Evocări
Vlad Zbârciog
LIVIU DAMIAN: "IE?I?I CU FOC STRĂVECHI ÎN CALEA MEA..."
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Adept al doctrinei „imaginative”, al „poeziei cugetului”, Liviu Damian (n. 13.03.1935, s. Corlăteni, Bălți; m. 20.07.1986, Chişinău), a scris o poezie de factură intelectuală. Poetul a încercat să modifice „formele artistice tradiționale de expresie”, a „umblat” cu multă simțire şi subtilitate la structura versului liber. Criticul Mihail Dolgan nota în studiul Conceptul modern de poezie la Liviu Damian că poetul „s-a zbătut mereu între lirismul modern şi poezia de factură tradițional-clasică în scopul de a afla acel mijloc de aur, care i-ar asigura creației sale nu numai o adevărată noutate de expresie, ci şi o adevărată noutate de mesaj ideatic, ambele fiind sincronizate cu spiritul epocii atât în plan artistic, cât şi în plan uman.” Tentat să reconstituie un model cosmogonic, pornind de la mitul verbului, poetul „oficiază cu deosebită înțelepciune, cu un patetism irezistibil actul justițiar de refacere a Întregului”. Este „poetul-luptător postlabişian cu inerția”, „recuperator de întreagă ființă națională prin restabilirea punților sfărâmate cu trecutul.” În poezia lui filonul neoromantic se întrețese cu cel expresionist. Cultivă o poetică a „rezistenței şi continuității”, apelând la „simbolurile rădăcinilor, cetății, salcâmului, codrului, mitului…”(M. Cimpoi).
Liviu Damian este poetul cu cele mai tulburătoare momente de îndoieli, de disperări, de deschideri şi închideri în sine, de interiorizări şi frământări sufleteşti. Este poate unul dintre puținii în poezia noastră care a trăit dramatic, dar un dramatism stresant, starea de suflet a poeziei. Recuperarea la modul vizionar a patriei pierdute din poezia sa o resimțim aproape în toată poezia basarabeană. Înstrăinarea de matricea firească a spiritualității noastre româneşti a fost şi rămâne o temă permanentă. Liviu Damian are partea lui de zbor, dar şi de aplecare în fața istoriei, a casei părinteşti, a salcâmului din prag, a vieții în genere, pe care a trăit-o, vorba criticului literar M. Dolgan, „cu întregul”. La acest poet înseşi titlurile volumelor vorbesc despre o personalitate care a trăit zbuciumat fiecare clipă a vieții: „Sînt verb”, „Partea noastră de zbor”, „Inima şi tunetul”, „Coroana de umbră”, „Mândrie şi răbdare”, „Un spic în inimă”, „Cavaleria de Lăpuşna…” Cercetătoarea Ana Bantoş nota în volumul Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, referitor la creația poetului: „Oscilând între starea de libertate şi chinuitorul proces de eliberare, zborul şi elanul închid în ele lupta dramatică, strădania şi pornirile contradictorii… Continuitatea vieții şi a morții este dictată de dorința refacerii unui cosmos armonios, acesta fiind situat sub semnul identității unei spiritualități marcate de prezența muntelui, a mării, a teiului, a spicului proptit în lance ca un străjer…”
***
Poezia lui Liviu Damian stă sub semnul verbului militant, deschizător de noi sensuri şi metafore. „Bate în ea, roşie-sfâşiată, inima veacului. Se țese şi trăieşte în ea, verde-tremurat, destinul plaiului nostru…”:„Verde matern, verb matern –/Codrul te vede veşnic verde,/Nisipul te vede al nimănui,/Mutul te vede al mutului.//Harnic te văd dăruiții cu har,/Fără de sare – duhul sărac./Marea îți soarbe cuvântul amar,/Munții cu fag stâncă te fac.//Când vorba mă minte alunec din minte/Şi intru supus în infern/Decât să vântur pe vârf cuvinte/Din marele verb matern.//Mă văd prin vremi ce demult au apus:/În vârfuri de suliți e capul meu dus/Şi-n urmă huma lacomă strânge/ Verbe materne – lacrimi de sânge.”(Verb matern)
