Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter
CUM STĂM LA ANUL 2008? 5 NOTE "BILANȚIERE"
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Efervescență editorială versus producție literară „subțire”
Se vede cu ochiul liber: cam de un deceniu, un deceniu şi jumătate încoace, după micul boom postcomunist, cînd s-au publicat valuri-valuri cărțile blocate pînă în 1989 de cenzură, cele „de sertar” sau „din exil”, producția literară românească a devenit mai degrabă „subțire”. E adevărat, apar multe titluri, însă, de-a lungul fiecărui an editorial, de remarcat se remarcă doar cîteva zeci, iar în bilanțuri revin doar cîte un volum-două-trei de versuri, şi mai puține de proză, tot atîtea de critică şi eseistică.
Situație – vasăzică – ambivalentă. Pe de o parte, ai zice că traversăm o perioadă bună, cu o piață editorială efervescentă, cu cărți mult mai elegante decît pînă nu demult şi mai bine promovate, măcar cele lansate de marile case. Totul pe fundalul traducerilor rulate frenetic pe rafturile librăriilor noastre. Însă, pe de altă parte, tipologia formulelor, rețetelor, speciilor şi subspeciilor slab reprezentate sau complet absente din producția literară autohtonă e foarte „bogată”. Sînt şi cărți mai puțin ştiute, mai rar comentate, peisajul e oricum divers, dar pe ansamblu impresia de sărăcie persistă.
Vorbesc meru despre literatura „de elită”, cea care dictează cotele de prestigiu în lumea culturală „înaltă” (cît de „înaltă”?!; e altă discuție...). Dincolo de ea, în zona aşa-numită „de consum”, e şi mai jale: producție autohtonă nesemnificativă, aproape de zero.
Cum am ajuns aici?
Aş indica două motive care decurg din profilul profesional al scriitorilor români de azi.
Mai întîi, autorii lansați înainte de 1989, mai juni ori mai vîrstnici: după 1990, mulți dintre ei au redus motoarele, fie pentru că s-au apucat de altceva, în speță de jurnalism, eseism pe teme morale şi politice, dacă nu direct de ocupațiuni mai lucrative, fie pentru că au intrat, ca scriitori,
într-o „criză a libertății de exprimare”. Învățați să compună în condiții de dictatură, dificile, periculoase, dar tocmai de aceea stimulative, căci produceau o stare de tensiune şi măreau miza literaturii, a culturii în genere, ca rezistență sau opoziție la sistem, poeții, prozatorii, artiştii noştri s-au trezit rătăciți brusc în democrație ca-ntr-un vast teritoriu al tuturor posibilităților. Puțini s-au adaptat şi s-au dovedit capabili să-şi continue operele, să caute soluții noi, să-şi regîndească rolul în „lumea nouă” (cum a numit – americăneşte şi ironic – un prozator România postcomunistă).
Apoi, autorii ultimelor serii, lansați de un deceniu, un deceniu şi jumătate încoace: în majoritatea cazurilor, ei au propus formule mai degrabă limitate, de suprafață restrînsă. Tematic, ei au optat predilect pentru zonele „provocatoare”, presupus subversive, instituind – de fapt – un soi de „conformism al nonconformismului”. Stilistic, predomină retoricile „crude” şi aşa-zis „minimaliste” (termen folosit anapoda la noi), de fapt simpliste, adeseori de-a dreptul neglijente. În prea multe cazuri noua poezie şi noua proză par improvizate, precare tehnic, indicînd deficiențe de „meşteşug” (cum se zicea altădată...), chiar dacă uneori compensate de talent. Ceea ce ne aduce la situația din învățămîntul filologic postcomunist, unde se formează cei mai mulți dintre aspiranții la gloria literară: din ce în ce mai puțin atractiv şi cu un nivel mediu în scădere, analizabil în termeni socio-psihologici, în contextul evoluțiilor perioadei.
Violențe ingenui
Despre ce „cruzimi” retorice e vorba – se ştie: argouri fără perdea, sexualisme dezagreabile, mizerabilisme varii. Atari violențe stilistice s-au îndesit în literatura română de la finele anilor 1990 încoace, mai întîi în poezie, apoi în proză, în dramaturgie, în scenaristica de film; ba chiar şi în critică uneori, sub forma recenzisticii presupus „dezinhibate”, care înlocuieşte limbajul specializat cu un soi de „miştocărie” despre scriitori şi cărți (cînd nu e vorba de-a dreptul de lipsa de cuviință).
