VISUL AMERICAN PRIVIT DINSPRE BROOKLYN

Pentru acei cititori americani (şi nu numai!) mai puțin familiarizați cu operele literare ori cu cele de teorie literară ca atare şi mai atraşi de disputele din jurul cine ştie cărui titlu mai mult sau mai puțin şocant sau al contextului lansării unui nou scriitor, numele prestigiosului critic Frank Kermode, de pildă, este cunoscut mai cu seamă datorită aprecierii pe care niciodată nu a ezitat să o exprime deschis pentru romanul Ultima ieşire spre Brooklyn, al lui Hubert Selby Jr., Kermode având temeritatea de a şi apăra această carte în cadrul uriaşei controverse şi mai cu seamă al procesului intentat autorului (acuzat de obscenitate, în anul 1966). Dar Selby Jr. fusese urmărit de acest tip de acuzații încă de la debut, neatrăgând – decât, poate, în sens negativ – atenția marilor critici academici din Statele Unite, cei care stabileau listele canonice ale spațiului cultural american. Kermode este însă cel care, beneficiind de o altă perspectivă (mult mai largă şi mai clară) şi analizând romanul acesta capitol după capitol, l-a plasat, în ciuda rezervelor exprimate de numeroşi dintre contemporanii săi, în descendența marii literaturi naturaliste a Americii, afirmată sub semnul influenței unor mari scriitori precum Zola sau chiar Dickens. Hubert Selby Jr. s-a stins din viață în anul 2004, întreaga sa existență stând sub semnul unei sănătăți şubrede şi al abuzului de droguri. Şi, cu toate că a publicat mai multe romane şi o culegere de povestiri, numele său este legat mai cu seamă de Ultima ieşire spre Brooklyn (1964) şi Recviem pentru un vis (1978), ambele ecranizate şi bucurându-se de un real succes. De altfel, ca şi în alte cazuri, pentru multă lume, peliculele omonime sunt mai cunoscute decât cărțile care le-au inspirat ori decât activitatea literară în ansamblu a autorului respectiv... În ultimii ani, în ciuda aprecierilor superlative ale lui Frank Kermode, Anthony Burgess, Allen Ginsberg sau Lou Reed, opera lui Selby Jr. a fost rareori, din păcate, pusă în discuție la modul serios. Iar o lectură atentă a prozei sale, dincolo de şocul pe care unele cuvinte tari sau unele scene dure îl pot provoca, demonstrează că avem de-a face cu un scriitor puternic şi valoros, ce poate sta oricând alături de Philip Roth sau de Norman Mailer, fiind unul dintre acei romancieri americani care au avut curajul de a sonda adâncimi nebănuite ale sufletului uman (de care cei mai mulți oameni de litere se feresc!), ajutându-i astfel, pe acei cititori capabili să treacă peste asperitățile de limbaj, să înțeleagă mai bine numeroase aspecte ale drumului ce duce spre dependența de droguri, dar, deopotrivă, ?i ale acelui drum ce merge până în cele mai ascunse zone ale condiției umane contemporane.
Iar dacă Charles Bukowski, de exemplu, a făcut din Los Angeles teritoriul predilect al întregii sale opere, situându-se, astfel, alături de Raymond Chandler şi John Fante, care, la rândul lor, şi-au plasat scrierile esențiale în atmosfera inconfundabilă a „Oraşului îngerilor”, Hubert Selby Jr. îşi situează acțiunea majorității scrierilor în New York. Şi alege să prezinte, mereu, cealaltă față a atât de discutatului Vis American. Un vis care, spre deosebire de cel din romanele lui F. Scott Fitzgerald, de pildă, nu doar că se destramă rapid, ci are extrem de puține şanse să existe cu adevărat dincolo de vopseaua colorată a pliantelor publicitare. Sau care, dacă totuşi apare, devine rapid coşmar. În acest context, însuşi New York-ul se transformă, pe nesimțite, în altceva, nicidecum în consacratul ?i minunatul „Oraş care nu doarme niciodată”, aşa cum l-au prezentat de atâtea ori filmele mai mult sau mai puțin siropoase ale cine ştie cărei epoci – sau, poate, chiar ale mai multora... Marele oraş devine, în acest fel, ca şi în cărțile lui Hunter S. Thompson, adevăratul centru al unui Vis American pe dos, deşi fără unele dintre excesele din Fear & Loathing in Las Vegas. În plus, nu o dată, romanul lui Selby Jr. demonstrează şi o foarte bine mânuită subiectivitate indirectă, care ne timite cu gândul, pe alocuri, la unele din paginile lui Albert Camus.