Să publici pe acele timpuri asemenea poeme era o mare îndrăzneală. Dar şi un mare risc. Puteai fi arestat în orice clipă, iar cartea dată la topit… Fiecare vers e un buzdugan ce loveşte în acei care ne-au arestat limba, istoria, tradițiile, conştiința de neam… Poetul trăia la modul conştient situația, prezentul; avea forța şi capacitatea de a opune rezistență, în primul rând, spirituală. Scria într-un alt poem – Invoc: „Neajutorat, ce-aş mai putea să fac?/De-atâta cu credința la-nceput/Invoc tremurul frunzei din copac,/Statornicia rădăcinilor din lut//În veacu-acesta care multe ştie,/Dar încă şi mai multe le-a uitat,/Invoc cuvinte vechi de omenie/Pe care străbuneii mi le-au dat…”
Rămas la vârsta adolescentină cap de familie – tatăl fiind arestat şi dus în Siberia, poetul a trăit cu durere calvarul despărțirii de tot ce a constituit pentru el Țara, Limba, Istoria, Strămoşii… Piatra aceasta l-a apăsat până în clipa de pe urmă, fără a-i permite să trăiască bucuria întoarcerii la izvoarele spiritualității noastre. N-a avut norocul să vadă şi să simtă cu ochii inimii Victoria pentru care s-a bătut cavalereşte cu arma cuvântului, a metaforei, a parabolei, înscăunând în literatură, împreună cu scriitorii din generația sa, adevărul despre neamul românesc din Basarabia, dar, mai ales, aducând în prim-planul literaturii simțirea noastră ancestrală, eticul, esteticul, morala sănătoasă, credința, încrederea în om, în cuvântul strămoşesc, în iubirea de neam şi de pământ…
***
Liviu Damian a fost un susținător înflăcărat al tinerilor scriitori, îndemnându-i să nu uite de unde vin şi ce valori culturale țin vertical coloana vertebrală a neamului. Mi-aduc aminte, proaspăt demobilizat din Armata Sovietică şi revenit la Chişinău, am intrat la Uniunea Scriitorilor pentru o consultație. Era o toamnă caldă, liniştită, cu ploi de frunze galbene, dar nu-mi inspirau tristețe. Dimpotrivă, reveneam acasă din recile Siberii, unde lăsasem trei ani de zile, pierduți pentru de-săvârşirea studiilor, pentru cultivarea spiritului… Eram, deci, bucuros de această revenire, la Uniune cineva mi l-a recomandat pentru o consultație pe Liviu Damian. Poetul era pe atunci redactor-şef adjunct la revista Nistru. Ne-am aşezat comod în fotolii, am scos din geantă un caiet voluminos de poezii. Era toamna lui 1966, un an în urmă, în preajma faimosului congres III al Uniunii Scriitorilor, la care a fost pusă problema revenirii la grafia latină, ziarul Tinerimea Moldovei îmi publicase primele poezii. Acum, emoționat, aşteptam verdictul lui Liviu Damian. A răsfoit pagină cu pagină voluminosul caiet, citind cu atenție. Erau poezii de dragoste, momente despre camarazii de arme, peisaje siberiene, poezii din care respira un sentiment de nostalgie pentru locurile de baştină… Astăzi îmi dau bine seama că acele poezii nu aduceau nimic nou în literatură. Liviu Damian le-a parcurs, însă, pe toate cu răbdare şi înțelegere. Fireşte, după volumele sale, Darul fecioarei şi Ursitoarele, încercările mele ar fi putut să-i trezească o stare de incomoditate… A închis caietul, s-a întors către mine şi a zis: „Mă bucur pentru dumneata. Mai întâi pentru că ai însuşit bine tehnica versificației, că faci rime perfecte, că ai un simț deosebit… Eşti poet. Dar… aici poetul făcu o pauză, probabil pentru a alege cuvintele cele mai potrivite ca să nu mă intimideze, …dar n-o să rețin nici o poezie pentru revistă… Dumneata trebuie să lecturezi poezie modernă, să vezi ce scriu poeții noştri, să te reorientezi în demersul estetic şi formula poetică…”
Ultima noastră întâlnire a avut loc la Clinica republicană. Eram împreună cu Lucia şi într-o bună zi, aflând că suntem în secția reumatologie, a venit să ne facă o vizită. Se afla de o săptămână la urologie, noi, însă, împovărați de griji şi durere, nu ştiam… A bătut în uşă, a intrat, era palid, surmenat de durere. Văzând-o pe Lucia, dintr-o dată s-a luminat la față – ținea mult la Lucia, de altfel, ca şi mulți alți scriitori care-i cunoşteau valențele spirituale… Am discutat până la ora amiezii, când urma să i se aplice o procedură… A fost ultima noastră întâlnire. Într-o dimineață, asistenta de la postul de gardă a intrat la noi în salon şi ne-a anunțat că poetul care ne-a vizitat zilele trecute a decedat…
