Cartea de religie
Paul Aretzu
O CARTE NĂSCUTĂ DINTR-O MARE CREDIN?Ă
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Teologul american Jaroslav Pelikan este un caz grăitor de convertire din convingere: la vârsta de 74 de ani (în 1997), în urma unei experiențe spirituale deosebit de bogate, a trecut de la luteranism la ortodoxie, după ce, între 1955 şi 1971, coordonase o monumentală lucrare în douăzeci de volume, dedicată teologiei lui Martin Luther, Luther’s Works. În româneşte i-au apărut Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Iisus de-a lungul secolelor şi vastul studiu, elaborat în cinci volume, între 1971 şi 1989, Tradiția creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei.
Credo. Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credință în tradiția creştină (Editura Polirom, Iaşi, 2010, traducere de Mihai-Silviu Chirilă) este rezultatul unor cercetări îndelungate, model de erudiție şi comprehensiune teologică. Lucrarea este riguroasă, alcătuită din patru părți, însoțită de un aparat abundent de surse, note, bibliografie, indici. Ea este gândită să premeargă o colecție impresionantă prin cantitate de Crezuri şi mărturisiri de credință în tradiția creştină (cinci volume).
Prima parte, Definirea crezului şi a mărturisirii, începe cu o imagine aproape literară: „În fiecare duminică, în întreaga lume, milioane şi milioane de creştini recită sau cântă (sau măcar ascultă) un crez sau altul, iar la botezul majorității lor s-a rostit un crez în numele lor sau l-au rostit ei înşişi. De aceea, toți ştim ce este acela un crez – numai să nu ne ceară cineva să îl definim (aşa cum a zis odată Augustin despre timp)” (p. 37). Pentru definirea crezului şi a mărturisirii, se recurge mai întâi, pentru stabilirea unei terminologii neechivoce, la autoritatea etimologiilor, apoi la conținuturi teologice extrase din surse diferite, romano-catolice, ortodoxe, anglicane, protestante. Crezul mai este cunoscut şi sub numele de simbol, simbol de credință, învățătura credinței. Crezul este menit să exprime credința şi doctrina Bisericii. Cel mai vechi text credal este cel numit Crezul Apostolilor, alcătuit în a doua parte a secolului I sau în secolul al II-lea. În perioada de consolidare a Bisericii, cele şapte concilii care au avut loc au afirmat, în primul rând, legătura de continuitate între doctrina Evangheliilor şi Crezurile pe care le-au alcătuit. Crezul de bază a fost promulgat la Conciliul de la Niceea I, în 325, sub autoritatea împăratului Constantin cel Mare. El recunoaşte adevărata credință, venind, prin Apostolul Petru, de la Însuşi Hristos. Deşi textul era definitiv, la Conciliul al II-lea ecumenic de la Constantinopol I (381), crezul, cunoscut şi sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, suferă unele modificări, schimbă verbele de la persoana I plural, la persoana I singular şi formula, legată de Duhul Sfânt, „de la Tatăl”, cu formula „de la Tatăl şi de la Fiul”. Conciliul al treilea ecumenic de la Efes (431), la intervenția hotărâtă a lui Chiril al Alexandriei, revine la textul de la Niceea, combătând erezia lui Nestorie. Tot la acest conciliu s-a stabilit ca învățătură normativă a Bisericii calitatea de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) a Fecioarei Maria, adăugându-se crezului. Conciliul al patrulea ecumenic de la Calcedon (451) recunoaşte unitatea Crezului de la Niceea şi a Crezului niceo-constantinopolitan. Conciliul al cincilea ecumenic de la Constantinopol II (553) recunoaşte autoritatea crezului celor 318 Sfinți Părinți de la Niceea. Conciliul al şaselea ecumenic de la Constantinopol III (680-681) combate erezia monoteistă. Conciliul al şaptelea ecumenic de la Niceea II (787) reinstaurează cultul icoanelor. Deşi se păstrează tradiția crezurilor anterioare, se adaugă celor noi unele clarificări doctrinale: „Pentru că, într-o formă sau alta, relația dintre continuitate şi schimbare a fost o preocupare centrată a gândirii creştine încă de la începuturi. Toți cei patru evanghelişti, mai cu seamă Matei, depun eforturi mari în descrierea evenimentelor care au constituit ceea ce apostolul Pavel numeşte «noul legământ», pentru a afirma continuitatea vieții şi mesajului lui Iisus Hristos cu revelația care i se dăduse lui Moise şi profeților ca parte a vechiului legământ cu Israel.” (p. 50). Teologul identifică în cristalizarea doctrinei ortodoxe o întrepătrundere între continuitate şi schimbare, constatată în oscilațiile, în frământările, în căutările şi completările dogmatice prezente în cele şapte concilii, şi mai ales în luptele cu mişcările eretice. Dintre problemele fundamentale ridicate de dinamica necontenită a continuității şi a schimbării fac parte: dogma Treimii, dubla natură a lui Hristos, disputa icoanelor, doctrina Duhului Sfânt. De fapt, Părinții apără tocmai consecvența, disputele manifestându-se între trunchiul Bisericii şi lăstarii eretici. Pentru Grigorie de Nyssa, progresul este „mişcarea sufletului uman în ascensiunea sa către Dumnezeu”. Însuşi Domnul, prin dubla Sa natură, dumnezeiască şi omenească, este modelul continuității şi al schimbării, autorul citând din Evanghelia după Luca 2,52: „Şi Iisus sporea cu înțelepciunea, şi cu vârsta, şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”.
