Cronica plasticii
Florin Toma

ALBUM DE ARTĂ (I)

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011

Spre a nu fi condamnate la răzlețire (în romgleză, ar veni răz-leț go together!), notele unui cronicart – mai vechi sau mai recente – trebuie adunate, din când în când, aidoma fotografiilor de familie, într-un album. Formatul acestuia se situează însă complet în afara posibilităților la care împinge geometria estetică variabilă a consumismului sacro-casnic (de tipul peştelui de sticlă de pe televizor...): adică, ori unul chinezesc, cu coperți pânzate având motive florale strălucitoare pe fond roşu şi păuni gracili cu coada aurită, precum şi cu celofan autocolant pe fiecare pagină de carton, ca să nu lipim poza, mitocăneşte, pe dos cu pelicanol, ori albumele de nuntă inovative ce conțin aranjamente hieratice şi instantanee migălos retuşate, cu coperțile plastifiate unde cei doi miri, mână-n mână amândoi cu buchetul miresei, privesc fix în sus, spre un viitor încărcat cu preaplinul de speranță, precum ugerul vacii cu lapte, la chindie...
Albumul nostru n-are coperți, este legat doar între aripi părelnice de înger care ne-au mângâiat uneori fruntea, îmbiindu-ne privirea la frumusețea excepțională. Fotografiile ce-l alcătuiesc sunt nişte efleurări delicate şi respectuoase ale subiectului. Simple schițe în care, cine poate, ghiceşte romanul. Fotograme din care se poate induce filmul. Isnafii extazului şi pleziriştii cu tot dinadinsul pot transforma lesne gâfâiala cronotopă într-o uriaşă respirație epică (poate cât stepa rusă de cuprinzătoare, ceea ce ar face posibil, dacă doriți să revedeți, Război şi place!). Dar experimentul se face pe propria moşie a reveriei. Înturnându-ne, însă matricea acestor fulgurații e unică: fragmente de strădanii rămase aşa, modeste cioburi de lumină ce nu vor ajunge în veci gâlgâitoare epopei academistice – visate doar de nemuritorii de serviciu – topite-n tomuri ce inundă bibliotecile emfatice. Ele rămân ceea ce sunt: firimituri de la un festin ce nu va avea loc niciodată.

HOREA PAŞTINA – Culoarea căzută din cer (Galeria Goldart)

Pictura lui este aidoma chipului său, de o cumsecădenie rară. Marcată de aşezarea într-un echilibru sensibil a liniştii sapiențiale față de împăcarea cu sine. O deloc obositoare şi nevăzută trepidație între socotință şi chietudine. Între tăcere şi modes-tie. Dacă admitem că drumul către perfecțiune, în Artă mai ales, înseamnă pentru orice creator o formă proprie de adecvare, de raportare precisă la Timp, printr-o breşă emoțională, atunci nu e greu să fim de acord că imaginea particulară a acestei spărturi reprezintă, de fapt, pattern-ul său. În cazul lui Horea Paştina, şi autorul, şi opera bănuim că aparțin speciei numite cumințenia pământului.
Originalitatea picturii lui constă în izbitoarea lipsă de robustețe a culorilor (care, culmea, nu supără decât pe nevrotici, mereu dornici de avânturi vitaliste!). Nu trebuie să fii înfiretat cu cine ştie ce mituri academice ca să-i recunoşti o pânză dintr-o mie. Spectrul palid, contururi imprecise, evanescente, patinate, o ceață subțire, ca un abur diafan, învăluie cănile, florile, merele, blidele, grădinile, măgurile şi fereştile cu deschideri multiple, ce dau fie spre Mântuleasa, fie spre grădina lui Florin Niculiu, fie spre poiana lui Horia Bernea de la Tescani. Un fel de văl aşezat cu bună ştiință între ceea ce a văzut autorul şi ceea ce trebuie să vedem noi, în realitate. O falsă anemie, dincolo de care eşti sigur că bubuie o uriaşă inimă hedonistă. O atonie înşelătoare, după care ai convingerea că se ascund forțe herculeene neexprimate.
Aceasta este marea şi autentica descoperire a lui Horea Paştina: un potențial univers în reverberare, ale cărui energii ne purifică. Puțin câte puțin, ne dezmeticesc.

