Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
CÎND TIMPUL NE LOCUIE?TE, IAR SPA?IUL NE REFUZĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Una din temele filosofice realmente fascinante, pentru care m-am pus pe gânduri, poate înainte de vreme, este problema temporalității. Am o sensibilitate aparte pentru studiile despre timp, îmbătrânire, perspectiva sfârşitului, un interes „prematur” pentru „moartea la persoana a treia”, cum a numit-o Vladimir Jankélévitch1. Nu mă voi reține, de aceea, de la a anunța pe parcurs mai mulți autori, ale căror idei mi s-au părut uneori mai potrivit formulate decât cele ale lui Jean Améry, din cartea sa Despre îmbătrânire. Revoltă şi resemnare2. fără a mă îndepărta sau a pierde din vedere discursul celui din urmă (care va fi mai curând un cadru pentru gândurile celorlalți, asigurându-le deopotrivă oarecare coerență).
Cea mai frecventă experiență a morții care poate fi verificată în timpul vieții se distinge ca uzură temporală, în trup şi în suflet. Aceasta afectează în mod natural, iar perspectiva degradărilor ei provoacă la asumarea treptată a drumului ireversibil către moarte. Să fii om înseamnă să accepți de la o vreme încolo faptul că eşti timp, că eşti tot mai acut timp, şi tot mai mult exclus din spațiu, aşadar trecător, că existența ta este un parcurs de câteva decenii într-o mare nelimitată de existențe. Orice luptă pentru viață se dovedeşte în acest sens, şi în cele din urmă, un efort zadarnic.
Bătrânul, oricât de inconştient ar trăi, tresare într-o zi la gândul apropierii morții. Încetinirea agilității în gesturi, amorțirea unei mâini, oboseala fizică şi psihică, slăbirea setei de cunoaştere, a voinței şi a dorințelor sunt tot atâtea semne prevestitoare de moarte. Conştientizează că este pieritor şi reacția la îndemână, amăgitoare de multe ori, este să privească îndărăt, retrospectiv, cu regret, dar şi cu speranța că va găsi în trecut un sens, un sprijin, o împlinire. Teama de viitor, în fapt de nesiguranța, absența unui viitor, aduce firesc tendința cufundării înapoia sa, în amintiri dragi, în fapte morale care ar putea da o justificare relativă existenței devenită absurdă dintr-odată. Rememorând momentele vieții îşi aminteşte în realitate de sine, se apropie de sine.
De aceea, cum crede şi Vladimir Jankélévitch în Ireversibilul şi nostalgia3, cei în vârstă fac adesea recurs la memorie. E singurul lucru pe care-l mai pot împlini cu anii lor, lunile lor, zilele lor. Căci sunt la vremea în care posibilitățile, chiar gândite încă de ei, nu mai pot deveni act, în care timpul apare nivelat, monoton, fără suişuri, în care „tu vei muri” se permanentizează, iar „tu vei deveni” trece în imposibilitate. Atributele care încep cu prefixul ne- sau i- se lipesc tot mai bine de chipul celui care îmbătrâneşte. Pentru societate, pentru cultură, pentru semeni, bătrânul este nepriceput, nedorit, ineficace, inapt şi altele de felul acesta4. Omul este ceea ce a fost şi nu mai poate fi altceva, nu mai poate fi ceva în plus, ar adăuga Alexandru Dragomir5. Spațiul îl refuză, îl abandonează. Trecutul devine obiectul iubirii şi idealizării, „timpul captivant”, „îndelungat şi măreț”, „timpul bun”6.
Bătrânețea chinuieşte în toate cazurile, e o „boală incurabilă”, căci este vremea în care omul e nevoit să se despartă încet-încet de lume şi de viața sa, până la ultima speranță. Deşi, ea poate fi, relativ, şi o perioadă plăcută „pentru cei care au izbutit să existe, care au ajuns să fie”7. Slăbirea memoriei, firească de la o anumită vârstă, poate fi interpretată ca o binecuvântare şi o binefacere pentru unii, căci ea lasă sufletul deschis spre contemplație, meditație, viață religioasă şi spirituală8. Consolări iluzorii, „analgezice inofensive” sau nu, bătrânul, prin ele, poate să mai uite puțin de moartea sa iminentă.