***
Poet de o înaltă probă civică şi artistică (estetică), Liviu Damian a imprimat, prin problematica fundamentală a poeziei sale, venind dintr-o multitudine de aspecte ale existenței, prin pledoariile pentru echilibrul păcii şi binelui în lume, prin dezbaterile etice, atât de actuale şi astăzi, când suntem amenințați de poluarea morală – acest viciu al contemporaneității, motive ce transpar în aproape toate volumele sale, dar, mai ales, în Dialoguri la marginea oraşului, apreciat cu Premiul Național – „o frumoasă carte de învățătură pentru toate generațiile”, cum a apreciat-o scriitorul Gheorghe Malarciuc. Acelaşi fior îl provoacă şi poemele din volumul Coroana de umbră. Cuvântul poetului este „ba colțuros, ca piatra muşcată de piatră, ba dezgolit ca rana din palma țăranului, ba tremură ca pânza de lumină a unei stele…”
A cântat în poeme de rezonanță măreția soarelui, spectacolul miraculos al răsăritului, neîntrecuta lui splendoare „suind la cer trompetele luminii”, preschim-bând-o în cântec bun de pus la inimă. Copil al pământului fiind, ştia că soarele, atunci când ploaia nu-i acasă, poate pârjoli totul, chiar şi firul vieții… A fost locuit de poezie ca şi cântecul anonim locuit de balade şi doine…
Nota în prefața la volumul Coroana de umbră: „Cununa sau coroana de umbră este pentru mine azi o clipă de răgaz, de comunicare, de cugetare, de echilibru sufletesc, o clipă rară pe care visez s-o împart cu cititorul meu.” A scris gândindu-se mereu la cititor, la omul pentru care cuvântul poetic este ca o rază de lumină. „Ni-i dragă literatura, dar cartea se scrie, aşa cred eu, mai întâi de dragul cititorului.” A fost, poate, printre primii poeți de la noi care a apelat la versul alb, fără rimă, văzând în el o nouă modalitate de redare a esențelor. „Mi-i dor de versul liber, deschis, care să mă apropie de cititor prin căutări, destăinuiri, prin probleme, prin atitudine. Şi abia după aceea să-l rețină cu farmecul expresiei, cu surpriza metaforei, cu fulgerul ideii care educă spiritul.” (Or să ajungă oare vreodată la aceste valențe postmoderniştii de astăzi?).
Mai departe poetul notează: „Mi-i foame de concret. Aş vrea să car în vers cât mai multe nume de oameni şi locuri. De obiecte vechi şi noi. De chipuri, de privelişti, de iluminări. Adun până şi metehnele omeneşti, mari sau mici. Nu de dragul lor. Ci ca să ruşinez o conştiință colectivă.” Tot acolo, este preocupat şi de destinul vieții: „Tind spre o literatură preocupată nu atât de problemele literaturii sau ale filosofiei, cât de destinul omului care azi, prin pericolul unui dezastru nuclear, e pus la grea încercare.” Poate cutremurat de aceste idei a scris poemul În picioare: „Poetul stă-n picioare/de țară când vorbeşte/cum stă-n picioare grâul/cel înspicat sub arşiți/cum stă-n picioare pomul/de roadă-n două frânt/cum stă-n picioare gândul/de fulger însemnat…”
George Meniuc, unul din potențialii învățători ai lui Liviu Damian în ale scrisului, nota în prefața la volumul Inima şi tunetul: „Caietul de debut al tânărului Liviu Damian m-a surprins prin dorința de a rămâne independent, nealterat de influențe, fără modele din „folcloristica” unor poeți contemporani. Erau versuri libere, uşoare, băiețeşti, ca nişte scărițe de lemn ce coboară de pe streşini înalte. Se făcea că văd nişte fâşii de curcubeu plutind în aer, nişte cete pestrițe de copii jucându-se pe toloacă, nişte semne indescifrabile în satele de după război. Se auzea, din pagini, răsuflând un suflet cinstit, sincer, îndrăzneț.” Tot acolo, maestrul nota că l-au bucurat mai apoi volumele lui Liviu Damian, care atrăgeau atenția prin originalitatea, profunzimea şi bogăția lor poetică sau, poate, şi mai mult, prin iubirea infinită, înfățişată în ele, de pământul natal.