Toate acestea sunt evidente mai cu seamă în romanul Ultima ieşire spre Brooklyn, care se distinge, în contextul operei lui Selby Jr., atât prin tehnici narative, cât şi prin procedee. Desigur, trebuie să spunem de la bun început, aceasta nu e nicidecum o lectură pentru pudibonzi. Fiindcă la tot pasul – şi pe fiecare pagină – apar cuvinte dure, nimic altceva, în fond, decât modalitatea autorului de a exprima pe de-a-ntregul convingător realitățile şi mai dure cu care trebuie să se confrunte oamenii obişnuiți într-un oraş care doar teoretic este al tuturor posibilităților. În plus, conflictele şi scenele esențiale ale cărții sunt, nu o dată, şocante, la fel şi personajele: Tralala e prostituata care sfârşeşte tragic, irosindu-şi unica şansă la o posibilă – chiar dacă pasageră – fericire, Georgette este travestitul ce se mişcă printre iubiri groteşti şi în medii sordide, Vinnie e bătăuşul lipsit de scrupule şi de conştiință, dar de o logică infailibilă, chiar dacă cinică, iar Harry este muncitorul care, la capătul unor zile de grevă, va ajunge să-şi dea seama cine este cu adevărat. Dincolo de subiecte şi de limbajul protagoniştilor, textele acestea reprezintă încercarea lui Selby Jr. de a oferi o imagine cât mai reală a vieții celei mai reale a unei anumite părți a Americii secolului XX. Astfel, autorul renunță la orice podoabe artistice şi la orice detaliu stilistic elaborat şi pune în pagină un text ce impresionează – dincolo de eventualul şoc inițial – prin capacitatea de a se adresa unor cititori cărora, până atunci, puțini autori americani avuseseră ceva să le spună, şi mai puțini demonstrând curajul de a le vorbi limba.
Romanul ca atare este compus din şase fragmente narative ce pot fi citite şi independent, fiecare având un motto biblic: Altă zi, alt dolar, Cu copilul trei, Regina a murit, Tralala, Greva, Coda, Capătul lumii. Punctuația este redusă la minim, autorul preferând, adesea, să utilizeze majusculele pentru paragrafe sau chiar pagini întregi, ori să înceapă câte un paragraf la mijlocul ori la sfârşitul rândului, deconcertând, astfel, acel tip de public dornic să regăsească într-o carte toate convențiile prozei tradiționale. Acelaşi este şi efectul includerii unor fragmente întinse de monolog interior sau de flux al conştiinței, ca şi introducerea dialogului în textul ca atare, fără nici o semnalare formală a acestuia. Ultima ieşire spre Brooklyn devine, astfel, expresia cea mai potrivită pentru a aborda temele majore, care încetează a fi doar ale acestei cărți, şi devin notele dominante ale întregii opere a lui Hubert Selby Jr. Totul pare scris sub imperiul unui coşmar, al halucinației determinate de o dependență de vreun fel sau altul, fascinând cititorii dispuşi să renunțe la clişeele consacrate şi la orice normă – fie ea chiar şi una literară. O mențiune specială merită, în acest context, prezenta versiune românească a dificilului şi atât de provocatorului – din toate punctele de vedere – text al lui Selby Jr., de natură a ridica numeroase probleme în fața traducătorului, dar pe care Adrian Buz le depăşeşte cu succes de fiecare dată.
Prin urmare, paginile acestei cărți se situează, într-adevăr, la polul opus prozei atât de elaborate a unui Scott Fitzgerald, de exemplu, iar miza lor nu mai e să aducă în prim plan viața „norocoşilor Americii”, ci dimpotrivă, pe aceea a celor pe care literatura se arătase atât de decisă să-i excludă aproape cu desăvârşire. De aici şi marile teme din Ultima ieşire spre Brooklyn: consumul (abuzul!) de alcool şi/ sau droguri, prostituția, efectele dezumanizante pe care munca brută prestată la infinit le poate avea asupra ființei umane. Nu mai avem de-a face, la Selby Jr., cu un subtil joc literar al iluziilor frumoase, ci cu imagini dure, cu un limbaj la fel de dur şi cu o realitate din care, pentru cei mai mulți dintre protagoniştii textelor sale, nu există cale de scăpare şi care nu poate fi îmbunătățită prin simpla autoiluzionare. Căci scriitorul nu face, nici măcar din Tralala, cu tot motto-ul biblic ce ne trimite la Cântarea Cântărilor, o poveste romantică având-o în centru pe cine ştie ce Frumoasă Adormită. Iar America descrisă în acest roman nu e nicidecum vreun Oz imaginar şi mirific, vrăjitorii fiind, ?i ei, cu atât mai puțin probabil de găsit aici. Dimpotrivă, scena de viol în grup descrisă în aceste pagini este, cu siguranță, cea mai crudă din întregul roman. Astfel încât revolta şi atitudinea rebelă ori violentă a