Imperativul credal şi confesional constă în a crede, dar şi în a mărturisi credința, aşa cum găsim în Psaltire (Ps. 115,1) şi cum Apostolul Pavel îi îndeamnă pe corinteni (2 Cor. 4,13). În tratatul Despre credință şi crez, Augustin notează că: „nu ne putem asigura mântuirea decât dacă… ne facem pe noi înşine profesiune a credinței pe care o purtăm în inimă…”. În Răsărit, Petru Movilă redactează Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe. Cele două corelative, a crede şi a mărturisi, sunt combinate adesea cu un al treilea termen, a învăța. Protestanții folosesc şi ei formula de credință, mărturisire şi învățătură. Imperativul credal şi confesional se păstrează şi în grupări din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, apărute în afara ortodoxiei, catolicismului sau protestantismului. Pornind de la doctrina lui Augustin, multe mărturisiri ale Reformei definesc credința ca un har mântuitor, ca revelație, asumată în inimă prin cuvântul evanghelic. Bun cunoscător al celor mai delicate aspecte interconfesionale, spirit ecumenic autentic, autorul urmăreşte cele mai fine diferențe dintre crezuri şi mărturisiri de credință creştine, interpretându-le teologic, atât în sincronie, cât şi în evoluție istorică. Pentru toți teologii, credința mărturisită este „un conținut obiectiv, ceva ce trebuie învățat, memorat şi cunoscut, ceva ce trebuie acceptat ca autoritate, recunoscut ca adevăr divin şi apărat ca atare împotriva «celor ce neagă credința» – fiind, desigur, în mod evident şi suprem, o declarare personală şi existențială a ascultării şi încrederii în Dumnezeu şi în cuvântul Său revelat” (p. 71). Deosebit de celelalte Biserici, Reforma susține doctrina îndreptării numai prin credință (sola fide), recurgând numai la textele sacre (sola Scriptura). Distincția dintre crezul folosit în Răsărit şi cel din Apus porneşte de la proveniența lor, primul dintr-un crez catehetic şi baptistmal (de aceea foloseşte singularul), al doilea dintr-un crez liturgic (folosind pluralul eclesiastic). Modelul de mărturisire este Hristos, Care în fața lui Pilat din Pont a spus: „Pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul” (In. 18, 37), şi, apoi, „Oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui din ceruri. Dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea tatălui Care este în ceruri.” (Mt. 10,32-33). Cel ce trebuie mărturisit şi crezut este Domnul Iisus Hristos. Credința este „mai presus de toate un devotament personal față de un Dumnezeu personal, descoperit în Hristos şi prezent în Biserică prin Sfântul Duh” (p. 89). După Eusebiu din Cezareea, Hristos este preot, rege şi proroc. Ca preot, se aduce jertfă de mântuire pe Sine, pe altarul Crucii, după cum leviții aduceau jertfă în templu. Pentru ortodocşi şi romano-catolici, jertfa Sa se continuă, în liturghie, prin împărtăşanie. Ca rege, anunță înfrângerea răului şi venirea Împărăției lui Dumnezeu, prin întoarcerea Sa şi prin judecata finală. Ca profet, Iisus ne transmite adevărata învățătură a lui Dumnezeu sau doctrina, revelată în Scriptură: „Duhul Sfânt vorbeşte în Scriptură” (Mărturisirea de credință de la Westminster, 1647). Numeroasele mărturisiri protestante nu recunosc autoritatea tradiției, nici insuflarea acesteia, situându-se pe o poziție combativă, socotind învățăturile părinților simple judecăți omeneşti. Protestanții nu socotesc Biserica drept obiect al credinței şi mărturisirii, cum se enunță în Crezul niceo-constantinopolitan, ci ca realitate invizibilă, formată din suma credincioşilor. În bisericile apostolice se respecta preoția considerată ca succesiune a Apostolilor, episcopii având rolul de păzitori ai doctrinei. Augustin a susținut preoția. Biserica tradițională a fost organizată în cinci patriarhate, egale ierarhic, Alexandria, Antiohia, Constantinopol, Ierusalim, Roma, Ierusalimului revenindu-i calitatea de primat, fiind locul de pornire al celorlalte Biserici. În privința crezului şi a dogmei, marea schismă a fost declanşată de Filioque, la care s-au adăugat apoi diferențe privind orânduiala bisericească. După Reforma protestantă, diviziunile ce s-au format au avut nevoie să-şi exprime doctrinele şi mărturisirile adecvate. Ca urmare, în sfera protestantismului, având în vedere sistemul de organizare bisericească, episcopală, prezbiterială şi congregațională, s-a invocat tot mai frecvent perspectiva ecumenică.