Liviu Damian a învățat de la marii înaintaşi: Eminescu şi Creangă, de la cronicarii şi maeştrii creației noastre populare. Poetul şi-a cultivat un stil foarte personal, apropiat de „geografia nostimă a acestui plai: ai urcat dealul, te aşteaptă valea, ai trecut valea, te aşteaptă dealul următor. La fiecare pas soarele şi luna sub alte unghiuri de vedere…”
Poetul atinge cele mai sensibile coarde ale vorbirii noastre sfinte, ascultă muzica vremii şi a metaforei descoperite, îndelung, retras în sine (…) „Ca o scoică enormă de mare, inima lui inspirată ascultă tunetul de primăvară al acestui secol accelerat şi dur” (George Meniuc). Şi dacă întâlnim în poezia lui unele amprente folclorice, ele sunt subordonate unei sensibilități moderne, unei linii estetice plurivalente şi unduitoare prin plasticitatea ei. Scrie, de exemplu, în poemul Solitar: „Cuprinde-mă cu linişte, pământule,/Cum te-am cuprins şi eu cu zorul/Că am umblat la tine, destrămându-le/Viața ascunsă şi sfărâmând zăvorul.//Cuprinde-mă cu pace şi cu verde/Cum te-am cuprins cu rebeliuni bizare eu/Ca şi nebunul care nici nu crede/Dar nici nu poate fără Dumnezeu.//Adoarme-mă cu împăcarea calmă,/Cum te-am trezit cu grele ne-mpăcări/Că-o soartă mi-am citit-o scrisă-n palmă/Şi alta-n valurile de pe mări.//Auzi-mă cu visurile mele/Cum eu de-atâtea ori n-am auzit/Când mă chemai pe măguri între stele/La înălțare şi la spovedit.//Adună-mă cu veşnicia care/ Dă floarea, dă nisipul, dă pelinul/Că am trecut cu zile trecătoare/Fără să pot a-ți îmblânzi destinul.”
Poetul „inimii şi tunetului”, al „mândriei şi răbdării”, cum l-a supranumit Mihai Cimpoi, face parte din generația şaizecistă basarabeană, este un „poet al destinului”, al rezistenței. Patosul etic-existențial este dominant în toate volumele: Darul fecioarei, 1963; Ursitoarele, 1965, Sînt verb, 1968; De-a baba oarba, 1972; Partea noastră de zbor, 1974; Mândrie şi răbdare, 1977; Altoi pe o tulpină vorbitoare, 1978; Salcâmul din prag, 1979; Inima şi tunetul, 1981; Coroana de umbră, 1982; Scrieri alese, vol. 1-2, 1985; Poezii şi poeme, 1986… Raționalistă în fond, poezia lui Liviu Damian este construită în formă piramidală, cu „adevărul esențial” în centrul universului… Din această categorie face parte şi poemul Cavaleria de Lăpuşna – un recviem pentru gloria strămoşilor noştri care au ştiut să-şi apere pământul şi neamul, dând dovadă de vitejie şi iubire de țară. Pregătind pentru tipar ediția în grafie latină, am lecturat cu fior poemul, identificându-mă cu istoria, cu strămoşii, cu destinul neamului nostru. Mă bucur că acest volum, Cavaleria de Lăpuşna, apărut la editura Baştina-Radog, lansat în ziua de 3 iulie 2004 la Putna, la cei cinci sute de ani de nemurire ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a luat calea, prin oaspeții acestei luminoase sărbători, spre Franța, Italia, Germania, Canada, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Spania şi alte țări…
A trăit relativ puțin (născut la 13.03.1935 – m. 20.07.1986), dar a creat o operă solidă, care rămâne actuală. Regretul nostru este că, înfruntând un destin deosebit de aspru: ocupația sovietică, războiul, foametea organizată, colectivizarea forțată, deportările, procesul de rusificare, de deznaționalizare, lipsirea neamului de conştiință națională, mancurtizarea, poetul a fost neputincios în fața unei maladii necruțătoare. Prezența lui însă rămâne vie. Prin poemele sale care-şi păstrează actualitatea, prin amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut şi am lucrat împreună. Fie la redacția unei reviste, fie la editură, fie la Uniunea Scriitorilor.
