Trezirea lui Sabato la 99 de ani.

Trezirea lui Sabato la 99 de ani. „În lumina judecății, viața îmi apare ca un lung coşmar din care omul se poate elibera prin moarte, adică printr-un fel de trezire” – scrie undeva Ernesto Sàbato, unul din stâlpii realismului magic pe care se sprijină edificiul spiritual ce se numeşte Sud-America. Pe 30 aprilie, Ernesto Sàbato a murit, adică s-a eliberat. A doua zi, adică pe 1 mai, urma să fie prezent la Târgul de Carte de la Buenos-Aires, unde ar fi fost decorat cu o înaltă distincție a statului, ca recunoaştere pentru contribuția sa la dezvoltarea civilizației şi artelor argentiniene. Iar, la 24 iunie, urma să sufle în tortul cu 100 de lumânări al aniversării sale. Dar Îngerul întunericului nu i-a dat voie. I-a aşezat în piept o demonică bronşită, care, la vârsta lui, i-a fost fatală. Ce va fi visat oare în ultimele ore de viață cel alintat Ernesto Sà, în locuința lui din Santos Lugares, cu soția sa, Elvira Gonzales Frag, la căpătâi? Cine să-i fi vizitat ultimele amintiri? Printre ei, sigur au fost părinții săi, Juana Maria Ferrari şi Francisco Sàbato, imigranți italo-albanezi. Sau frații? Sau băieții? Sau poate chiar Jorge Luis Borges, de pildă, cu care a avut, între decembrie 1974 şi martie 1975, un şir de dialoguri extraordinar de spumoase?... Să ne oprim puțin asupra acestui amănunt, a cărui exemplaritate depăşeşte conținutul oricărui manual de etică! Deci, contextul era următorul: inițiate de jurnalistul Orlando Barone, întâlnirile au început la trei luni după moartea lui Peron, cei doi având despre acest subiect opinii diamentral opuse. Borges fusese umilit, pentru convingerile sale politice, de către Peron (dat afară de la bibliotecă, în 1945, şi trimis inspector de găini într-o piață publică, dar numai pentru a fi concediat şi de acolo, în aceeaşi zi). Sàbato, în schimb, era un peronist convins, astfel că înțelegerea celor trei a fost ca dialogurile să nu atingă subiecte politice. Scriitorii n-au fost niciodată prieteni, dar şi-au apreciat reciproc literatura. A rezultat o carte fabuloasă, un strălucit codicil de bună creştere, civilitate, deferență şi respect, dar şi un compendiu universal de vorbe înțelepte, de ziceri memorabile. În acel moment, Borges avea 75 de ani, Sàbato, 63 (ca un detaliu, în timpul dialogurilor, primul a băut apă, celălalt whisky şi niciunul nu a fumat). Pe toată durata acestor întâlniri, ca un detaliu biografic, mama lui Borges se afla pe patul de moarte. La câte luni de la încheierea lor, de altfel a şi murit. Cei doi s-au întâlnit atunci pentru ultima oară. Dialogurile pornesc, de cele mai multe ori, de la sine, n-au nevoie de întrebările jurnalistului şi scriitorii discută între ei despre absolut orice le trece prin cap. În general, literatură şi arte, despre poezie, roman vs. povestire, Don Quijote, traducere, limbaj şi stil, despre morală şi succesul în artă, motivațiile, scopul şi tabieturile scrisului, ecranizările romanelor, Premiul Nobel (pe niciunul nu-l interesa!), arta tangoului, dans şi pictură, chestiuni de teologie, folosofie şi psihologie, Dumnezeu, religie (Borges admira budismul), sinucidere (amândoi au luat-o în calcul!), cunoaştere, vis, realitate, moarte ş.cl. Din anul următor, începe dictatura militară din Argentina, care ține până în 1983. La finalul acesteia, Sàbato este ales preşedintele Comisiei Naționale a Dispăruților, care avea ca scop să investigheze soarta a zeci de mii de oameni pierduți în carcerele sau în timpul anchetelor acestui regim, majoritatea fiind răpiți, torturați şi apoi ucişi. Comisia a adus la lumină 50.000 de pagini ce relatau pe larg detaliile răpirilor, torturilor şi violurilor sistematice, aplicate tuturor celor care erau suspectați că ar fi simpatizat cu gherilele de stânga. Raportul a fost publicat în volum, în 1984, sub titlul „Nunca mas” (Să nu se mai întâmple niciodată). În postura de reprezentant al acestui organ, Sàbato nu a părut foarte în largul lui pe scena publică. Deşi idolatrizat de tineri şi dorit de aripa stângă, a negat afilierea la orice formațiune politică („Nu aparțin niciunui partid. Susțin doar ce cred că este bun pentru această țară bolnavă şi denunț toate lucrurile false, murdare, corupte şi pline de ipocrizie” – spunea el). Dar poate că nu atât dimensiunea civică precumpăneşte în construcția ființei spirituale a lui Ernesto Sàbato (fiindcă a avut, ca la orice om, destule oscilații!), cât aceea, aflată în vecinătatea divină, a creației, a poveştii. „Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câțiva încăpățânați, eroi, sfinți şi artişti care, în viețile şi operele lor, ating bucăți din Absolut, ce ne ajută să suportăm realitățile dezgustătoare” – spune omul acesta. Acelaşi „încăpățânat” care a studiat şi a cercetat la Institutul Curie din Paris sau la MIT, devenind doctor în fizică, dar şi acelaşi care a scris patru romane fundamentale pentru eposul secolului XX: „Tunelul” (1948), considerat operă existențialistă clasică, admirată de Thomas Mann şi Albert Camus, apoi, „Despre eroi şi morminte” (1961), „Raport despre orbi” (1968) şi „Abaddon, exterminatorul” (1974). După toate aceste performanțe, Ernesto Sàbato, împreună cu noi, se poate apleca în linişte asupra înțelesurilor propriei sale fraze din „Tunelul”: „Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alții să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alții pentru a prelua de la cap această comedie fără rost”. Sud-America aşteaptă altă minune.