Nimic nou, în fond: sînt relansate astfel limbaje şi rețete ale avangardei istorice sau ale altor nonconformisme mai vechi ori mai recente.
Dincolo de psihologia vîrstelor, care explică opțiunile stilistice ca reflexe ale juvenilității, se pot identifica mai multe cauze ale acestor evoluții – ori mai degrabă involuții. E vizibilă – bunăoară – tendința mai generală de „tabloidizare” a tuturor discursurilor publice, nu numai a mass-mediei, drept care, în speranța că vor deveni mai atractivi, că se vor vinde mai bine, junii poeți sau prozatori coboară ştacheta şi mizează pe stridență. Tirajele modeste nu-i confirmă.
Alt motiv de impetuozitate, mai trist, e inocența culturală: nu sînt rare textele care poartă simptomele unei instrucții intelectuale sumare şi lacunare, vinovate şi de precaritatea scriiturii, şi de ridicolul cu care autorii redescoperă Americi de mult aşezate pe hărțile istoriei literaturii, imaginîndu-şi că sînt mari inovatori dacă folosesc – de pildă – registrele deja explorate ale lexicului licențios.
Ce-i drept, mai de curînd au început să se vadă şi reacții critice: tot mai mulți comentatori iau distanță şi-şi transferă aprecierile pozitive asupra autorilor de poezie sau proză mai puțin agresivi, atrăgînd atenția asupra faptului că „hard line-erii” nu sînt chiar atît de omniprezenți. Cu alte cuvinte, literatura noastră recentă ar fi mizerabilistă, sexualizantă ş.a.m.d. doar pe ici, pe colo, şi anume nu prin părțile esențiale…
Noi „valuri” tinere
Sînt astăzi active la noi cel puțin trei „valuri” de tineri scriitori care au publicat cărți după 1990 (nemaisocotindu-i pe autorii mai „copți” care nu reuşiseră să debuteze în volum înainte de căderea regimului comunist şi au avut de recuperat, „sincronizîndu-se” astfel cu colegii lor din seriile mai june).
Ar fi – mai întîi – „valul” reprezentat de poeții Andrei Bodiu, Marius Oprea şi Simona Popescu („braşovenii”), Ioan Es. Pop, Ionel Ciupureanu, Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Nimigean, Horia Gârbea şi alții, de prozatorii Ion Manolescu, Ara Şeptilici, Cătălin Țârlea, Petre Barbu, Dan Lungu, Filip Florian, Florina Ilis, Gabriel Marineasa şi alții, de criticii şi eseiştii Ion Buzera, Codrin Liviu Cuțitaru, Gabriela Gavril, Sanda Cordoş, Ioana Bot, Corin Braga, Corina Ciocârlie, Caius Dobrescu, Gabriel Coşoveanu, Mircea A. Diaconu, Ovidiu Morar şi destui alții. „Alocările” pe genuri nu sînt exclusive, nu puțini autori manifestîndu-se plural. Majoritatea au avut timp să confirme, după debut urmînd nu doar a doua, ci şi a treia, a patra sau a nu ştiu cîta carte. Unii dintre ei, lansați ca poeți sau prozatori, s-au manifestat şi în celelalte genuri. Debutanții întîrziați ai plutonului – dar cu cărți care n-au trecut neobservate – au fost în ultimii ani Filip Florian, Ara Şeptilici (romane) sau Cosana Nicolaie (teorie literară, studii culturale). Un abandon temporar: cel al timişoreanului Gabriel Marineasa, cu o primă carte în 1993, apoi excesiv de discret. Aş remarca – de asemenea – productivitatea majorității criticilor şi eseiştilor, stimulată şi de obligațiile instituționale (academice, adică: trebuie să ai cărți ca să poți urca treptele profesoratului universitar).