Partea a doua a cărții se ocupă de istoricul crezurilor şi al mărturisirilor. Forme preliminare ale crezurilor se regăsesc în tradiția iudaică, în Şema („Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru, Domnul este unul”). Şi în Islam există mărturisirea Şahadah („Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu iar Mohamed este trimisul Său”). Apariția şi înmulțirea crezurilor şi a mărturisirilor de credință au fost determinate de patru factori care s-au interactivat, exegeză, rugăciune, polemică şi politică. Crezurile şi mărturisirile se raportează la hermeneutica biblică, clarificând şi clasificând terminologia scripturistică. Nu trebuie nesocotită întâietatea pe care o are în viața credinciosului rugăciunea, în detrimentul crezului sau a mărturisirii de credință. Unele dispute reformate s-au purtat în legătură cu apa din botez şi cu pâinea şi vinul din euharistie, despre care s-a spus că au funcții sacramentale, dar nu-şi pot schimba substanța şi natura lor. Discuții au fost şi cu privire la invocarea numai a Tatălui, în Rugăciunea Domnească. Poziția iconoclastă revine în unele mărturisiri protestante. Un teolog din secolul al V-lea enunță: „regula rugăciunii este regula credinței” (lex orandi lex credendi). Jaroslav Pelikan consideră că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este o formă credală perfectă, conținând Crezul niceo-constantinopolitan, mărturisirea euharistică şi afirmația hristologică „Cred, Doamne, şi mărturisesc […]”. Pseudo-Dionisie Areopagitul spune despre crez: „Acest imn este numit uneori mărturisire a laudei, alteori simbol al adorării, alteori – şi aici cred că ne apropiem de cele dumnezeieşti – o mulțumire ierarhică, pentru că acest imn este un rezumat al tuturor darurilor binecuvântate pe care le primim de la Dumnezeu” (p. 172). În grupările protestante s-a încercat găsirea unei formule a concordiei doctrinale, printr-o mărturisire comună, sursă însă de nesfârşite disensiuni. Toma d’Aquino enunță teoria despre implicit şi explicit, socotind crezurile ulterioare ca adausuri conținute în cel inițial (Crezul Apostolilor), devenite însă operabile în timp. Tradiția credală şi cea a conciliilor ecumenice a sancționat doctrinele eretice prin anatema: „Astfel continuă folosirea anatemei – de la un conciliu la altul, de la un crez la următorul, în Răsărit şi în Apus, înainte de Reformă şi după ea, în protestantism nu mai puțin decât în romano-catolicism şi în ortodoxia răsăriteană” (p. 180). În Crezul niceean se susține cu claritate doctrina trinitară şi natura teantropică a lui Iisus Hristos, punându-se astfel bazele unui tipar credal şi de mărturisire ecumenică. Modelul concordiei se află în Conciliul de la Calcedon (452). Cele mai multe anateme exprimă de fapt atitudini polemice. Principalul motiv al despărțirii dintre ortodoxie şi creştinătatea occidentală este Filioque, care pare insurmontabil, pe lângă altele aplanabile (homoousios – consubstanțialitatea – şi sola fide). Un alt aspect priveşte imixtiunile politice în susținerea crezurilor şi mărturisirilor, începând cu Niceea, în timpul împăratului Constantin cel Mare. Relațiile dintre Biserică şi regimurile politice au fost fie prietenoase, fie ostile. Există, fără îndoială, şi o politică a religiei, reflectată în crezuri şi mărturisiri. Deşi Evanghelia vorbeşte despre obligația față de cezar, iar în Epistola către Romani se cere supunere față de stăpânire, credința se datorează unuia Domn Iisus Hristos. De asemenea, sinoadele decretează, cu hotărâre, autonomia Bisericii, neamestecul laicilor în viața bisericească. Invocându-se Regele David, se susține datoria conducătorilor, a demnitarilor de a sprijini adevărata religie. Unele mărturisiri consideră că o realitate istorică nouă cere alte reguli, deduse din discernământul rațiunii umane. Şi educarea corectă a copiilor face parte din preocuparea politică şi teologică a crezurilor, catehismelor şi conciliilor.
În Biserica primară se susținea unitatea doctrinară, consecventă unei singure mărturisiri, diversitatea însemnând abatere de la dreapta credință, adică erezie. Reforma, însă, manifestându-se într-un Imperiu Roman de Apus federalizat, a produs pluralitate confesională şi emiterea unui număr impresionant de mărturisiri. Conciliul Vatican II (1965) a proclamat şi el libertatea de conştiință religioasă, condamnând şi asumând abuzurile care s-au făcut în trecutul creştinismului, incompatibile cu spiritul Evangheliei.
Partea a treia a studiului se ocupă de Autoritatea crezurilor şi a mărturisirilor. Urmărind relația, de-a lungul istoriei, dintre Scriptură şi tradiție, autoritatea crezurilor şi a mărturisirilor se dovedeşte relativă. Protestanții, care afirmă ca doctrină sola Scriptura, contestă valabilitatea tradiției şi a oricărui fel de învățătură creştină, socotind suficientă autoritatea Evangheliei. Primele concilii ecumenice au promulgat dogme normative creştine şi au fundamentat legislația eclesială (prin legi morale, administrative şi liturgice). Dogma credală are statut de lege bisericească. În elaborarea credală, o etapă preliminară este dezbaterea, adesea controversată. Autoritatea crezurilor se verifică prin receptare, un fel de ratificare dată de aplicabilitatea acestora. După cum s-au folosit reguli pentru hermeneutica textelor scripturale, Biserica a stabilit reguli ale hermeneuticii crezurilor şi mărturisirilor. Aspectul pur dogmatic al crezurilor şi mărturisirilor a produs, ca reacție, susținerea, mai curând, a aspectului practic al învățăturii lui Hristos, adică a faptelor bune, a ascultării, a comportamentului moral. Faptele bune trebuie însă însoțite şi susținute continuu de credință, de respectarea cuvântului lui Dumnezeu şi de slava lui Dumnezeu. Biserica reformată acordă un loc important predicării Sfintei Evanghelii şi a învățăturii creştine: „Crezuri şi fapte, credință şi lucrări, taină şi disciplină, predicarea ortodoxiei şi predicarea moralității – toate au, pentru mărturisirile reformate, legătură între ele” (p. 254). Bisericile creştine, de orice fel ar fi, susțin toate iubirea, față de Domnul Dumnezeu şi față de aproapele. Modelul iubirii este Însuşi Dumnezeu. Crezurile timpurii au fost scrise în greacă şi în latină. După Reformă s-au folosit limbile vernaculare. Biserica este formată, în ultimă instanță, de plinătatea credincioşilor.