protagoniştilor lui Selby Jr. este nu doar de înțeles, ci pe deplin justificată în fața unei asemenea lumi, şi ea plină de brutalitate. Oricât de paradoxală ar putea să pară afirmația, tocmai aici e de găsit locul geometric unde scrierile lui Selby Jr. se întâlnesc cu cele ale lui W. H. Auden, cu toate că niciodată numele acestuia nu apare menționat printre influențele pe care le-a recunoscut acest scriitor cu reală vocație de „outsider”. Dar avem de-a face – iar acest lucru devine evident la o lectură atentă – cu acelaşi sentiment al excluderii şi al însingurării (şi singurătății depline) în mijlocul unei lumi decise să-i ignore complet pe aceia care ar arăta cel mai mic semn de slăbiciune. Asemănători, întrucâtva, cu Bardamu al lui Céline, cu Zeno al lui Svevo sau comparați de unii critici chiar cu veritabili oameni dostoievskieni de subterană, protagoniştii lui Selby Jr. oscilează mereu între porniri nihiliste şi o extraordinară capacitate de dăruire în fața miracolului reprezentat, pentru ei, de marele oraş care nu încetează să-i uimească şi să-i țină prizonieri în vraja sa urbană. Fără îndoială, avem nu o dată în față, arhetipuri esențiale (bețivul, prostituata, dependentul de droguri etc.) ale aşa-numitei „pop culture” care străbate, în lung şi-n lat, continentul nord-american. Dar Selby Jr. nu-şi tratează nici o clipă personajele la modul schematic, ştiind perfect cum să evite atât clişeele, cât şi căderea în melodramatic ori convențional, pericolele majore ce pot apărea în fața oricărui scriitor care are curajul de a alege astfel de teme ori de protagonişti. Şi reuşeşte să facă acest lucru în primul rând prin excluderea completă a tuturor posibilelor explicații pe care să le ofere, ca autor – în maniera unor consacrate chei de lectură – cititorilor. Astfel, comportamentul lui Vinnie sau al lui Harry nu poate fi înțeles mai bine dacă încercăm să-l citim prin prisma trecutului lor. Şi nici ocupația celei numite Tralala nu se întemeiază pe abuzuri sau pe cine ştie ce traume adolescentine, ci reprezintă, pur şi simplu, alegerea ei, poate nu cea mai bună şi mai fericită, dar, cu siguranță, cea care o face să simtă că trăieşte şi să fie ea însăşi, în mijlocul unei asemenea lumi (veritabil Sin City!...) cum e cea din Brooklyn.
Înrudit structural cu Louis-Ferdinand Céline în ceea ce priveşte utilizarea limbajului frust, şi influențat vizibil de întregul demers artistic din Călătorie la capătul nopții, Hubert Selby Jr. este apropiat, de asemenea, de stilul concis al lui Hemingway (cel care, de altfel, a influențat întreaga generație de scriitori care i-au urmat), de Henry Miller în ceea ce priveşte depăşirea oricărui tabu, dar şi de John Fante, mai cu seamă de strategiile narative şi tematica din Întreabă praful. Este, apoi, de remarcat atitudinea de protest subtextual a lui Selby Jr. la adresa unei societăți (centrate exclusiv pe consum) din mrejele căreia şansele de scăpare sunt minime, dar asta nu-i împiedică pe protagoniştii săi să le caute, uneori cu disperare. Pe de altă parte, personajele sale demonstrează, dincolo de limbaj, capacitatea de a manifesta compasiune şi înțelegere pentru semeni, iar aspectul acesta atenuează prima impresie de „dirty realism” (despre care s-a discutat mult, mai ales pornindu-se de la exemplul prozei lui Raymond Carver) pe care textele acestea o pot da. Alegând să vorbească despre violență, sex, suferință şi marginalizații societății, Selby Jr. reuşeşte să şocheze chiar şi acum, după ce furia anilor ‘60 a trecut de mult. Să şocheze ochiul, urechea, convențiile de tot felul.
În acest context, devine, probabil, mai puțin important dacă scrierile lui Hubert Selby Jr. reprezintă ficțiuni biografice sau, ca să repetăm o sintagmă impusă de Stephen Cooper, biograful lui John Fante, „confesiuni meditative”. Desigur, scriitorul şi-a prins, indirect, propria viață în operă, reimaginând şi redimensionând în repretate rânduri amănuntele biografice până la punctul în care acestea au devenit, pur si simplu, literatură. Dar preocuparea sa esențială a rămas mereu aceea de a atinge pragul marii arte, convins şi el, deşi fără s-o spună cu aceleaşi cuvinte, de adevărul exprimat la un moment dat de Milan Kundera, şi anume că „singura rațiune de a fi a romanului este aceea de a exprima până la capăt ceea ce doar romanul poate exprima.”
Hubert Selby Jr., Ultima ieşire spre Brooklyn.
Traducere şi note de Adrian Buz, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2010