Breviar editorial

Gourmet. Céline, Bulgakov, Cortazár, Rushdie (close reading), de Ruxandra Cesereanu, colecția Paradigme, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 192 pagini. Ruxandra Cesereanu ne desfată cu un jurnal de lectură pe măsura acuității tuturor acelor simțuri care par a se activa simultan în cazul unor cărți, 4 la număr, pe alese, anume scrise parcă de „Orfei” pentru lecturi pe îndelete: „Dacă am citit Maestrul şi Margareta de câteva zeci de ori, Pământul de sub tălpile ei, cel de-al patrulea roman pe care l-am supus unui jurnal de lectură, întrucât a marcat îndeajuns viața mea lăuntrică, l-am citit doar de două ori (la fel ca Şotron de Julio Cortázar). Mărturisesc că m-am pregătit pentru această a doua lectură ca pentru o stază de drog şi extaz. Că am dorit să mă acopăr în şi să-mi fac cuib din acest roman o vară întreagă. Să nu mai dorm, să nu mai mănânc, sa nu mai ies din casă, doar să citesc şi să citesc. Cu creionul în mână, întrucât romanul acesta s-a dovedit a fi aproape un soi de carte de înțelepciune, din care înveți o grămadă de lucruri, de la cum să scrii la cum să nu scrii, înveți şi cum să găseşti tăria creatoare dinăuntru şi dinafară şi mai ales cum să o păstrezi, înveți şi cât de amarnică şi tăioasă şi păienjenoasă este dragostea. Am migălit în minte ceasuri în şir la frazele lui Rushdie, le-am răsucit, le-am chiar rescris, mângâiat şi, nu în ultimul rând, am vorbit cu ele.”
O călătorie la capătul scrisului şi înapoi, testând limitele abisalității şi ale extazului.

Hotarul de nisip, de Pavel Chihaia, Editura Paideia & Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, 2007, 300 pagini. Hotarul de nisip al Constanței este poarta dintre timpuri – timpul libertății, id est al exilului, spre care tind cu obstinație cei care îşi caută identitatea spulberată de regimul comunist: „Două realități: pe de-o parte, peisajul social în care ne aflăm, cu legi barbare, primitive, lipsite de semnificație de alta, lumea liberă, pe care o admirăm, în care am dori să ne aflăm, să mărturisim ceea ce avem de spus. Între aceste două lumi există pentru noi, cei din Constanța şi împrejurimi, un hotar şi, anume, plaja de nisip, care înaintează, în sud până la Balcic şi în nord până la Gurile Dunării, trecând prin Năvodari. Despărțind țara invadată de sovietici de peisajul celor care cred în idealurile cunoscute cândva şi de noi, îndepărtate de această negură ucigătoare. Motiv pentru care am gândit că titlul cel mai potrivit al romanului meu ar fi Hotarul de nisip. Corespunde traiului zilnic dar şi vieții sufleteşti a personajului principal, un scriitor care nu îşi poate face cunoscut mesajul, aflat în țara cu granițele închise spre țările civilizate. Prima mea carte ar cuprinde mărturisirile, drama neîmplinirii şi speranțele sale, legate de o altă lume. (...) Să părăsească viețile lor de până atunci, fără semnificație nici pentru ei, nici pentru alții. Să întâlnească o lume cu un alt mod de a concepe realitatea, cu altă înfățişare decât aceea cu care fuseseră obişnuiți. Care să le devină atât de familiară încât să nu se mai recunoască ei înşişi, aşa cum într-o oglindă spartă, căzută din ramă, nu-ți poți înțelege propriul chip.
Viața care urma să se desfăşoare la capătul călătoriei semăna cu o existență cerească. Departe de umilințele, de suferința, de negarea definiției ei. O întrezăreau la fel de reală, ca şi vaporul pe care îl încărcau, şi care urma să se îndepărteze de țărm cu garlinele întinse, apoi să fie purtat în afara portului de remorcher, în sfârşit să-şi recapete adevărata libertate, să se îndrepte spre Mediterana. Mediterana, marea fără Soviete, marea unor țări libere. Curând aveau să înceapă călătoria către lumea pe care o doreau fără să o cunoască, în care trăiau deja, ignorând-o. De care se îndepărtaseră, prin voința altora, traversând un deşert cu ierburi otrăvitoare, cu gândul la acea lume imposibilă. O lume care înviase în el tocmai în fața încărcătorului, când primise pe ceafă sacul de ciment şi rana i se aprinsese de durere.”
Cel de-al doilea volum al Scrierilor din țară şi din exil cuprinde, pe lângă Hotarul de nisip: „Fugă în paradis”, „Cearta sufletului cu trupul”, „Începutul vieții şi tinerețea mea” – „Din amintirile unui elev lipsit de calități”, „În posteritate fiecare murim singuri”, „Pagini de jurnal (1956-1957)” –, precum şi „Blocada şi spațiul dobrogean”, respectiv „Ovidiu la Tomis. Scurtă istorie a unui roman nescris”, „Considerații sterile despre puterea creatoare”, „Spațiul tomitan şi creația mea”, „Pământ roşu ca sângele”, „Am fost «generația pierdută»”, „Rostul omului pe pământ şi îndatoririle față de semeni”, „Despre destinul autorilor şi destinul cărților”.