Închei scurtele mele note cu poemul Flagel, care este de o semnificație aparte pentru viața şi creația poetului: „Iar alteori mă simt cuprins de ciumă,/Feriți-vă din cale, oameni buni,/N-am grai şi nu mai văd minuni,/Nu ştiu de unde-s, din ce humă.//Ieşiți cu foc străvechi în calea mea,/Cu şumuiegile de paie şi cu păcuri,/Duceți-mă legat pe vârf de măguri/Şi îmbrățişați-mă în strai de stea.//Nu mă lăsați s-ajung până la leagăn/Cu mâinile-nghețate de arsuri,/Cu blestemul de-şartei guri/Căzut peste țărâna ce ne leagă.//Nu vă uitați în ochii mei pe drum/Şi nici la jocul vântului în scrum./Uitați-vă în stele şi-n pământ,/Că doar acolo sunt dacă mai sunt.”
Îmbrăcat în „strai de stea”, Liviu Damian a rămas, o spunem cu certitudine, deopotrivă, şi-n inimile cititorilor, şi printre stele…
Liviu Damian este poetul cu cele mai tulburătoare momente de îndoieli, de disperări, de deschideri şi închideri în sine, de interiorizări şi frământări sufleteşti. Este poate unul dintre puținii în poezia noastră care a trăit dramatic, dar un dramatism stresant, starea de suflet a poeziei. Recuperarea la modul vizionar a patriei pierdute din poezia sa o resimțim aproape în toată poezia basarabeană. Înstrăinarea de matricea firească a spiritualității noastre româneşti a fost şi rămâne o temă permanentă. Liviu Damian are partea lui de zbor, dar şi de aplecare în fața istoriei, a casei părinteşti, a salcâmului din prag, a vieții în genere, pe care a trăit-o, vorba criticului literar M. Dolgan, „cu întregul”. La acest poet înseşi titlurile volumelor vorbesc despre o personalitate care a trăit zbuciumat fiecare clipă a vieții: „Sînt verb”, „Partea noastră de zbor”, „Inima şi tunetul”, „Coroana de umbră”, „Mândrie şi răbdare”, „Un spic în inimă”, „Cavaleria de Lăpuşna…” Cercetătoarea Ana Bantoş nota în volumul Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, referitor la creația poetului: „Oscilând între starea de libertate şi chinuitorul proces de eliberare, zborul şi elanul închid în ele lupta dramatică, strădania şi pornirile contradictorii… Continuitatea vieții şi a morții este dictată de dorința refacerii unui cosmos armonios, acesta fiind situat sub semnul identității unei spiritualități marcate de prezența muntelui, a mării, a teiului, a spicului proptit în lance ca un străjer…”
***
Poezia lui Liviu Damian stă sub semnul verbului militant, deschizător de noi sensuri şi metafore. „Bate în ea, roşie-sfâşiată, inima veacului. Se țese şi trăieşte în ea, verde-tremurat, destinul plaiului nostru…”:„Verde matern, verb matern –/Codrul te vede veşnic verde,/Nisipul te vede al nimănui,/Mutul te vede al mutului.//Harnic te văd dăruiții cu har,/Fără de sare – duhul sărac./Marea îți soarbe cuvântul amar,/Munții cu fag stâncă te fac.//Când vorba mă minte alunec din minte/Şi intru supus în infern/Decât să vântur pe vârf cuvinte/Din marele verb matern.//Mă văd prin vremi ce demult au apus:/În vârfuri de suliți e capul meu dus/Şi-n urmă huma lacomă strânge/ Verbe materne – lacrimi de sânge.”(Verb matern)
Să publici pe acele timpuri asemenea poeme era o mare îndrăzneală. Dar şi un mare risc. Puteai fi arestat în orice clipă, iar cartea dată la topit… Fiecare vers e un buzdugan ce loveşte în acei care ne-au arestat limba, istoria, tradițiile, conştiința de neam… Poetul trăia la modul conştient situația, prezentul; avea forța şi capacitatea de a opune rezistență, în primul rând, spirituală. Scria într-un alt poem – Invoc: „Neajutorat, ce-aş mai putea să fac?/De-atâta cu credința la-nceput/Invoc tremurul frunzei din copac,/Statornicia rădăcinilor din lut//În veacu-acesta care multe ştie,/Dar încă şi mai multe le-a uitat,/Invoc cuvinte vechi de omenie/Pe care străbuneii mi le-au dat…”