Urmează „valul” ilustrat de poeții Ioana Nicolaie, Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Victor Nichifor, Ana Maria Sandu (debut în poezie, apoi un roman), Cătălin Lazurca (şi poezie, şi proză, mai nou sub pseudonimul Kata), Mihai Goțiu, Costantin Acosmei, Dan Bogdan Hanu, Robert Şerban, Dan Mircea Cipariu, Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski, Iulian Băicuş (debut ca poet, apoi cărți de critică), Ştefan Baştovoi (şi proză), Marius Ianuş, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Marin Mălaicu-Hondrari, Mihai Vieru et caetera, apoi regretatul Sorin Stoica, Cecilia Ştefănescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Daniela Rațiu, Simona Constantinovici (şi cu volume de cercetare literară), Dan Perşa, Cezar Paul-Bădescu, Alexandru Vakulovski, Adrian Buz, prozatori, şi criticii/eseiştii Laura Pavel, Călin Teutişan, Mihaela Ursa, Ioana Cistelecan, Horea Poenar, Victor Cubleşan, Paul Cernat, Angelo Mitchievici (cu începuturi în proză), Iulian Ciocan (recent şi un roman), Alexandru Matei (cu începuturi în poezie), Vasile Spiridon etc. Debuturi cam mult amînate au fost ale lui Cernat sau Mitchievici, iar Svetlana Cârstean sau Victor Cubleşan încă
n-au semnat cărți proprii. Majoritatea – însă – au confirmat deja cu a doua sau şi a treia carte.
Din cel mai recent „nou val” s-au remarcat mai ales poeții şi criticii. Primii, între care Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Dan Coman, Ştefan Manasia, Cosmin Perța, Tudor Crețu etc., se caută încă, fie că sînt la prima carte (eventual… deja reeditată!) sau la a doua, dacă n-au fost cumva şi mai grăbiți. Prozatorii tineri care au publicat cărți în ultimii ani sînt doar promisiuni, deocamdată mai mult „nonconformişti” decît substanțiali. O remarc pe Ioana Bradea, autoarea unui roman mai atent construit, dar a doua carte o va confirma sau nu. De asemenea, pe Vasile Ernu, Ştefania Mihalache, Adriana Bărbat sau Andrei Mocuța. Alte nume: Cosmin Manolache, Călin Torsan, Dagoş Bucurenci, Ionuț Chiva ş.a.m.d. Criticii, între care Emilia David-Drogoreanu, Dan Gulea, C. Rogozanu, Luminița Marcu (ultimii doi – şi cu exerciții în proză), Ştefan Firică, Marius Chivu, Andrei Terian, Oana Pughineanu, Adrian Tudurachi, Alex Cistelecan, Alex Goldiş, Andrei Simuț, Bogdan Crețu, Cătălin Sturza, Dragoş Varga, Radu Vancu (şi poet), Xenia Karo (cu începuturi poetice), Luminița Corneanu, Doris Mironescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihai Iovănel, Alina Hordilă, Tiberiu Stamate, Cosmin Ciotloş etc., au nevoie de mai mult timp pentru a-şi construi viziuni personale asupra literaturii şi scriituri individualizate. Unii au publicat şi volume, alții s-au făcut cunoscuți prin recenzistica din reviste. A doua carte a Emiliei David-Drogoreanu a apărut în italiană, în Peninsulă, unde s-a stabilit şi face o carieră universitară. De la comentariul literar s-au orientat spre cel teatral Mihaela Michailov şi Iulia Popovici, încă fără opuri în care să-şi fi adunat studiile sau cronicile. Prima dintre ele publică mai nou şi dramaturgie – dar nu mai intru în domeniu, unde sînt şi alte noutăți mai mult ori mai puțin recente. Am remarcat şi eseurile despre muzică, dans, cultură urbană semnate în presă de Eva Pervolovici (după volume adolescentine de proză), Adriana Gheorghe, Gruia Dragomir şi Ana Chirițoiu, Robert Bălan, Veronica Niculescu (de asemenea, şi prozatoare), Bogdan Iancu (şi poet), Cristi Neagoe ş.a. Se pot oricînd adăuga nume tinere şi foarte active în alte cîmpuri artistice profesionalizate: teatru, film, arte vizuale.
Privind peisajul în ansamblu, aş spune că s-au lansat în ultimii ani mulți tineri scriitori talentați, unii deja confirmați. Nu s-au înregistrat noutăți importante de structură a limbajelor literare şi sînt cam rare cărțile de mare valoare, dincolo de cele doar „promițătoare”…
Bilanțul unei colecții
E limpede, incontestabil: prin cele cîteva zeci de titluri publicate de-a lungul a circa patru ani, începînd din primăvara lui 2004, Colecția „Ego. Proză” a Poliromului a contribuit inteligent şi activ la dinamica prozei româneşti tinere a perioadei.