Oraşul jumătăților de înger, de Florin Toma, Editura Cartea Românească, 2010, 312 pagini. Chiar şi primele jumătați de pagini ale acestui roman te duc cu gândul la cartea lui Ismail Kadare, Slujbaş la Palatul Viselor. Abolirea spațiului privat (conform, după cum urmează: Oficiului Național pentru Culori, Normelor Respirației Sănătoase, Normelor Deontologice ale Gardienilor ş.a.m.d.), supremația sistemului de norme în orice cotlon al vieții individuale, al vieții de familie, al vieții profesionale etc. are şi întruchipări groteşti: patosul dovedit, de pildă, de custodele Muzelui, Aneste Procopius. Muzeul în care se poate vedea trecutul-prezentul-viitorul, timpul țintuit, nepieritor, asemenea luminaților conducători ai nației. Lista exponatelor cuprinde: pancarte, tablouri, tabele cu cifre record supra-gonflate, panouri şi alte suporturi de preamărire & eternizare a sistemului politic opresiv şi, mai ales, a Marelui Ortolan.
Ar fi putut fi o carte sumbră. Nu este, ba dimpotrivă: „Dincolo de gărdulețul de sârmă împletită, aşezați într-o ordine desăvârşită la mesele sărbătoreşti răsărite printre tufele de trandafiri, oamenii cinstesc această duminică, consumând cu repeziciune fripturi sau mititei, dar cu bere. Spun cu repeziciune, căci Normele Consumului Public impun o şedere la masă de 20 de minute. De altfel, tot ca şi în Scuarul Bunei Speranțe, şi aici, gardienii, de astă dată de masă, veghează cu ochii pe ceas starea de voie bună gastrică şi climatul de concordie generală din rândul cetățenilor.
Ei sunt la dispoziția clienților, dar nu participă la euforia lor. Nu consumă nimic, poate doar aşa, câte un pahar cu apă (...) La momentul când gardianul cu aceleaşi gesturi automate, ca ale tuturor gardienilor cu ceas – anunță: „Gata! Sculați-vă!... Alții la rând!”, fiecare îşi strânge familia împrejur – precum cloşca puii săi – şi pleacă, uşor clătinându-se, cântând în surdină lieduri de petrecere sau continuând să mestece dumicații neterminați ori dumnezeii mamii lor. După cum e cazul.”

Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, de Nicolae Breban, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2010, 400 pagini
Aşa cum Dostoievski în Jurnal de scriitor încerca să înțeleagă sufletul rus şi măsura în care acesta avea, ca exponenți, conducători ce-şi depăşeau limitele (tentația hybris-ului nu e atotputernică, şi totuşi!), nici Nicolae Breban nu rezistă „seducțiilor anamnezei”, după cum îşi intitulează Ovidiu Pecican prefața. Capitolele cărții sunt următoarele: „Identitatea românească”, „Un hybris colectiv”, „Din lacrimă născut”, „Stalinism”, „Post-stalinism” (inclusiv „Elogiul dictaturii”), „Prezentul”, „Specificul național”. „Istoria ne arată că uneori se îmbolnăvesc şi comunitățile, nu numai indivizii” – iar de această dată, Nicolae Breban vizează maladiile secolului XX, mai ales că Primul Război Mondial crease României Mari premisele, aparent, pentru un traiect auroral-ascendent. Numai că aventurierii politicii româneşti şi-au jucat rolul până la capăt, ba unul, ba altul, vreme de 7 decenii, până la căderea lui Ceauşescu.