DORINA PADINEANU – Felină în anotimp buimac (Aula BCU)

Pictura Dorinei Padineanu procură, înainte de orice, o tihnă scrupuloasă. Nimic nu e contondent în timpul ceremoniei de primire, nicio stridență, nicio asperitate, nicio piedică, niciun obstacol, nicio rugozitate, niciun atac asupra retinei. E ca şi cum papila estetică, aflată într-o neostenită căutare de dulce, atunci când are de ales între zahăr şi miere, o alege (cu ochii închişi, cum s-ar zice!) pe ultima. Chiar dacă mereu imprevizibil (la urma urmelor, opera de artă n-ar mai fi ea însăşi dacă n-ar fi stupefiantă!), totul e lin, cald şi fără valuri. Luxe, calme et volupté... Întregul univers aperceptiv este o mare de chietudine. Chiar şi misterul unei lalele a cărei secătuire e surprinsă de artistă cu fervoarea unui botanist veşnic îndrăgostit, se exfoliază în binecuvântări ale privirii eminamente domoale. La rândul lor, peisajele se curăță singure de orice urmă de sălbăticie sau ferocitate posibile, transformându-se în reverii calme de culoare şi forme, în curgeri narative liniştite despre o geografie definitiv îmblânzită. În timp ce portretele (sau, după caz, autoportretele decent narcisiste) părăsesc subiectivitatea plastică a pânzei şi devin personajele obiective, complexe, vii ca nişte neamuri, dintr-o aceeaşi de fiecare dată, unică, irepetabilă şi infatigabilă poveste. O poveste mereu pufoasă. Astfel că singurul adjectiv care nu i s-ar potrivi ar fi straşnic. În rest, toate celelalte ce aparțin seriei sinonimice a porosului şi afânatului sunt universal valabile.
Arta Dorinei Padineanu are ceva din grația şi moliciunea pe care le inspiră o felină somnolentă, uitată pe pervazul unei ferestre ce dă spre un anotimp buimac.

PAUL CONSTANTIN – Ministrul Derizoriului (Galeria Cercului Militar)

Artiştii, în general, se ştie că sunt lacomi. Hăpăie şi leorpăie substanța originară a realului, fără să se mai gândească la cei din jur. Desfrânați, vor să se hrănească doar din luxurie. Cum se spune, nu le mai ajunge (sau nu le ajunge decât binele!). Din fericire, însă există şi un soi mai aparte în rândul lor, unii care n-au nevoie de mari desfăşurări de poftă (şi nici nu ştiu ce-i aia concupiscență!). Se mulțumesc cu, vorba poetului, ...însă foarte puțin. Cu mărunt. Cu derizoriul. Aşa încât, ei sunt în stare ca din nimic să construiască enormul. Din pitic să facă uriaş. Din efemer, durabil. Cum ar veni, să pună insignifiantul la treabă, ca să devină fruntaş în producție. Paul Constantin se ocupă cu mărunțişul vieții. Ruina inobservabilă. Conținutul care se varsă din formă. Un acoperiş delabrat, un bătrân în decrepitudine, o floare fanată, un câine uitat în vreme, un ziar de acum o sută de ani, un peisaj căzut într-un peş, o zi în extincție, o viață în zadar – sunt teme subjacente marilor combustii consacrate, din care el face excepția regulată.
În acestă lume mâncată pe dinăuntru de vanități deşarte, Paul Constantin plăsmuieşte, pe dinafară, o frescă eroică: dă viață nimicului. Vital, însă!

ANCA MUREŞAN – Desfigurarea lui Seurat (Galeria Curtea-Veche)

La o privire hai-hui peste tablourile ei, se poate spune că-i caută-n coarne lui Seurat. Pare o divizionistă, atâta vreme cât e raportată la el. Lucrările ei degajă aceeaşi senzație de înstăpânire totală, unde nimic nu e lăsat la întâmplare, niciun detaliu nu bănănăie aiurea. Mulțimea de puncte este ordonată cu grijă, conform aparatului optic personal, forțând tonurile divizate să se aglutineze în ectoplasme de-o luminozitate ireală. La o adăstare temeinică însă, dincolo de canoanele didacticismului de serviciu, acela care de multe ori trimite privirea în derizoriu, observăm că Anca Mureşan îşi face de cap. De capul ei. Îl internează pe Georges într-un sanatoriu de bune sentimente şi îl face pierdut, pentru a-şi vedea singură de atributele proprii. Deloc fictive, ci, dimpotrivă, viguros de netăgăduite. Iar pedagogul rămâne mut, mut în urmă, înconjurat de viziunile lui congelate sub soare. Prin alternanța energiilor din lentilele sale biologice, prin acest blow-up continuu, Anca Mureşan ne face, de fapt, o pomană de imagine. Ne aduce aproape lumina secretă aflată în aproapele din spatele departelui. Atomizează aparența, alungând esența în desfigurativ, ca s-o domolească doar ea. Subiectele se descompun în puncte vizuale de bază, precum altădată poza din ziar, sub lupă. Apoi, printr-un procedeu invers (de astă dată, al minții!), gradual, ele se recompun. Dinamica aceasta potențială nu e doar un joc gratuit al flexibilității, ci o stază paradoxală. Oximoronică. De combustie rece. De genul androgin, pe care-l scot la iveală numai caracterele tari. Bântuite uşor, e drept, de o briză de îndoială. Când şi când, artista îşi înfrânge pasiunile catoptrice. Demontează lentilele şi le pune deoparte. Atunci, se răsfață. Ori îşi aminteşte de exilatul de pe Sena, pictându-şi singură ramele de la tablouri (dar numai acelea ce țin cu emfază romantică departele departe!). Ori meremetiseşte din fulgurații de tuş portrete stufoase de bătrâni statuari, plini de molii. Ori compune din elipsele de creion concentrări maxime de gingăşie.
Uneori, Anca Mureşan mai face şi manoperă de autoironie blajină.