Ca proiect editorial, a intrat pe „culoarul” literaturii noi, frecventat pînă atunci de un singur competitor de anvergură, Paralela 45, acompaniat de Dacia, Vinea şi de alte case cu impact mai redus pe piață. Fără a da atenție şi poeziei, dramaturgiei, criticii, Poliromul a ales proza şi a organizat o campanie cu promovare de-a dreptul spectaculoasă. Concepția proiectului a fost – deci – un prim şi mare merit al editurii.
După lansare, s-a creat o veritabilă emulație printre aspiranții la gloria prozastică, visători la vizibilitatea noii colecții. Autorii selectați şi publicați au devenit mici vedete, au dat interviuri, au intrat în „clasamente”. Criticii momentului s-au mobilizat şi au recenzat cel puțin o parte a cărților în cauză. Efervescența creată astfel în mediul nostru literar e al doilea merit în contul Poliromului.
La care se cuvin adăugate cîteva observații. De pildă, că au fost şi unele ezitări redacționale: în colecție a apărut la început, în tandem cu debutantul Cezar Paul-Bădescu, o autoare reputată, Mariana Codruț, apoi a fost anunțat Daniel Vighi, „transferat” la timp în seria „consacraților”, „Fiction Ltd.”, unde ar fi fost şi locul altor prozatori cunoscuți, precum Tudor Călin Zarojanu sau Dumitru Ungureanu, intrați totuşi la „Ego proză”. Tot aici au intrat cîțiva debutanți nu tocmai tineri.
Dincolo de atari mici abateri de la programul colecției, mai neplăcută e constatarea că bilanțul efectiv, în cărți bune, nu e încă pe măsura proiectului şi a promovării. Titlurile cele mai valoroase au fost confirmări, nu descoperiri, debutanții neridicîndu-se la nivelul autorilor publicați în colecție după ce fuseseră deja lansați de alte edituri: Sorin Stoica şi Cecilia Ştefănescu apăruseră la Paralela 45, T.O. Bobe la Univers, Răzvan Rădulescu la Cartea Românească, Cătălin Lazurca la Marineasa şi Hartmann; iar Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici şi Radu Pavel Gheo mai fuseseră publicați anterior chiar de Polirom.
Însă asta nu se poate reproşa editurii, care n-are cum să „inventeze” mai mulți scriitori valoroşi decît există! Excelența proiectului rămîne, iar bilanțul noii proze româneşti a perioadei se poate – fireşte – ameliora.
Traducțiile care nu fac o literatură…
Se publică traduceri din belşug în zilele noastre: autori vechi şi noi, mari şi mici, de toate soiurile, de toate calibrele.
Pe de o parte, par să revină clasicii, de care e nevoie întotdeauna pentru cultura generală – de unde reluarea versiunilor româneşti apărute în deceniile 7-8-9 ale secolului trecut. A fost perioada de glorie „neo-modernă” a traducerilor literare la noi, în ciuda fundalului comunist al epocii. În proletcultism avusesem parte doar de marii clasici ruşi, restul fiind literatură de propagandă „internaționalistă”, iar mai devreme, de la paşoptism şi pînă la cel de-al doilea război mondial, „traducțiile” s-au acumulat mai degrabă din entuziasm decît în urma unor proiecte sistematice, profesioniste.
Pe de altă parte, e limpede în ultimii cîțiva ani tendința mai generală de mutare a accentului de la autorii cu prestigiu consolidat către succesele cele mai recente din lumea largă. Polirom, Humanitas, Editura Trei, Curtea Veche, Paralela 45, Nemira şi poate şi alți cîțiva competitori participă la o cursă crîncenă de achiziționare a copyright-urilor. Drept pentru care rafturile librăriilor noastre şi mai ales tarabele (precizare cu tîlcul ei!) au ajuns să fie inundate de obişnuita subproducție literară internațională: romane „de consum” de mîna a doua, a treia, a paişpea, transpuse în româneşte la repezeală, cu erori care sar în ochi, de la calcuri cu sonorități nefireşti la nonsensuri nonşalante.
Din păcate, fenomenul se întinde şi către unele cărți valoroase, traduse de mîntuială, inclusiv la casele mari. E o mai veche boală a „tranziției” postcomuniste. „Tranziția” s-a cam încheiat, boala… persistă!