Rămas la vârsta adolescentină cap de familie – tatăl fiind arestat şi dus în Siberia, poetul a trăit cu durere calvarul despărțirii de tot ce a constituit pentru el Țara, Limba, Istoria, Strămoşii… Piatra aceasta l-a apăsat până în clipa de pe urmă, fără a-i permite să trăiască bucuria întoarcerii la izvoarele spiritualității noastre. N-a avut norocul să vadă şi să simtă cu ochii inimii Victoria pentru care s-a bătut cavalereşte cu arma cuvântului, a metaforei, a parabolei, înscăunând în literatură, împreună cu scriitorii din generația sa, adevărul despre neamul românesc din Basarabia, dar, mai ales, aducând în prim-planul literaturii simțirea noastră ancestrală, eticul, esteticul, morala sănătoasă, credința, încrederea în om, în cuvântul strămoşesc, în iubirea de neam şi de pământ…
***
Liviu Damian a fost un susținător înflăcărat al tinerilor scriitori, îndemnându-i să nu uite de unde vin şi ce valori culturale țin vertical coloana vertebrală a neamului. Mi-aduc aminte, proaspăt demobilizat din Armata Sovietică şi revenit la Chişinău, am intrat la Uniunea Scriitorilor pentru o consultație. Era o toamnă caldă, liniştită, cu ploi de frunze galbene, dar nu-mi inspirau tristețe. Dimpotrivă, reveneam acasă din recile Siberii, unde lăsasem trei ani de zile, pierduți pentru de-săvârşirea studiilor, pentru cultivarea spiritului… Eram, deci, bucuros de această revenire, la Uniune cineva mi l-a recomandat pentru o consultație pe Liviu Damian. Poetul era pe atunci redactor-şef adjunct la revista Nistru. Ne-am aşezat comod în fotolii, am scos din geantă un caiet voluminos de poezii. Era toamna lui 1966, un an în urmă, în preajma faimosului congres III al Uniunii Scriitorilor, la care a fost pusă problema revenirii la grafia latină, ziarul Tinerimea Moldovei îmi publicase primele poezii. Acum, emoționat, aşteptam verdictul lui Liviu Damian. A răsfoit pagină cu pagină voluminosul caiet, citind cu atenție. Erau poezii de dragoste, momente despre camarazii de arme, peisaje siberiene, poezii din care respira un sentiment de nostalgie pentru locurile de baştină… Astăzi îmi dau bine seama că acele poezii nu aduceau nimic nou în literatură. Liviu Damian le-a parcurs, însă, pe toate cu răbdare şi înțelegere. Fireşte, după volumele sale, Darul fecioarei şi Ursitoarele, încercările mele ar fi putut să-i trezească o stare de incomoditate… A închis caietul, s-a întors către mine şi a zis: „Mă bucur pentru dumneata. Mai întâi pentru că ai însuşit bine tehnica versificației, că faci rime perfecte, că ai un simț deosebit… Eşti poet. Dar… aici poetul făcu o pauză, probabil pentru a alege cuvintele cele mai potrivite ca să nu mă intimideze, …dar n-o să rețin nici o poezie pentru revistă… Dumneata trebuie să lecturezi poezie modernă, să vezi ce scriu poeții noştri, să te reorientezi în demersul estetic şi formula poetică…”
Ultima noastră întâlnire a avut loc la Clinica republicană. Eram împreună cu Lucia şi într-o bună zi, aflând că suntem în secția reumatologie, a venit să ne facă o vizită. Se afla de o săptămână la urologie, noi, însă, împovărați de griji şi durere, nu ştiam… A bătut în uşă, a intrat, era palid, surmenat de durere. Văzând-o pe Lucia, dintr-o dată s-a luminat la față – ținea mult la Lucia, de altfel, ca şi mulți alți scriitori care-i cunoşteau valențele spirituale… Am discutat până la ora amiezii, când urma să i se aplice o procedură… A fost ultima noastră întâlnire. Într-o dimineață, asistenta de la postul de gardă a intrat la noi în salon şi ne-a anunțat că poetul care ne-a vizitat zilele trecute a decedat…