Partea a patra, Istoria crezurilor şi a mărturisirilor, studiază momentele importante ale temei, Biserica primară, Ortodoxia răsăriteană, Occidentul medieval, Epoca Reformei, Creştinismul modern, scoțând în evidență caracteristicile, deja prefigurate, ale fiecăruia, dar şi relația crezurilor şi mărturisirilor cu celelalte domenii ale istoriei creştinătății, istoria doctrinei, a liturghiei şi a legii bisericeşti. În domeniul crezurilor, perioada Bisericii primare cuprinde conciliile ecumenice. Crezul a fost, inițial, o formulă a credinței pronunțată la botez. Apostolul Pavel stabileşte tradiția ca formă de transmitere a învățăturii: „Am primit de la Domnul ceea ce v-am dat vouă” (1 Cor. 11, 23+25). Crezurile apără învățătura, dar veghează şi la puritatea ei. Înainte de a se înălța, Iisus Hristos îndeamnă apostolii să dea curs unei strategii de evanghelizare şi de predicare apologetică, apărând doctrina creştină de cei care o atacau sau o denaturau. Ortodoxia răsăriteană este fidelă tradiției, declarându-se succesoarea Sfinților Apostoli. De aceea nu a avut nevoie de numeroase crezuri şi mărturisiri, cum s-a întâmplat în celelalte comuniuni. Ocupația islamică îndelungată nu i-a alterat credința. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur conține o întreagă teologie, incluzând Crezul şi Rugăciunea Domnească. În ea se regăsesc doctrina Treimii, doctrina Duhului Sfânt, doctrina despre Theotokos şi Pururi Fecioara Maria, doctrina celor două naturi, două voințe şi două lucrări în Hristos, doctrina sfintelor icoane.
Evul Mediu occidental este socotit epoca credinței. Biserica Occidentală a receptat cu prioritate Crezul Apostolilor. Gândirea creştină occidentală, în perioada medievală, a fost reprezentată de Augustin de Hippona. El a susținut doctrina despre păcat şi har (despre predestinare), dar ceea ce a produs despărțirea totală de Răsărit a fost doctrina Sfintei Treimi, susținând purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque), formulare aflată şi în Crezul atanasian. Privitor la taine, poziția Bisericii apusene este cuprinsă succint în Bula unirii cu armenii (Conciliul de la Florența, 1439): „Prin botez renaştem spiritual; prin mirungere creştem în har şi ne întărim în credință. Odată renăscuți şi întăriți, suntem hrăniți cu hrana dumnezeieştii euharistii. Dar dacă prin păcat căpătăm o boală a sufletului, suntem vindecați spiritual prin pocăință. În mod spiritual, dar şi trupeşte, după cum îi convine sufletului, prin maslu. Prin preoție este condusă şi extinsă spiritual Biserica; prin căsătorie ea creşte trupeşte.” (p. 372). Gândirea şi doctrina creştină medievală sunt reflectate în patru opere fundamentale ale epocii: Cur deus homo a lui Anselm de Canterbury, Sentințele lui Petru Lombardul, Summa Theologica a lui Toma d’Aquino şi Divina Commedia a lui Dante Aligheri.
Bisericile Reformei recunosc trei crezuri primare (Crezul niceean, Crezul lui Atanasie şi Crezul Apostolilor) şi mărturisirile particulare care, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au proliferat considerabil. Inventarea tiparului a făcut ca şi numărul Bibliilor vernaculare să crească, înlesnind accesul oamenilor la textele sacre.
În creştinătatea modernă tendința tot mai evidentă este de secularizare. Cu toate acestea, s-au formulat numeroase expuneri ale credinței. Radicalizând Reforma, mulți şi-au exprimat antipatia, chiar ostilitatea, față de crezuri şi mărturisiri, considerând că nu-i mai reprezintă. Se remarcă însă creşterea efortului ecumenic. În final, cercetătorul arată un optimism rezervat, susținând că Dumnezeu continuă să comunice, în chip direct, prin creația sa, prin modelul creştin, prin umanitate.
Cartea lui Jaroslav Pelikan uimeşte prin cantitatea informației şi prin finețea comentariului, făcând o vastă incursiune în istoricul crezurilor şi mărturisirilor de credință, dar şi contextualizând, dând relief fenomenelor religioase, procurându-ne o mare panoramă a energiilor credinței. Este adevărat că ponderea o are spațiul protestant, de unde şi provine autorul, dar eforturile sale de cuprindere integrală sunt încununate de succes. Şi limbajul exegetic este specific confesiunilor occidentale. Cu toate acestea, convertirea sa târzie la ortodoxie, după ce a disecat cu atâta minuțiozitate teologică şi istorică diversitatea doctrinară a creştinismului, vorbeşte de la sine.