Ion Bogdan LEFTER
Se vede cu ochiul liber: cam de un deceniu, un deceniu şi jumătate încoace, după micul boom postcomunist, cînd s-au publicat valuri-valuri cărțile blocate pînă în 1989 de cenzură, cele „de sertar” sau „din exil”, producția literară românească a devenit mai degrabă „subțire”. E adevărat, apar multe titluri, însă, de-a lungul fiecărui an editorial, de remarcat se remarcă doar cîteva zeci, iar în bilanțuri revin doar cîte un volum-două-trei de versuri, şi mai puține de proză, tot atîtea de critică şi eseistică.
Situație – vasăzică – ambivalentă. Pe de o parte, ai zice că traversăm o perioadă bună, cu o piață editorială efervescentă, cu cărți mult mai elegante decît pînă nu demult şi mai bine promovate, măcar cele lansate de marile case. Totul pe fundalul traducerilor rulate frenetic pe rafturile librăriilor noastre. Însă, pe de altă parte, tipologia formulelor, rețetelor, speciilor şi subspeciilor slab reprezentate sau complet absente din producția literară autohtonă e foarte „bogată”. Sînt şi cărți mai puțin ştiute, mai rar comentate, peisajul e oricum divers, dar pe ansamblu impresia de sărăcie persistă.
Vorbesc meru despre literatura „de elită”, cea care dictează cotele de prestigiu în lumea culturală „înaltă” (cît de „înaltă”?!; e altă discuție...). Dincolo de ea, în zona aşa-numită „de consum”, e şi mai jale: producție autohtonă nesemnificativă, aproape de zero.
Cum am ajuns aici?
Aş indica două motive care decurg din profilul profesional al scriitorilor români de azi.
Mai întîi, autorii lansați înainte de 1989, mai juni ori mai vîrstnici: după 1990, mulți dintre ei au redus motoarele, fie pentru că s-au apucat de altceva, în speță de jurnalism, eseism pe teme morale şi politice, dacă nu direct de ocupațiuni mai lucrative, fie pentru că au intrat, ca scriitori,
într-o „criză a libertății de exprimare”. Învățați să compună în condiții de dictatură, dificile, periculoase, dar tocmai de aceea stimulative, căci produceau o stare de tensiune şi măreau miza literaturii, a culturii în genere, ca rezistență sau opoziție la sistem, poeții, prozatorii, artiştii noştri s-au trezit rătăciți brusc în democrație ca-ntr-un vast teritoriu al tuturor posibilităților. Puțini s-au adaptat şi s-au dovedit capabili să-şi continue operele, să caute soluții noi, să-şi regîndească rolul în „lumea nouă” (cum a numit – americăneşte şi ironic – un prozator România postcomunistă).
Apoi, autorii ultimelor serii, lansați de un deceniu, un deceniu şi jumătate încoace: în majoritatea cazurilor, ei au propus formule mai degrabă limitate, de suprafață restrînsă. Tematic, ei au optat predilect pentru zonele „provocatoare”, presupus subversive, instituind – de fapt – un soi de „conformism al nonconformismului”. Stilistic, predomină retoricile „crude” şi aşa-zis „minimaliste” (termen folosit anapoda la noi), de fapt simpliste, adeseori de-a dreptul neglijente. În prea multe cazuri noua poezie şi noua proză par improvizate, precare tehnic, indicînd deficiențe de „meşteşug” (cum se zicea altădată...), chiar dacă uneori compensate de talent. Ceea ce ne aduce la situația din învățămîntul filologic postcomunist, unde se formează cei mai mulți dintre aspiranții la gloria literară: din ce în ce mai puțin atractiv şi cu un nivel mediu în scădere, analizabil în termeni socio-psihologici, în contextul evoluțiilor perioadei.
Violențe ingenui
Despre ce „cruzimi” retorice e vorba – se ştie: argouri fără perdea, sexualisme dezagreabile, mizerabilisme varii. Atari violențe stilistice s-au îndesit în literatura română de la finele anilor 1990 încoace, mai întîi în poezie, apoi în proză, în dramaturgie, în scenaristica de film; ba chiar şi în critică uneori, sub forma recenzisticii presupus „dezinhibate”, care înlocuieşte limbajul specializat cu un soi de „miştocărie” despre scriitori şi cărți (cînd nu e vorba de-a dreptul de lipsa de cuviință).