***
Poet de o înaltă probă civică şi artistică (estetică), Liviu Damian a imprimat, prin problematica fundamentală a poeziei sale, venind dintr-o multitudine de aspecte ale existenței, prin pledoariile pentru echilibrul păcii şi binelui în lume, prin dezbaterile etice, atât de actuale şi astăzi, când suntem amenințați de poluarea morală – acest viciu al contemporaneității, motive ce transpar în aproape toate volumele sale, dar, mai ales, în Dialoguri la marginea oraşului, apreciat cu Premiul Național – „o frumoasă carte de învățătură pentru toate generațiile”, cum a apreciat-o scriitorul Gheorghe Malarciuc. Acelaşi fior îl provoacă şi poemele din volumul Coroana de umbră. Cuvântul poetului este „ba colțuros, ca piatra muşcată de piatră, ba dezgolit ca rana din palma țăranului, ba tremură ca pânza de lumină a unei stele…”
A cântat în poeme de rezonanță măreția soarelui, spectacolul miraculos al răsăritului, neîntrecuta lui splendoare „suind la cer trompetele luminii”, preschim-bând-o în cântec bun de pus la inimă. Copil al pământului fiind, ştia că soarele, atunci când ploaia nu-i acasă, poate pârjoli totul, chiar şi firul vieții… A fost locuit de poezie ca şi cântecul anonim locuit de balade şi doine…
Nota în prefața la volumul Coroana de umbră: „Cununa sau coroana de umbră este pentru mine azi o clipă de răgaz, de comunicare, de cugetare, de echilibru sufletesc, o clipă rară pe care visez s-o împart cu cititorul meu.” A scris gândindu-se mereu la cititor, la omul pentru care cuvântul poetic este ca o rază de lumină. „Ni-i dragă literatura, dar cartea se scrie, aşa cred eu, mai întâi de dragul cititorului.” A fost, poate, printre primii poeți de la noi care a apelat la versul alb, fără rimă, văzând în el o nouă modalitate de redare a esențelor. „Mi-i dor de versul liber, deschis, care să mă apropie de cititor prin căutări, destăinuiri, prin probleme, prin atitudine. Şi abia după aceea să-l rețină cu farmecul expresiei, cu surpriza metaforei, cu fulgerul ideii care educă spiritul.” (Or să ajungă oare vreodată la aceste valențe postmoderniştii de astăzi?).
Mai departe poetul notează: „Mi-i foame de concret. Aş vrea să car în vers cât mai multe nume de oameni şi locuri. De obiecte vechi şi noi. De chipuri, de privelişti, de iluminări. Adun până şi metehnele omeneşti, mari sau mici. Nu de dragul lor. Ci ca să ruşinez o conştiință colectivă.” Tot acolo, este preocupat şi de destinul vieții: „Tind spre o literatură preocupată nu atât de problemele literaturii sau ale filosofiei, cât de destinul omului care azi, prin pericolul unui dezastru nuclear, e pus la grea încercare.” Poate cutremurat de aceste idei a scris poemul În picioare: „Poetul stă-n picioare/de țară când vorbeşte/cum stă-n picioare grâul/cel înspicat sub arşiți/cum stă-n picioare pomul/de roadă-n două frânt/cum stă-n picioare gândul/de fulger însemnat…”
George Meniuc, unul din potențialii învățători ai lui Liviu Damian în ale scrisului, nota în prefața la volumul Inima şi tunetul: „Caietul de debut al tânărului Liviu Damian m-a surprins prin dorința de a rămâne independent, nealterat de influențe, fără modele din „folcloristica” unor poeți contemporani. Erau versuri libere, uşoare, băiețeşti, ca nişte scărițe de lemn ce coboară de pe streşini înalte. Se făcea că văd nişte fâşii de curcubeu plutind în aer, nişte cete pestrițe de copii jucându-se pe toloacă, nişte semne indescifrabile în satele de după război. Se auzea, din pagini, răsuflând un suflet cinstit, sincer, îndrăzneț.” Tot acolo, maestrul nota că l-au bucurat mai apoi volumele lui Liviu Damian, care atrăgeau atenția prin originalitatea, profunzimea şi bogăția lor poetică sau, poate, şi mai mult, prin iubirea infinită, înfățişată în ele, de pământul natal.