Tinerețea ia mult mai uşor faptul morții, mai ales când omul este prins în mrejele unei credințe, într-o dragoste, într-un entuziasm. A fi tânăr însă, implică o atitudine ludică în raport cu viața, căci nu eşti atât de legat de experiențele trecute; timpul nu te-a făcut cu totul prizonierul amintirilor; eşti mai curând aruncat în timp, dar nu-l simți. De la o vreme încolo, când s-a transformat într-o conştiință intens prezentă faptul că eşti muritor, a-ți putea desprinde de lume legăturile create este nu doar o dorință, ci şi o exigență. Cea mai apropiată înțelepciune acum este acceptarea trecutului aşa cum a fost trăit, descoperirea sensurilor lui ascunse şi a resorturilor care te pot ajuta să-ți linişteşti cugetul. Căci numai viața proprie te mai poate salva din frica de necunoscut, numai ea te mai poate mântui.
„Timpul e duşmanul nostru de moarte şi prietenul nostru cel mai intim, e ceea ce posedăm pe deplin şi nu vom reuşi niciodată să luăm în stăpânire, este chinul şi speranța noastră”, notează Jean Améry9. Şi Vasile Băncilă îşi mărturiseşte în multe rânduri afinitatea lui profundă cu ceea ce a trecut, zbuciumul determinat de problema temporalității (la care vibrează orice minte filosofică). Timpul parcurs este asemenea unui prieten care-ți cunoaşte îndeaproape slăbiciunile şi puterile, pe care îl prețuieşti şi de care îți este greu să te desparți: „Abia când timpul a devenit trecut el devine cel mai intim şi mai patetic pentru sufletul meu. Existența cea mai frumoasă e pentru mine în trecut. […] Căci, trecutul e ca un mormânt. Îmi e milă de tot ce a existat.”10
În pofida trecutului rememorat de prezent şi valorificat, în ciuda slăbirii fireşti a gustului pentru viață, omul resimte angoasa şi groaza. Moartea e un fapt unic, evident, care ucide orice formă de libertate individuală. Deşi surprinzi în moduri felurite perspectivele morții, e imposibil ca simțirea ei să treacă în obişnuință. Oricât de intens ai experimenta în viață „despărțirile” de tot ce presupune „a avea”, ca atare a fi ataşat, nu devii mai deschis spre acceptarea „marii despărțiri”, căci ea implică detaşarea, de neînțeles, de ființă11. Pentru Cioran, ca să închei cu un exemplu elocvent, trecerea timpului, prefigurarea morții pe chipurile celorlalți şi felul în care ele îți oglindesc propria moarte devin elemente ale unei spaime necunoscute. Constată dezamăgit, că deşi obsedat întreaga viață de problematica morții, uzura s-a produs doar în planul ideilor, însă apropierea de capătul vieții intensifică teama despărțirii de ea12.
Cea mai frecventă experiență a morții care poate fi verificată în timpul vieții se distinge ca uzură temporală, în trup şi în suflet. Aceasta afectează în mod natural, iar perspectiva degradărilor ei provoacă la asumarea treptată a drumului ireversibil către moarte. Să fii om înseamnă să accepți de la o vreme încolo faptul că eşti timp, că eşti tot mai acut timp, şi tot mai mult exclus din spațiu, aşadar trecător, că existența ta este un parcurs de câteva decenii într-o mare nelimitată de existențe. Orice luptă pentru viață se dovedeşte în acest sens, şi în cele din urmă, un efort zadarnic.
Bătrânul, oricât de inconştient ar trăi, tresare într-o zi la gândul apropierii morții. Încetinirea agilității în gesturi, amorțirea unei mâini, oboseala fizică şi psihică, slăbirea setei de cunoaştere, a voinței şi a dorințelor sunt tot atâtea semne prevestitoare de moarte. Conştientizează că este pieritor şi reacția la îndemână, amăgitoare de multe ori, este să privească îndărăt, retrospectiv, cu regret, dar şi cu speranța că va găsi în trecut un sens, un sprijin, o împlinire. Teama de viitor, în fapt de nesiguranța, absența unui viitor, aduce firesc tendința cufundării înapoia sa, în amintiri dragi, în fapte morale care ar putea da o justificare relativă existenței devenită absurdă dintr-odată. Rememorând momentele vieții îşi aminteşte în realitate de sine, se apropie de sine.