Nimic nou, în fond: sînt relansate astfel limbaje şi rețete ale avangardei istorice sau ale altor nonconformisme mai vechi ori mai recente.
Dincolo de psihologia vîrstelor, care explică opțiunile stilistice ca reflexe ale juvenilității, se pot identifica mai multe cauze ale acestor evoluții – ori mai degrabă involuții. E vizibilă – bunăoară – tendința mai generală de „tabloidizare” a tuturor discursurilor publice, nu numai a mass-mediei, drept care, în speranța că vor deveni mai atractivi, că se vor vinde mai bine, junii poeți sau prozatori coboară ştacheta şi mizează pe stridență. Tirajele modeste nu-i confirmă.
Alt motiv de impetuozitate, mai trist, e inocența culturală: nu sînt rare textele care poartă simptomele unei instrucții intelectuale sumare şi lacunare, vinovate şi de precaritatea scriiturii, şi de ridicolul cu care autorii redescoperă Americi de mult aşezate pe hărțile istoriei literaturii, imaginîndu-şi că sînt mari inovatori dacă folosesc – de pildă – registrele deja explorate ale lexicului licențios.
Ce-i drept, mai de curînd au început să se vadă şi reacții critice: tot mai mulți comentatori iau distanță şi-şi transferă aprecierile pozitive asupra autorilor de poezie sau proză mai puțin agresivi, atrăgînd atenția asupra faptului că „hard line-erii” nu sînt chiar atît de omniprezenți. Cu alte cuvinte, literatura noastră recentă ar fi mizerabilistă, sexualizantă ş.a.m.d. doar pe ici, pe colo, şi anume nu prin părțile esențiale…
Noi „valuri” tinere
Sînt astăzi active la noi cel puțin trei „valuri” de tineri scriitori care au publicat cărți după 1990 (nemaisocotindu-i pe autorii mai „copți” care nu reuşiseră să debuteze în volum înainte de căderea regimului comunist şi au avut de recuperat, „sincronizîndu-se” astfel cu colegii lor din seriile mai june).
Ar fi – mai întîi – „valul” reprezentat de poeții Andrei Bodiu, Marius Oprea şi Simona Popescu („braşovenii”), Ioan Es. Pop, Ionel Ciupureanu, Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Nimigean, Horia Gârbea şi alții, de prozatorii Ion Manolescu, Ara Şeptilici, Cătălin Țârlea, Petre Barbu, Dan Lungu, Filip Florian, Florina Ilis, Gabriel Marineasa şi alții, de criticii şi eseiştii Ion Buzera, Codrin Liviu Cuțitaru, Gabriela Gavril, Sanda Cordoş, Ioana Bot, Corin Braga, Corina Ciocârlie, Caius Dobrescu, Gabriel Coşoveanu, Mircea A. Diaconu, Ovidiu Morar şi destui alții. „Alocările” pe genuri nu sînt exclusive, nu puțini autori manifestîndu-se plural. Majoritatea au avut timp să confirme, după debut urmînd nu doar a doua, ci şi a treia, a patra sau a nu ştiu cîta carte. Unii dintre ei, lansați ca poeți sau prozatori, s-au manifestat şi în celelalte genuri. Debutanții întîrziați ai plutonului – dar cu cărți care n-au trecut neobservate – au fost în ultimii ani Filip Florian, Ara Şeptilici (romane) sau Cosana Nicolaie (teorie literară, studii culturale). Un abandon temporar: cel al timişoreanului Gabriel Marineasa, cu o primă carte în 1993, apoi excesiv de discret. Aş remarca – de asemenea – productivitatea majorității criticilor şi eseiştilor, stimulată şi de obligațiile instituționale (academice, adică: trebuie să ai cărți ca să poți urca treptele profesoratului universitar).
