umbrită însă în permanență de un sâmbure de luciditate, care îndeamnă poeta să ia în calcul ineficiența oricărei utopii – în somnul taumaturgic apare şi în acest ultim volum. Spre edificare, iată o secvență semnificativă din actualele Paralele, în care autoarea adaugă un coeficient de nelinişte rău prevestitoare: „Fără speranța trezirii,/ Suntem închişi în propriul somn/ Ca într-o capsulă etanşă/ În care visează fiecare alt vis/ Despre care nu se îndoieşte că este realitatea”. Sau cele trei terține cu inflexiuni imnice în care se descrie increatul denumit, sugestiv, Chihlimbar: „Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viața-mi de apoi,/ Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfăşoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte“).
În imediata vecinătate, aş aşeza o imagine poetică predilectă a Anei Blandiana, aceea a vârstelor diferite ale propriei feminități percepute sub forma unui increat al interiorității, închis într-un fel de cavou al ne-cunoaşterii sau, cum o spunea încă din titlul unui poem din Refluxul sensurilor, Într-o păstaie: „Pentru că nu m-am dezghiocat/ În alte şi alte ființe asemenea mie,/ Vârstele au rămas închise în mine/ Ca semințele adormite într-o păstaie,/ Prea fericite ca să încerce să spargă sicriul./ Zadarnic mă cercetez:/ Văd o singură ființă/ Neschimbată de decenii/ În care numai eu ştiu să adorm/ O fetiță, o adolescentă, o femeie…/ Ascunse una într-alta,/ Refuzând să rodească”. Apoi nevoia aproape dureroasă de copilărire – într-un cunoscut eseu, poeta mărturisea: „Am scris […] pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simțeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă”. În tristul Joc din Patria mea A 4, întâlnim o mărturisire similară despre refuzul programatic de a părăsi această stare de grație a ființei poetice: „Mă joc cu copiii care vor deveni adulți/ Încercând să amân clipa/ Când le va face plăcere să mă sfâşie,/ Deveniți adulți,/ Tot mai adulți,/ Tot mai mulți,/ Mult prea mulți,/ În timp ce eu rămân singură în copilărie”. Nicăieri, însă, mai vechea sau, şi mai bine, prima Ana Blandiana, autoarea volumelor Persoana întâia plural (1964), Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină sau Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) nu este mai prezentă ca într-unul dintre cele mai bune texte din Patria mea A 4, şi anume Afară pe coline. În acest poem al miraculoasei contopiri cu regnul vegetal, exultă cunoscuta bucurie a totalei uitări de sine într-o natură ce nu cunoaşte macularea: „Afară pe coline sufletul/ Îşi regăseşte respirația,/ Verdele ierbii îi face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumătate iarbă, jumătate mireasmă./ Respiră adânc, inspiră, expiră/ Primăvara care trece prin el/ Curățindu-l de spaime.// Culcată-n pajiştea-naltă/ Văd norii pe cer lunecând/ Ca mirosul de fân peste dealuri,/ Iar ochii şi nările mele/ Descoperă taina:/ Rotire dulce şi neobosită în haos,/ Înfăşurând pe fusul văzduhului/ Miresme şi nori.// În timp ce sufletul/ Se obişnuieşte cu pământul/ Şi respiră adânc”.