De aceea, cum crede şi Vladimir Jankélévitch în Ireversibilul şi nostalgia3, cei în vârstă fac adesea recurs la memorie. E singurul lucru pe care-l mai pot împlini cu anii lor, lunile lor, zilele lor. Căci sunt la vremea în care posibilitățile, chiar gândite încă de ei, nu mai pot deveni act, în care timpul apare nivelat, monoton, fără suişuri, în care „tu vei muri” se permanentizează, iar „tu vei deveni” trece în imposibilitate. Atributele care încep cu prefixul ne- sau i- se lipesc tot mai bine de chipul celui care îmbătrâneşte. Pentru societate, pentru cultură, pentru semeni, bătrânul este nepriceput, nedorit, ineficace, inapt şi altele de felul acesta4. Omul este ceea ce a fost şi nu mai poate fi altceva, nu mai poate fi ceva în plus, ar adăuga Alexandru Dragomir5. Spațiul îl refuză, îl abandonează. Trecutul devine obiectul iubirii şi idealizării, „timpul captivant”, „îndelungat şi măreț”, „timpul bun”6.
Bătrânețea chinuieşte în toate cazurile, e o „boală incurabilă”, căci este vremea în care omul e nevoit să se despartă încet-încet de lume şi de viața sa, până la ultima speranță. Deşi, ea poate fi, relativ, şi o perioadă plăcută „pentru cei care au izbutit să existe, care au ajuns să fie”7. Slăbirea memoriei, firească de la o anumită vârstă, poate fi interpretată ca o binecuvântare şi o binefacere pentru unii, căci ea lasă sufletul deschis spre contemplație, meditație, viață religioasă şi spirituală8. Consolări iluzorii, „analgezice inofensive” sau nu, bătrânul, prin ele, poate să mai uite puțin de moartea sa iminentă.
Tinerețea ia mult mai uşor faptul morții, mai ales când omul este prins în mrejele unei credințe, într-o dragoste, într-un entuziasm. A fi tânăr însă, implică o atitudine ludică în raport cu viața, căci nu eşti atât de legat de experiențele trecute; timpul nu te-a făcut cu totul prizonierul amintirilor; eşti mai curând aruncat în timp, dar nu-l simți. De la o vreme încolo, când s-a transformat într-o conştiință intens prezentă faptul că eşti muritor, a-ți putea desprinde de lume legăturile create este nu doar o dorință, ci şi o exigență. Cea mai apropiată înțelepciune acum este acceptarea trecutului aşa cum a fost trăit, descoperirea sensurilor lui ascunse şi a resorturilor care te pot ajuta să-ți linişteşti cugetul. Căci numai viața proprie te mai poate salva din frica de necunoscut, numai ea te mai poate mântui.
„Timpul e duşmanul nostru de moarte şi prietenul nostru cel mai intim, e ceea ce posedăm pe deplin şi nu vom reuşi niciodată să luăm în stăpânire, este chinul şi speranța noastră”, notează Jean Améry9. Şi Vasile Băncilă îşi mărturiseşte în multe rânduri afinitatea lui profundă cu ceea ce a trecut, zbuciumul determinat de problema temporalității (la care vibrează orice minte filosofică). Timpul parcurs este asemenea unui prieten care-ți cunoaşte îndeaproape slăbiciunile şi puterile, pe care îl prețuieşti şi de care îți este greu să te desparți: „Abia când timpul a devenit trecut el devine cel mai intim şi mai patetic pentru sufletul meu. Existența cea mai frumoasă e pentru mine în trecut. […] Căci, trecutul e ca un mormânt. Îmi e milă de tot ce a existat.”10
În pofida trecutului rememorat de prezent şi valorificat, în ciuda slăbirii fireşti a gustului pentru viață, omul resimte angoasa şi groaza. Moartea e un fapt unic, evident, care ucide orice formă de libertate individuală. Deşi surprinzi în moduri felurite perspectivele morții, e imposibil ca simțirea ei să treacă în obişnuință. Oricât de intens ai experimenta în viață „despărțirile” de tot ce presupune „a avea”, ca atare a fi ataşat, nu devii mai deschis spre acceptarea „marii despărțiri”, căci ea implică detaşarea, de neînțeles, de ființă11. Pentru Cioran, ca să închei cu un exemplu elocvent, trecerea timpului, prefigurarea morții pe chipurile celorlalți şi felul în care ele îți oglindesc propria moarte devin elemente ale unei spaime necunoscute. Constată dezamăgit, că deşi obsedat întreaga viață de problematica morții, uzura s-a produs doar în planul ideilor, însă apropierea de capătul vieții intensifică teama despărțirii de ea12.