Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Cioran 100: Oximoronul şi depăşirea contradicțiilor.
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
Cioran 100: Oximoronul şi depăşirea contradicțiilor. Față de Cioran nu poți fi indiferent. Cu atât mai mult cu cât s-au împlinit, pe 8 aprilie, 100 de ani de la naşterea sa, prilej pentru nume, indivizi şi instituții de a-şi etala aportul, omagiul, chiar şi contradicțiile în interpretare. Pe fragmente, cum altfel?!, de vreme ce Cioran s-a considerat, întreaga lui viață, un om al fragmentelor. Scrisă cuminte, cu ochii ațintiți spre gradul zero, ştirea ar fi aceasta: vreme de 2 zile, Academia Română, (Secția de Filologie – Literatură), Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă, Muzeul National al Literaturii Române şi Biblioteca Academiei au organizat seria de manifestări dedicate Centenarului Cioran. Ceea ce a reunit personalități ca: Mihai Şora, Irina Mavrodin, Marin Diaconu, Eugen Simion, Lucian Chişu (în Rotonda 13 a MNLR), precum şi Eugen Simion, Irina Mavrodin, Monseniorul Ioan Robu, Simona Modreanu, de la Universitatea Al.I. Cuza, Marin Diaconu, Mihai Cimpoi, Dan Hăulică – în cadrul unei sesiuni festive a Academiei, în care, după cum s-a văzut la fața locului, alocuțiunile au fost diferite de cele din ziua precedentă.
O figură pitorească a fost cea a preotului din Răşinari, care militează pentru a tranforma casa copilăriei lui Cioran în casă memorială. Au fost vernisate două expoziții. Academia, George Brăiloiu şi manuscrisele lui Cioran au fost prinse în acelaşi vârtej mediatic şi meritocratic. Marin Diaconu a reuşit să finalizeze Întâlniri cu Cioran, volumul 2, a fost prezentat albumul Cioran în viziunea marilor graficieni ai lumii, iar actrița Genoveva Preda a susținut în Rotonda 13 un fragment (cum altfel?!) din recitalul ei itinerant Cioran – l’homme à fragments / Cioran – omul fragmentelor .
Irina Mavrodin se pronunță tranşant: „exegeza cioraniană este relativ săracă”, cu atât mai mult cu cât „fiecare citat este dublat de alt citat care e opusul lui”. Eugen Simion consideră oportun şi important ca „să se publice toată opera, cu strălucirile şi ambiguitățile ei”.
Cioran a fost un stilist desăvârşit, într-o limbă carteziană în care ambiguitatea şi oximoronul capătă străluciri pe care nu le putea atinge limba română, acea limbă „de soare şi de bălegar” cu mirosul ei „de prospețime şi putreziciune, cu urâțenia nostalgică şi superba neglijență”. Abia aşa, în spațiul francez, socoteşte Simona Modreanu, Emil Cioran a putut să ajungă, la “acest ultim stadiu al diaforei”, la excelența stilistică, „să poată îngenunchea Rațiunea cu maximă eficiență” pentru a transcende (în spiritul lui Lupasco şi al lui Basarab Nicolescu, am zice) spre „Între”, spre „interval”, spre locul în care „contradicțiile tind să devină aporii”, iar „laconismul elegant”, imbatabil, al lui Cioran ne îndeamnă să trecem dincolo de stil şi să ajungem, paradoxal, la conținut: „Dumnezeu este chiar dacă nu este”.
O figură pitorească a fost cea a preotului din Răşinari, care militează pentru a tranforma casa copilăriei lui Cioran în casă memorială. Au fost vernisate două expoziții. Academia, George Brăiloiu şi manuscrisele lui Cioran au fost prinse în acelaşi vârtej mediatic şi meritocratic. Marin Diaconu a reuşit să finalizeze Întâlniri cu Cioran, volumul 2, a fost prezentat albumul Cioran în viziunea marilor graficieni ai lumii, iar actrița Genoveva Preda a susținut în Rotonda 13 un fragment (cum altfel?!) din recitalul ei itinerant Cioran – l’homme à fragments / Cioran – omul fragmentelor .
Irina Mavrodin se pronunță tranşant: „exegeza cioraniană este relativ săracă”, cu atât mai mult cu cât „fiecare citat este dublat de alt citat care e opusul lui”. Eugen Simion consideră oportun şi important ca „să se publice toată opera, cu strălucirile şi ambiguitățile ei”.
Cioran a fost un stilist desăvârşit, într-o limbă carteziană în care ambiguitatea şi oximoronul capătă străluciri pe care nu le putea atinge limba română, acea limbă „de soare şi de bălegar” cu mirosul ei „de prospețime şi putreziciune, cu urâțenia nostalgică şi superba neglijență”. Abia aşa, în spațiul francez, socoteşte Simona Modreanu, Emil Cioran a putut să ajungă, la “acest ultim stadiu al diaforei”, la excelența stilistică, „să poată îngenunchea Rațiunea cu maximă eficiență” pentru a transcende (în spiritul lui Lupasco şi al lui Basarab Nicolescu, am zice) spre „Între”, spre „interval”, spre locul în care „contradicțiile tind să devină aporii”, iar „laconismul elegant”, imbatabil, al lui Cioran ne îndeamnă să trecem dincolo de stil şi să ajungem, paradoxal, la conținut: „Dumnezeu este chiar dacă nu este”.