Liviu Damian a învățat de la marii înaintaşi: Eminescu şi Creangă, de la cronicarii şi maeştrii creației noastre populare. Poetul şi-a cultivat un stil foarte personal, apropiat de „geografia nostimă a acestui plai: ai urcat dealul, te aşteaptă valea, ai trecut valea, te aşteaptă dealul următor. La fiecare pas soarele şi luna sub alte unghiuri de vedere…”
Poetul atinge cele mai sensibile coarde ale vorbirii noastre sfinte, ascultă muzica vremii şi a metaforei descoperite, îndelung, retras în sine (…) „Ca o scoică enormă de mare, inima lui inspirată ascultă tunetul de primăvară al acestui secol accelerat şi dur” (George Meniuc). Şi dacă întâlnim în poezia lui unele amprente folclorice, ele sunt subordonate unei sensibilități moderne, unei linii estetice plurivalente şi unduitoare prin plasticitatea ei. Scrie, de exemplu, în poemul Solitar: „Cuprinde-mă cu linişte, pământule,/Cum te-am cuprins şi eu cu zorul/Că am umblat la tine, destrămându-le/Viața ascunsă şi sfărâmând zăvorul.//Cuprinde-mă cu pace şi cu verde/Cum te-am cuprins cu rebeliuni bizare eu/Ca şi nebunul care nici nu crede/Dar nici nu poate fără Dumnezeu.//Adoarme-mă cu împăcarea calmă,/Cum te-am trezit cu grele ne-mpăcări/Că-o soartă mi-am citit-o scrisă-n palmă/Şi alta-n valurile de pe mări.//Auzi-mă cu visurile mele/Cum eu de-atâtea ori n-am auzit/Când mă chemai pe măguri între stele/La înălțare şi la spovedit.//Adună-mă cu veşnicia care/ Dă floarea, dă nisipul, dă pelinul/Că am trecut cu zile trecătoare/Fără să pot a-ți îmblânzi destinul.”
Poetul „inimii şi tunetului”, al „mândriei şi răbdării”, cum l-a supranumit Mihai Cimpoi, face parte din generația şaizecistă basarabeană, este un „poet al destinului”, al rezistenței. Patosul etic-existențial este dominant în toate volumele: Darul fecioarei, 1963; Ursitoarele, 1965, Sînt verb, 1968; De-a baba oarba, 1972; Partea noastră de zbor, 1974; Mândrie şi răbdare, 1977; Altoi pe o tulpină vorbitoare, 1978; Salcâmul din prag, 1979; Inima şi tunetul, 1981; Coroana de umbră, 1982; Scrieri alese, vol. 1-2, 1985; Poezii şi poeme, 1986… Raționalistă în fond, poezia lui Liviu Damian este construită în formă piramidală, cu „adevărul esențial” în centrul universului… Din această categorie face parte şi poemul Cavaleria de Lăpuşna – un recviem pentru gloria strămoşilor noştri care au ştiut să-şi apere pământul şi neamul, dând dovadă de vitejie şi iubire de țară. Pregătind pentru tipar ediția în grafie latină, am lecturat cu fior poemul, identificându-mă cu istoria, cu strămoşii, cu destinul neamului nostru. Mă bucur că acest volum, Cavaleria de Lăpuşna, apărut la editura Baştina-Radog, lansat în ziua de 3 iulie 2004 la Putna, la cei cinci sute de ani de nemurire ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a luat calea, prin oaspeții acestei luminoase sărbători, spre Franța, Italia, Germania, Canada, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Spania şi alte țări…
A trăit relativ puțin (născut la 13.03.1935 – m. 20.07.1986), dar a creat o operă solidă, care rămâne actuală. Regretul nostru este că, înfruntând un destin deosebit de aspru: ocupația sovietică, războiul, foametea organizată, colectivizarea forțată, deportările, procesul de rusificare, de deznaționalizare, lipsirea neamului de conştiință națională, mancurtizarea, poetul a fost neputincios în fața unei maladii necruțătoare. Prezența lui însă rămâne vie. Prin poemele sale care-şi păstrează actualitatea, prin amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut şi am lucrat împreună. Fie la redacția unei reviste, fie la editură, fie la Uniunea Scriitorilor.
Închei scurtele mele note cu poemul Flagel, care este de o semnificație aparte pentru viața şi creația poetului: „Iar alteori mă simt cuprins de ciumă,/Feriți-vă din cale, oameni buni,/N-am grai şi nu mai văd minuni,/Nu ştiu de unde-s, din ce humă.//Ieşiți cu foc străvechi în calea mea,/Cu şumuiegile de paie şi cu păcuri,/Duceți-mă legat pe vârf de măguri/Şi îmbrățişați-mă în strai de stea.//Nu mă lăsați s-ajung până la leagăn/Cu mâinile-nghețate de arsuri,/Cu blestemul de-şartei guri/Căzut peste țărâna ce ne leagă.//Nu vă uitați în ochii mei pe drum/Şi nici la jocul vântului în scrum./Uitați-vă în stele şi-n pământ,/Că doar acolo sunt dacă mai sunt.”
Îmbrăcat în „strai de stea”, Liviu Damian a rămas, o spunem cu certitudine, deopotrivă, şi-n inimile cititorilor, şi printre stele…