Urmează „valul” ilustrat de poeții Ioana Nicolaie, Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Victor Nichifor, Ana Maria Sandu (debut în poezie, apoi un roman), Cătălin Lazurca (şi poezie, şi proză, mai nou sub pseudonimul Kata), Mihai Goțiu, Costantin Acosmei, Dan Bogdan Hanu, Robert Şerban, Dan Mircea Cipariu, Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski, Iulian Băicuş (debut ca poet, apoi cărți de critică), Ştefan Baştovoi (şi proză), Marius Ianuş, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Marin Mălaicu-Hondrari, Mihai Vieru et caetera, apoi regretatul Sorin Stoica, Cecilia Ştefănescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Daniela Rațiu, Simona Constantinovici (şi cu volume de cercetare literară), Dan Perşa, Cezar Paul-Bădescu, Alexandru Vakulovski, Adrian Buz, prozatori, şi criticii/eseiştii Laura Pavel, Călin Teutişan, Mihaela Ursa, Ioana Cistelecan, Horea Poenar, Victor Cubleşan, Paul Cernat, Angelo Mitchievici (cu începuturi în proză), Iulian Ciocan (recent şi un roman), Alexandru Matei (cu începuturi în poezie), Vasile Spiridon etc. Debuturi cam mult amînate au fost ale lui Cernat sau Mitchievici, iar Svetlana Cârstean sau Victor Cubleşan încă
n-au semnat cărți proprii. Majoritatea – însă – au confirmat deja cu a doua sau şi a treia carte.
Din cel mai recent „nou val” s-au remarcat mai ales poeții şi criticii. Primii, între care Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Dan Coman, Ştefan Manasia, Cosmin Perța, Tudor Crețu etc., se caută încă, fie că sînt la prima carte (eventual… deja reeditată!) sau la a doua, dacă n-au fost cumva şi mai grăbiți. Prozatorii tineri care au publicat cărți în ultimii ani sînt doar promisiuni, deocamdată mai mult „nonconformişti” decît substanțiali. O remarc pe Ioana Bradea, autoarea unui roman mai atent construit, dar a doua carte o va confirma sau nu. De asemenea, pe Vasile Ernu, Ştefania Mihalache, Adriana Bărbat sau Andrei Mocuța. Alte nume: Cosmin Manolache, Călin Torsan, Dagoş Bucurenci, Ionuț Chiva ş.a.m.d. Criticii, între care Emilia David-Drogoreanu, Dan Gulea, C. Rogozanu, Luminița Marcu (ultimii doi – şi cu exerciții în proză), Ştefan Firică, Marius Chivu, Andrei Terian, Oana Pughineanu, Adrian Tudurachi, Alex Cistelecan, Alex Goldiş, Andrei Simuț, Bogdan Crețu, Cătălin Sturza, Dragoş Varga, Radu Vancu (şi poet), Xenia Karo (cu începuturi poetice), Luminița Corneanu, Doris Mironescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihai Iovănel, Alina Hordilă, Tiberiu Stamate, Cosmin Ciotloş etc., au nevoie de mai mult timp pentru a-şi construi viziuni personale asupra literaturii şi scriituri individualizate. Unii au publicat şi volume, alții s-au făcut cunoscuți prin recenzistica din reviste. A doua carte a Emiliei David-Drogoreanu a apărut în italiană, în Peninsulă, unde s-a stabilit şi face o carieră universitară. De la comentariul literar s-au orientat spre cel teatral Mihaela Michailov şi Iulia Popovici, încă fără opuri în care să-şi fi adunat studiile sau cronicile. Prima dintre ele publică mai nou şi dramaturgie – dar nu mai intru în domeniu, unde sînt şi alte noutăți mai mult ori mai puțin recente. Am remarcat şi eseurile despre muzică, dans, cultură urbană semnate în presă de Eva Pervolovici (după volume adolescentine de proză), Adriana Gheorghe, Gruia Dragomir şi Ana Chirițoiu, Robert Bălan, Veronica Niculescu (de asemenea, şi prozatoare), Bogdan Iancu (şi poet), Cristi Neagoe ş.a. Se pot oricînd adăuga nume tinere şi foarte active în alte cîmpuri artistice profesionalizate: teatru, film, arte vizuale.
Privind peisajul în ansamblu, aş spune că s-au lansat în ultimii ani mulți tineri scriitori talentați, unii deja confirmați. Nu s-au înregistrat noutăți importante de structură a limbajelor literare şi sînt cam rare cărțile de mare valoare, dincolo de cele doar „promițătoare”…
Bilanțul unei colecții
E limpede, incontestabil: prin cele cîteva zeci de titluri publicate de-a lungul a circa patru ani, începînd din primăvara lui 2004, Colecția „Ego. Proză” a Poliromului a contribuit inteligent şi activ la dinamica prozei româneşti tinere a perioadei.