Credo. Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credință în tradiția creştină (Editura Polirom, Iaşi, 2010, traducere de Mihai-Silviu Chirilă) este rezultatul unor cercetări îndelungate, model de erudiție şi comprehensiune teologică. Lucrarea este riguroasă, alcătuită din patru părți, însoțită de un aparat abundent de surse, note, bibliografie, indici. Ea este gândită să premeargă o colecție impresionantă prin cantitate de Crezuri şi mărturisiri de credință în tradiția creştină (cinci volume).
Prima parte, Definirea crezului şi a mărturisirii, începe cu o imagine aproape literară: „În fiecare duminică, în întreaga lume, milioane şi milioane de creştini recită sau cântă (sau măcar ascultă) un crez sau altul, iar la botezul majorității lor s-a rostit un crez în numele lor sau l-au rostit ei înşişi. De aceea, toți ştim ce este acela un crez – numai să nu ne ceară cineva să îl definim (aşa cum a zis odată Augustin despre timp)” (p. 37). Pentru definirea crezului şi a mărturisirii, se recurge mai întâi, pentru stabilirea unei terminologii neechivoce, la autoritatea etimologiilor, apoi la conținuturi teologice extrase din surse diferite, romano-catolice, ortodoxe, anglicane, protestante. Crezul mai este cunoscut şi sub numele de simbol, simbol de credință, învățătura credinței. Crezul este menit să exprime credința şi doctrina Bisericii. Cel mai vechi text credal este cel numit Crezul Apostolilor, alcătuit în a doua parte a secolului I sau în secolul al II-lea. În perioada de consolidare a Bisericii, cele şapte concilii care au avut loc au afirmat, în primul rând, legătura de continuitate între doctrina Evangheliilor şi Crezurile pe care le-au alcătuit. Crezul de bază a fost promulgat la Conciliul de la Niceea I, în 325, sub autoritatea împăratului Constantin cel Mare. El recunoaşte adevărata credință, venind, prin Apostolul Petru, de la Însuşi Hristos. Deşi textul era definitiv, la Conciliul al II-lea ecumenic de la Constantinopol I (381), crezul, cunoscut şi sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, suferă unele modificări, schimbă verbele de la persoana I plural, la persoana I singular şi formula, legată de Duhul Sfânt, „de la Tatăl”, cu formula „de la Tatăl şi de la Fiul”. Conciliul al treilea ecumenic de la Efes (431), la intervenția hotărâtă a lui Chiril al Alexandriei, revine la textul de la Niceea, combătând erezia lui Nestorie. Tot la acest conciliu s-a stabilit ca învățătură normativă a Bisericii calitatea de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) a Fecioarei Maria, adăugându-se crezului. Conciliul al patrulea ecumenic de la Calcedon (451) recunoaşte unitatea Crezului de la Niceea şi a Crezului niceo-constantinopolitan. Conciliul al cincilea ecumenic de la Constantinopol II (553) recunoaşte autoritatea crezului celor 318 Sfinți Părinți de la Niceea. Conciliul al şaselea ecumenic de la Constantinopol III (680-681) combate erezia monoteistă. Conciliul al şaptelea ecumenic de la Niceea II (787) reinstaurează cultul icoanelor. Deşi se păstrează tradiția crezurilor anterioare, se adaugă celor noi unele clarificări doctrinale: „Pentru că, într-o formă sau alta, relația dintre continuitate şi schimbare a fost o preocupare centrată a gândirii creştine încă de la începuturi. Toți cei patru evanghelişti, mai cu seamă Matei, depun eforturi mari în descrierea evenimentelor care au constituit ceea ce apostolul Pavel numeşte «noul legământ», pentru a afirma continuitatea vieții şi mesajului lui Iisus Hristos cu revelația care i se dăduse lui Moise şi profeților ca parte a vechiului legământ cu Israel.” (p. 50). Teologul identifică în cristalizarea doctrinei ortodoxe o întrepătrundere între continuitate şi schimbare, constatată în oscilațiile, în frământările, în căutările şi completările dogmatice prezente în cele şapte concilii, şi mai ales în luptele cu mişcările eretice. Dintre problemele fundamentale ridicate de dinamica necontenită a continuității şi a schimbării fac parte: dogma Treimii, dubla natură a lui Hristos, disputa icoanelor, doctrina Duhului Sfânt. De fapt, Părinții apără tocmai consecvența, disputele manifestându-se între trunchiul Bisericii şi lăstarii eretici. Pentru Grigorie de Nyssa, progresul este „mişcarea sufletului uman în ascensiunea sa către Dumnezeu”. Însuşi Domnul, prin dubla Sa natură, dumnezeiască şi omenească, este modelul continuității şi al schimbării, autorul citând din Evanghelia după Luca 2,52: „Şi Iisus sporea cu înțelepciunea, şi cu vârsta, şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”.