CRISTIAN TARBĂ – Din Neamul Coşmareştilor (Salonul Mic Bucureşti)

Grafica lui se prefiră la prima mână şi se deduce la prima citire, fără îndoială, dintr-un teritoriu ocupat strategic şi definitiv de către marii îngroziți ai artei – ştiu eu, de la Bosch, Goya sau Dürer, până la Ensor, Schiele sau Dali (sunt primele nume care ne-au venit în minte!) – dar, rețineți, omul nostru doar se circumscrie acestui univers proxim. Căci el, Cristian Tarbă, vine şi cu diferența specifică (aşa cum e normal, altfel ar fi rămas un epigon!), aceea care constă în acuratețea coşmarului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în, tot aşa, dacă rămânem în convenția unei terminologii familiare, umanizarea acestuia. Viziunea anxioasă, coşmarescă, pe care o trăiesc maeştrii genului horror (amintiți şi neamintiți aici!), este transformată de Tarbă – urmare a unei tulburări ce ține atât de statutul lui ontic, cât şi de predispozițiile sale artistice – dintr-o disfuncție generalizată a întregii lumi, cu toate componentele sale (htonic, celest, regn animal, regn vegetal, regn mineral etc.), într-o boală strict a omului. Numai a lui. În acest fel, omul lui Tarbă stă atârnat, pendulând pe deasupra oricărei concreteți posibile, fiind victima unei aporii perfecte. De unde, şi constatarea că el e într-o imponderabilitate mai mult decât tragică. Se află şi în distopie (nu-şi găseşte locul nicăieri), şi în discronie (n-are nicio marcă temporală). Cu alte cuvinte, omul acesta e într-o totală diz-Grație (nu beneficiază de îndurarea Celui de Sus).
Cristian Tarbă face parte din Neamul Coşmareştilor. Îşi adună monştrii de pe unde poate, de prin cotloanele minții, spre a-i pregăti de înviere.

GABRIELA CULIC – Pasărea ce zboară înăuntru (Galeria Galateca)

Artista aceasta nu-şi merită locul în timiditate. N-are ce căuta pe-aici, prin preajma noastră. Gestualismul ei – într-o altă lume, într-o altă existență, într-un alt Timp – ar fi făcut mare caz de orgoliu. Ba chiar cu asupra de măsură. Pentru că, uitându-te cu atenție la textura aeriană a tablourilor ei ce vibrează sub privire, descoperi că emoția nu se fixează cu nimic, nu are niciun accroche. Nu este, cum spun teoreticienii ifosarzi, îngemănată cu ideea. La Gabriela Culic, emoția este liberă ca pasărea cerului şi pluteşte la un milimetru de pânză sau la un metru – depinde de unde vii, din sus sau din jos! – şi este atât de aproape, încât ți se pare că poți pune mâna pe ea. Visezi că e moale, că are pene, că are volum şi, cum spuneam, că zboară. Însă vedenia aceasta angelică, numită imediat de către specialiştii săritori pasărea-Culic, nu poate fi încadrată niciunde. Nu aparține niciunui soi pământean. Nu e pendinte de nicio ornitologie estetică. Altfel spus, e o pasăre imponderabilă (în sensul primar al cuvântului din franceză, adică ea nu poate fi clocită!). O creatură plutitoare, la fel ca şi îngerul, ce zboară doar pe dinăuntru. Aerul de afară e prea rece. Iar aici, în acest punct, s-ar putea ca misterul să se destrame. De-aia e atât de crispată Gabriela Culic. De teamă să nu-i iasă îngerii afară. Unde, cum spuneam, e frig.