Ca proiect editorial, a intrat pe „culoarul” literaturii noi, frecventat pînă atunci de un singur competitor de anvergură, Paralela 45, acompaniat de Dacia, Vinea şi de alte case cu impact mai redus pe piață. Fără a da atenție şi poeziei, dramaturgiei, criticii, Poliromul a ales proza şi a organizat o campanie cu promovare de-a dreptul spectaculoasă. Concepția proiectului a fost – deci – un prim şi mare merit al editurii.
După lansare, s-a creat o veritabilă emulație printre aspiranții la gloria prozastică, visători la vizibilitatea noii colecții. Autorii selectați şi publicați au devenit mici vedete, au dat interviuri, au intrat în „clasamente”. Criticii momentului s-au mobilizat şi au recenzat cel puțin o parte a cărților în cauză. Efervescența creată astfel în mediul nostru literar e al doilea merit în contul Poliromului.
La care se cuvin adăugate cîteva observații. De pildă, că au fost şi unele ezitări redacționale: în colecție a apărut la început, în tandem cu debutantul Cezar Paul-Bădescu, o autoare reputată, Mariana Codruț, apoi a fost anunțat Daniel Vighi, „transferat” la timp în seria „consacraților”, „Fiction Ltd.”, unde ar fi fost şi locul altor prozatori cunoscuți, precum Tudor Călin Zarojanu sau Dumitru Ungureanu, intrați totuşi la „Ego proză”. Tot aici au intrat cîțiva debutanți nu tocmai tineri.
Dincolo de atari mici abateri de la programul colecției, mai neplăcută e constatarea că bilanțul efectiv, în cărți bune, nu e încă pe măsura proiectului şi a promovării. Titlurile cele mai valoroase au fost confirmări, nu descoperiri, debutanții neridicîndu-se la nivelul autorilor publicați în colecție după ce fuseseră deja lansați de alte edituri: Sorin Stoica şi Cecilia Ştefănescu apăruseră la Paralela 45, T.O. Bobe la Univers, Răzvan Rădulescu la Cartea Românească, Cătălin Lazurca la Marineasa şi Hartmann; iar Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici şi Radu Pavel Gheo mai fuseseră publicați anterior chiar de Polirom.
Însă asta nu se poate reproşa editurii, care n-are cum să „inventeze” mai mulți scriitori valoroşi decît există! Excelența proiectului rămîne, iar bilanțul noii proze româneşti a perioadei se poate – fireşte – ameliora.
Traducțiile care nu fac o literatură…
Se publică traduceri din belşug în zilele noastre: autori vechi şi noi, mari şi mici, de toate soiurile, de toate calibrele.
Pe de o parte, par să revină clasicii, de care e nevoie întotdeauna pentru cultura generală – de unde reluarea versiunilor româneşti apărute în deceniile 7-8-9 ale secolului trecut. A fost perioada de glorie „neo-modernă” a traducerilor literare la noi, în ciuda fundalului comunist al epocii. În proletcultism avusesem parte doar de marii clasici ruşi, restul fiind literatură de propagandă „internaționalistă”, iar mai devreme, de la paşoptism şi pînă la cel de-al doilea război mondial, „traducțiile” s-au acumulat mai degrabă din entuziasm decît în urma unor proiecte sistematice, profesioniste.
Pe de altă parte, e limpede în ultimii cîțiva ani tendința mai generală de mutare a accentului de la autorii cu prestigiu consolidat către succesele cele mai recente din lumea largă. Polirom, Humanitas, Editura Trei, Curtea Veche, Paralela 45, Nemira şi poate şi alți cîțiva competitori participă la o cursă crîncenă de achiziționare a copyright-urilor. Drept pentru care rafturile librăriilor noastre şi mai ales tarabele (precizare cu tîlcul ei!) au ajuns să fie inundate de obişnuita subproducție literară internațională: romane „de consum” de mîna a doua, a treia, a paişpea, transpuse în româneşte la repezeală, cu erori care sar în ochi, de la calcuri cu sonorități nefireşti la nonsensuri nonşalante.
Din păcate, fenomenul se întinde şi către unele cărți valoroase, traduse de mîntuială, inclusiv la casele mari. E o mai veche boală a „tranziției” postcomuniste. „Tranziția” s-a cam încheiat, boala… persistă!
Ion Bogdan LEFTER