Imperativul credal şi confesional constă în a crede, dar şi în a mărturisi credința, aşa cum găsim în Psaltire (Ps. 115,1) şi cum Apostolul Pavel îi îndeamnă pe corinteni (2 Cor. 4,13). În tratatul Despre credință şi crez, Augustin notează că: „nu ne putem asigura mântuirea decât dacă… ne facem pe noi înşine profesiune a credinței pe care o purtăm în inimă…”. În Răsărit, Petru Movilă redactează Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe. Cele două corelative, a crede şi a mărturisi, sunt combinate adesea cu un al treilea termen, a învăța. Protestanții folosesc şi ei formula de credință, mărturisire şi învățătură. Imperativul credal şi confesional se păstrează şi în grupări din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, apărute în afara ortodoxiei, catolicismului sau protestantismului. Pornind de la doctrina lui Augustin, multe mărturisiri ale Reformei definesc credința ca un har mântuitor, ca revelație, asumată în inimă prin cuvântul evanghelic. Bun cunoscător al celor mai delicate aspecte interconfesionale, spirit ecumenic autentic, autorul urmăreşte cele mai fine diferențe dintre crezuri şi mărturisiri de credință creştine, interpretându-le teologic, atât în sincronie, cât şi în evoluție istorică. Pentru toți teologii, credința mărturisită este „un conținut obiectiv, ceva ce trebuie învățat, memorat şi cunoscut, ceva ce trebuie acceptat ca autoritate, recunoscut ca adevăr divin şi apărat ca atare împotriva «celor ce neagă credința» – fiind, desigur, în mod evident şi suprem, o declarare personală şi existențială a ascultării şi încrederii în Dumnezeu şi în cuvântul Său revelat” (p. 71). Deosebit de celelalte Biserici, Reforma susține doctrina îndreptării numai prin credință (sola fide), recurgând numai la textele sacre (sola Scriptura). Distincția dintre crezul folosit în Răsărit şi cel din Apus porneşte de la proveniența lor, primul dintr-un crez catehetic şi baptistmal (de aceea foloseşte singularul), al doilea dintr-un crez liturgic (folosind pluralul eclesiastic). Modelul de mărturisire este Hristos, Care în fața lui Pilat din Pont a spus: „Pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul” (In. 18, 37), şi, apoi, „Oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui din ceruri. Dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea tatălui Care este în ceruri.” (Mt. 10,32-33). Cel ce trebuie mărturisit şi crezut este Domnul Iisus Hristos. Credința este „mai presus de toate un devotament personal față de un Dumnezeu personal, descoperit în Hristos şi prezent în Biserică prin Sfântul Duh” (p. 89). După Eusebiu din Cezareea, Hristos este preot, rege şi proroc. Ca preot, se aduce jertfă de mântuire pe Sine, pe altarul Crucii, după cum leviții aduceau jertfă în templu. Pentru ortodocşi şi romano-catolici, jertfa Sa se continuă, în liturghie, prin împărtăşanie. Ca rege, anunță înfrângerea răului şi venirea Împărăției lui Dumnezeu, prin întoarcerea Sa şi prin judecata finală. Ca profet, Iisus ne transmite adevărata învățătură a lui Dumnezeu sau doctrina, revelată în Scriptură: „Duhul Sfânt vorbeşte în Scriptură” (Mărturisirea de credință de la Westminster, 1647). Numeroasele mărturisiri protestante nu recunosc autoritatea tradiției, nici insuflarea acesteia, situându-se pe o poziție combativă, socotind învățăturile părinților simple judecăți omeneşti. Protestanții nu socotesc Biserica drept obiect al credinței şi mărturisirii, cum se enunță în Crezul niceo-constantinopolitan, ci ca realitate invizibilă, formată din suma credincioşilor. În bisericile apostolice se respecta preoția considerată ca succesiune a Apostolilor, episcopii având rolul de păzitori ai doctrinei. Augustin a susținut preoția. Biserica tradițională a fost organizată în cinci patriarhate, egale ierarhic, Alexandria, Antiohia, Constantinopol, Ierusalim, Roma, Ierusalimului revenindu-i calitatea de primat, fiind locul de pornire al celorlalte Biserici. În privința crezului şi a dogmei, marea schismă a fost declanşată de Filioque, la care s-au adăugat apoi diferențe privind orânduiala bisericească. După Reforma protestantă, diviziunile ce s-au format au avut nevoie să-şi exprime doctrinele şi mărturisirile adecvate. Ca urmare, în sfera protestantismului, având în vedere sistemul de organizare bisericească, episcopală, prezbiterială şi congregațională, s-a invocat tot mai frecvent perspectiva ecumenică.