Per ansamblu, însă, Patria mea A 4 denotă o vizibilă dorință evidentă de schimbare atitudinală a instanței auctoriale. Mai mult ca oricând, ea îşi aşează imaginarul sub semnul dezabuzării hiperlucide, înregistrându-şi, aproape fără ezitări, dezvrăjirea de orice utopie poetică mai veche. Fugile anterioare, acele suave „reverii de intimitate” (Gaston Bachelard) mijlocite de regnurile nepervertite sunt substituite de viziunea frecventă a destrămării miracolului. Lumea pe care o contemplă acum poeta este una în care sacrul, transcendența, metafizicul abia îşi mai fac resimțită prezența. Volutele abile printre derizoriile cotidianului inconştient, adică prin „Neantul/ Din care zeii au fost evacuați”, nu fac altceva decât să potențeze ideea de-spiritualizării şi a dezumanizării actuale, categoric unele dintre temele predilecte ale Anei Blandiana de azi. Aceasta nu mai observă, ca altădată, soarele şi ploile, vegetalele şi marea, „Munții Candorii”, adică acel paradis natural de o perfecțiune intrinsecă, transformat în veritabilă mitologie literară. Contemplația extatică a fost, de altfel, substituită de constatarea acidă a regresului spiritual ce a urmat progresului material. Această opoziție tematică dominantă are un rol esențial şi în structurarea textuală. Majoritatea poemelor din Patria mea A 4 înregistrează serii opozitive, în fond destul de previzibile, în ciuda eforturilor de variație pe care le face, totuşi, autoarea. Iată, bunăoară, des citatul Pe role: „Ei trec pe role/ Cu căştile bubuind la urechi,/ Cu ochii fixați pe monitoare,/ Fără să observe frunzele care cad,/ Păsările care pleacă,/ Ei trec pe role/ Şi peste ei trec rulând anotimpurile/ Vieților lor/ Şi anii, şi veacurile,/ Fără să înțeleagă despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realității/ Despre care cred că există/ Şi printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învață să meargă pe role/ Ca să îi poată salva”. Dar şi Biserici închise, care mi se pare mai elocvent decât precedentul: „Biserici închise/ Ca nişte case cu proprietarul plecat/ Fără să spună pe cât timp,/ Fără să lase adresa./ În jurul lor oraşul/ Roteşte tramvaie şi biciclete,/ Claxoane, reclame,/ Locuitorii grăbiți/ Vând şi cumpără, vând şi cumpără,/ Mănâncă în mers/ Şi, din când în când, obosiți,/ Se opresc să bea o cafea/ La o măsuță pe trotuarul/ De lângă o catedrală din secolul XI,/ Pe care o privesc fără să o vadă,/ Pentru că vorbesc la telefon/ Şi fără să se întrebe/ Cine este cel care a locuit cândva/ Într-o casă atât de mare.” În ambele texte sunt descrise, direct sau prin ricoşeu, experiențe dintre cele mai uzuale ale umanității recente, constând, de regulă, în ritualuri de alienare inconştientă ori negocieri tacite, conforme cu principiul cunoscut, do ut des. În mod evident, ele nu se pot converti în hieroglife ale sacrului, poeta refuzând alterității semnul revelatoriu al iluminării. Acesta din urmă există, totuşi, dar nu este decât apanajul instanței poetice, singura care observă (din exterior, totuşi!) distanța acum insurmontabilă dintre lumea vizibilului şi cea a invizibilului.
Modificarea de perspectivă auctorială la care mă refeream mai sus survine abia din acest punct. Soluția frecventă la care apelează autorii de poezie aşa-zis religioasă este situarea pe o poziție prevăzută, obligatorie în schema uzuală a acestui gen de lirică: aceea a contemplatorului pacient, finalmente fericit, adică a vizionarului căruia i se relevă epifaniile. Autoarea poemelor Poveste din calendar, Stăpânul morii, Animal planet sau El este însă departe de a-şi asuma această atitudine. De vină este, natural, viziunea ei personală asupra dumnezeirii, împărtăşită într-o serie de texte în care descripția atributelor divinității ce guvernează peste toate manifestările – inclusiv cele considerate, pe nedrept, minore – ale firii este deturnată, rapid, în tablou al infirmității Sale spirituale. Aşa se întâmplă, spre exemplu, într-o Rugăciune întoarsă pe nesimțite în inchizitoriu: „Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocârliilor şi al