Partea a doua a cărții se ocupă de istoricul crezurilor şi al mărturisirilor. Forme preliminare ale crezurilor se regăsesc în tradiția iudaică, în Şema („Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru, Domnul este unul”). Şi în Islam există mărturisirea Şahadah („Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu iar Mohamed este trimisul Său”). Apariția şi înmulțirea crezurilor şi a mărturisirilor de credință au fost determinate de patru factori care s-au interactivat, exegeză, rugăciune, polemică şi politică. Crezurile şi mărturisirile se raportează la hermeneutica biblică, clarificând şi clasificând terminologia scripturistică. Nu trebuie nesocotită întâietatea pe care o are în viața credinciosului rugăciunea, în detrimentul crezului sau a mărturisirii de credință. Unele dispute reformate s-au purtat în legătură cu apa din botez şi cu pâinea şi vinul din euharistie, despre care s-a spus că au funcții sacramentale, dar nu-şi pot schimba substanța şi natura lor. Discuții au fost şi cu privire la invocarea numai a Tatălui, în Rugăciunea Domnească. Poziția iconoclastă revine în unele mărturisiri protestante. Un teolog din secolul al V-lea enunță: „regula rugăciunii este regula credinței” (lex orandi lex credendi). Jaroslav Pelikan consideră că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este o formă credală perfectă, conținând Crezul niceo-constantinopolitan, mărturisirea euharistică şi afirmația hristologică „Cred, Doamne, şi mărturisesc […]”. Pseudo-Dionisie Areopagitul spune despre crez: „Acest imn este numit uneori mărturisire a laudei, alteori simbol al adorării, alteori – şi aici cred că ne apropiem de cele dumnezeieşti – o mulțumire ierarhică, pentru că acest imn este un rezumat al tuturor darurilor binecuvântate pe care le primim de la Dumnezeu” (p. 172). În grupările protestante s-a încercat găsirea unei formule a concordiei doctrinale, printr-o mărturisire comună, sursă însă de nesfârşite disensiuni. Toma d’Aquino enunță teoria despre implicit şi explicit, socotind crezurile ulterioare ca adausuri conținute în cel inițial (Crezul Apostolilor), devenite însă operabile în timp. Tradiția credală şi cea a conciliilor ecumenice a sancționat doctrinele eretice prin anatema: „Astfel continuă folosirea anatemei – de la un conciliu la altul, de la un crez la următorul, în Răsărit şi în Apus, înainte de Reformă şi după ea, în protestantism nu mai puțin decât în romano-catolicism şi în ortodoxia răsăriteană” (p. 180). În Crezul niceean se susține cu claritate doctrina trinitară şi natura teantropică a lui Iisus Hristos, punându-se astfel bazele unui tipar credal şi de mărturisire ecumenică. Modelul concordiei se află în Conciliul de la Calcedon (452). Cele mai multe anateme exprimă de fapt atitudini polemice. Principalul motiv al despărțirii dintre ortodoxie şi creştinătatea occidentală este Filioque, care pare insurmontabil, pe lângă altele aplanabile (homoousios – consubstanțialitatea – şi sola fide). Un alt aspect priveşte imixtiunile politice în susținerea crezurilor şi mărturisirilor, începând cu Niceea, în timpul împăratului Constantin cel Mare. Relațiile dintre Biserică şi regimurile politice au fost fie prietenoase, fie ostile. Există, fără îndoială, şi o politică a religiei, reflectată în crezuri şi mărturisiri. Deşi Evanghelia vorbeşte despre obligația față de cezar, iar în Epistola către Romani se cere supunere față de stăpânire, credința se datorează unuia Domn Iisus Hristos. De asemenea, sinoadele decretează, cu hotărâre, autonomia Bisericii, neamestecul laicilor în viața bisericească. Invocându-se Regele David, se susține datoria conducătorilor, a demnitarilor de a sprijini adevărata religie. Unele mărturisiri consideră că o realitate istorică nouă cere alte reguli, deduse din discernământul rațiunii umane. Şi educarea corectă a copiilor face parte din preocuparea politică şi teologică a crezurilor, catehismelor şi conciliilor.
În Biserica primară se susținea unitatea doctrinară, consecventă unei singure mărturisiri, diversitatea însemnând abatere de la dreapta credință, adică erezie. Reforma, însă, manifestându-se într-un Imperiu Roman de Apus federalizat, a produs pluralitate confesională şi emiterea unui număr impresionant de mărturisiri. Conciliul Vatican II (1965) a proclamat şi el libertatea de conştiință religioasă, condamnând şi asumând abuzurile care s-au făcut în trecutul creştinismului, incompatibile cu spiritul Evangheliei.
Partea a treia a studiului se ocupă de Autoritatea crezurilor şi a mărturisirilor. Urmărind relația, de-a lungul istoriei, dintre Scriptură şi tradiție, autoritatea crezurilor şi a mărturisirilor se dovedeşte relativă. Protestanții, care afirmă ca doctrină sola Scriptura, contestă valabilitatea tradiției şi a oricărui fel de învățătură creştină, socotind suficientă autoritatea Evangheliei. Primele concilii ecumenice au promulgat dogme normative creştine şi au fundamentat legislația eclesială (prin legi morale, administrative şi liturgice). Dogma credală are statut de lege bisericească. În elaborarea credală, o etapă preliminară este dezbaterea, adesea controversată. Autoritatea crezurilor se verifică prin receptare, un fel de ratificare dată de aplicabilitatea acestora. După cum s-au folosit reguli pentru hermeneutica textelor scripturale, Biserica a stabilit reguli ale hermeneuticii crezurilor şi mărturisirilor. Aspectul pur dogmatic al crezurilor şi mărturisirilor a produs, ca reacție, susținerea, mai curând, a aspectului practic al învățăturii lui Hristos, adică a faptelor bune, a ascultării, a comportamentului moral. Faptele bune trebuie însă însoțite şi susținute continuu de credință, de respectarea cuvântului lui Dumnezeu şi de slava lui Dumnezeu. Biserica reformată acordă un loc important predicării Sfintei Evanghelii şi a învățăturii creştine: „Crezuri şi fapte, credință şi lucrări, taină şi disciplină, predicarea ortodoxiei şi predicarea moralității – toate au, pentru mărturisirile reformate, legătură între ele” (p. 254). Bisericile creştine, de orice fel ar fi, susțin toate iubirea, față de Domnul Dumnezeu şi față de aproapele. Modelul iubirii este Însuşi Dumnezeu. Crezurile timpurii au fost scrise în greacă şi în latină. După Reformă s-au folosit limbile vernaculare. Biserica este formată, în ultimă instanță, de plinătatea credincioşilor.
Partea a patra, Istoria crezurilor şi a mărturisirilor, studiază momentele importante ale temei, Biserica primară, Ortodoxia răsăriteană, Occidentul medieval, Epoca Reformei, Creştinismul modern, scoțând în evidență caracteristicile, deja prefigurate, ale fiecăruia, dar şi relația crezurilor şi mărturisirilor cu celelalte domenii ale istoriei creştinătății, istoria doctrinei, a liturghiei şi a legii bisericeşti. În domeniul crezurilor, perioada Bisericii primare cuprinde conciliile ecumenice. Crezul a fost, inițial, o formulă a credinței pronunțată la botez. Apostolul Pavel stabileşte tradiția ca formă de transmitere a învățăturii: „Am primit de la Domnul ceea ce v-am dat vouă” (1 Cor. 11, 23+25). Crezurile apără învățătura, dar veghează şi la puritatea ei. Înainte de a se înălța, Iisus Hristos îndeamnă apostolii să dea curs unei strategii de evanghelizare şi de predicare apologetică, apărând doctrina creştină de cei care o atacau sau o denaturau. Ortodoxia răsăriteană este fidelă tradiției, declarându-se succesoarea Sfinților Apostoli. De aceea nu a avut nevoie de numeroase crezuri şi mărturisiri, cum s-a întâmplat în celelalte comuniuni. Ocupația islamică îndelungată nu i-a alterat credința. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur conține o întreagă teologie, incluzând Crezul şi Rugăciunea Domnească. În ea se regăsesc doctrina Treimii, doctrina Duhului Sfânt, doctrina despre Theotokos şi Pururi Fecioara Maria, doctrina celor două naturi, două voințe şi două lucrări în Hristos, doctrina sfintelor icoane.
Evul Mediu occidental este socotit epoca credinței. Biserica Occidentală a receptat cu prioritate Crezul Apostolilor. Gândirea creştină occidentală, în perioada medievală, a fost reprezentată de Augustin de Hippona. El a susținut doctrina despre păcat şi har (despre predestinare), dar ceea ce a produs despărțirea totală de Răsărit a fost doctrina Sfintei Treimi, susținând purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque), formulare aflată şi în Crezul atanasian. Privitor la taine, poziția Bisericii apusene este cuprinsă succint în Bula unirii cu armenii (Conciliul de la Florența, 1439): „Prin botez renaştem spiritual; prin mirungere creştem în har şi ne întărim în credință. Odată renăscuți şi întăriți, suntem hrăniți cu hrana dumnezeieştii euharistii. Dar dacă prin păcat căpătăm o boală a sufletului, suntem vindecați spiritual prin pocăință. În mod spiritual, dar şi trupeşte, după cum îi convine sufletului, prin maslu. Prin preoție este condusă şi extinsă spiritual Biserica; prin căsătorie ea creşte trupeşte.” (p. 372). Gândirea şi doctrina creştină medievală sunt reflectate în patru opere fundamentale ale epocii: Cur deus homo a lui Anselm de Canterbury, Sentințele lui Petru Lombardul, Summa Theologica a lui Toma d’Aquino şi Divina Commedia a lui Dante Aligheri.
Bisericile Reformei recunosc trei crezuri primare (Crezul niceean, Crezul lui Atanasie şi Crezul Apostolilor) şi mărturisirile particulare care, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au proliferat considerabil. Inventarea tiparului a făcut ca şi numărul Bibliilor vernaculare să crească, înlesnind accesul oamenilor la textele sacre.
În creştinătatea modernă tendința tot mai evidentă este de secularizare. Cu toate acestea, s-au formulat numeroase expuneri ale credinței. Radicalizând Reforma, mulți şi-au exprimat antipatia, chiar ostilitatea, față de crezuri şi mărturisiri, considerând că nu-i mai reprezintă. Se remarcă însă creşterea efortului ecumenic. În final, cercetătorul arată un optimism rezervat, susținând că Dumnezeu continuă să comunice, în chip direct, prin creația sa, prin modelul creştin, prin umanitate.
Cartea lui Jaroslav Pelikan uimeşte prin cantitatea informației şi prin finețea comentariului, făcând o vastă incursiune în istoricul crezurilor şi mărturisirilor de credință, dar şi contextualizând, dând relief fenomenelor religioase, procurându-ne o mare panoramă a energiilor credinței. Este adevărat că ponderea o are spațiul protestant, de unde şi provine autorul, dar eforturile sale de cuprindere integrală sunt încununate de succes. Şi limbajul exegetic este specific confesiunilor occidentale. Cu toate acestea, convertirea sa târzie la ortodoxie, după ce a disecat cu atâta minuțiozitate teologică şi istorică diversitatea doctrinară a creştinismului, vorbeşte de la sine.