bufnițelor,/ Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor/ Şi al gândacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înțeleg ce-ai simțit/ Când ai stabilit proporțiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Când ai aşezat într-un cioc cântecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/ Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alții călăi,/ Egal de vinovat față de toți/ Pentru că pe toți i-ai pus/ În fața faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanța menținută cu greu în echilibru/ De trupul însângerat/ Al fiului tău care nu-ți seamănă.” Metaforele-simbol ale captivității şi crimei vor mai reveni, de câteva ori, în carte. La fel, tonalitățile amare ale vocii care chestionează instanța creatoare supremă a universului sau chiar o acuză tranşant, ca în finalul textului Animal Planet: „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decât tine,/ Autorul acestei perfecțiuni fără milă,/ Care ai hotărât totul/ Şi apoi m-ai învățat să întorc şi celălalt obraz“. Sensibilitatea perceptivă remarcabilă a Anei Blandiana, atât de atentă, altădată, la mirabilul din cosmos sau la spectacularul din ființă, s-a erodat vizibil, fiind înlocuită de o emotivitate de cu totul alt gen. În textele sale se proiectează din ce în ce mai mult tensiunile identitare ale unei ființe poetice marcate de obsesia disoluției, de „această pulbere de neființă/ Ca un polen care se lipeşte pe degete”, măcinată, fără întreruperi, de Stăpânul morii. Față în față cu o „solitudine esențială” (Maurice Blanchot), la fel de irepresibilă, astăzi, ca şi instinctualitatea de ieri, poeta nu are la îndemână prea multe soluții pentru a scăpa de marasmul existențial. Încearcă, mai întâi, să exploreze marginea revelatorie, limita cu un cunoscut potențial hierofanic („Marginea aceea/ Este o pieliță subțire/ Fixată între două lumi/ Ca un timpan/ În stare să rezoneze/ La zbaterea cea mai slabă,/ La cel mai stins fâlfâit,/ În stare să transmită, în van,/ Dintr-o parte într-alta,/ Neantul/ Neînstare să devină silabă” – Timpan), apoi să învingă simptomele însingurării prin recursul la soluția romantică a dedublării („Port hainele tale,/ Pe care corpul meu le ocupă/ Mirându-se de potrivire/ Şi hainele se miră/ Ca şi cum tu ai fi revenit ? / Dulce confuzie/ Menită s-ascundă/ Sâmburele trecut dintr-un secol într-altul” – Dulce confuzie). Rezultatul este, de fiecare dată, acelaşi, orice metodă de aclimatizare cu truismul enunțat, laconic, în partea mediană a poemului Din 7 în 7 („Firească e alienarea”) este ineficace. La capătul unei bizare spovedanii în care îşi reia propriul traseu existențial, cu ajutorul unui fel de hierofant cu o genetică ambiguă (Iubitul? Tatăl? Mama? Moartea?), poeta se arată în fine eliberată de fermentul neliniştilor devoratoare şi pregătită pentru revelația decisivă. Care presupune un misticism al scrisului taumaturgic, căci recuperator: „Scrie”, ai spus./ Şi eu am luat creion şi hârtie/ Crezând că vrei să-mi dictezi./ „Scrie”, ai repetat/ Şi-ai tăcut ca o icoană./ Iar eu am început să scriu/ Tăcerea ta./ Tăcerea ta/ Din care toate curg/ Cum curge sângele din rană”. Nu în alți termeni îşi va defini Ana Blandiana acest decis crez onto-poietic în poemul – remarcabil, ca şi Recviem – care explică şi titlul cărții. Iată ultimul şi probabil cel mai fidel Obiect al fascinației autoarei, intitulat tandru-învăluitor Patria neliniştii: „Aici este patria neliniştii,/ Gata să se răzgândească/ Din clipă în clipă/ Şi totuşi, nerenunțând să aştepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereții aceştia/ La câțiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spațiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane/ Gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă.../ Aici este patria neliniştii:/ Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?”.
Ei bine, exact acest dubiu fertil estetic, admirabil jucat în poemul care închide cartea, această conştiință primordială, încă neerodată, a actului creator, mai poate seduce pe cititorul ultimelor poeme ale Anei Blandiana.