Invitat la Săvârşin, de Dumitru Bădița, colecția „Poem în proză”, casa de pariuri literare, 2010, 68 pagini. De vreme ce poetul se plasează prin definiție, de bunăvoie, la limita dintre lumi, a fi poet înseamnă oricum a fi outsider. Dar a fi invitat într-o tabără de poezie, fiind singurul cazat într-o casă „din sat” (aflată mai aproape de vreascurile şi de grumazul mistreților din pădure decât de nucleul greu al taberei cu pricina), asta nu face decât să accentueze sentimentul de alienare, escapismul, chiar dacă drăcuşorul ludic se ițeşte la tot pasul, „impertinent şi promițător”, ca să spunem aşa. „Invitat la Săvârşin e, aşadar, o comedie serioasă, chiar foarte serioasă, ba poate chiar prea serioasă, dacă luăm în calcul şi sfârşitul, care face cât o Apocalipsă (nu spun mai multe, ca să nu fac pe spoilerul). În plus, poema aceasta bufă despre seriozitatea condiției de poet mai are o calitate esențială: e una dintre puținele cărți douămiiste care îți dau certitudinea că minimalismul nu e un efect al lipsei de imaginație.”, spune Radu Vancu în prefața cărții.

Ultimele noduri, de Mircea Albulescu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2010, 144 pagini. În anii 1985-2005, Albulescu-actorul, membru şi al USR, a publicat 7 cărți: Vizite, Pajura singurătății, Bilete de favoare, Baraka, bunii mei..., Bazar sentimental, Fluture în lesă de aur, Clanțe. Cu totul departe de Noduri şi semne, mai aproape parcă de melancolia argheziană, coborând de pe scenă sau de pe ecrane, Mircea Albulescu publică, optând pentru o prestigioasă editură ieşeană, un volum elegant, mignon, cu grafică semnată de Eduard-Rudolf Roth.
În aşteptarea momentului când va da binețe unei Doamne al unui ceas unic, cel de pe urmă („Primeşte, te rog, în semn de cinstire,/ cea din urmă a mea amintire.// Blidul ăsta cu fructe şi pâine,/ fosta mea cină de mâine.”), artistul ne face părtaşi, în calitate de martori-spectatori, ai gesturilor care capătă, în mod halucinant, o anumită, duioasă, solemnitate: „Sărut paharul plin de Toamnă/ sorb amânat aroma din buchet/ şi nu ştiu dacă eu o gust/ sau dacă nu cumva/ lumina-i rubinie/ mă povesteşte în sonet.”

Nietzsche, ermitul vesel. Hermeneutica metamorfozelor nietzscheene, de Nicolae Stan, Editura Economică, 2010, 206 pagini. Volumul este structurat astfel: „Intrarea în lume şi formarea (1844-1869)”, „Prima metamorfoză: cămila (1869-1876)”, „A doua metamorfoză: leul (1877-1882)”, „A treia metamorfoză: copilul (1883-1887)”, „Frenezia: anul 1888”, „Ieşirea din lume: 1889-1900”.
Cât despre influența proteică, de netăgăduit, a celui care a scris Ştiința voioasă, iată până unde, apoteotic, ajunge autorul studiului de față: „Ştim că nu ştim, credem. Dar ceea ce ştim cu siguranță este că, fără „zburdălnicia” gândirii acestui ermit vesel, nu ne-am fi întâlnit cu idei esențiale ale contemporaneității, care, la rândul lor, încă nu au fost auzite întru totul de membrii „metacomunicării”: ideea diferenței derridiene; a dispariției Marilor Povestiri şi a reducerii cunoaşterii la un simplu moment al rotației capitalului (Lyotard); a „sfârşitului istoriei” (Fukuyama); a „sfârşitului omului” (Foucault); a gândirii, „slabe” vattimiene; a „conflictului interpretărilor” ricoeurean; a facticității dasein-ului heideggerian: ființa muritoare a „bunei conştiințe” nietzscheene... Şi toate acestea îşi au sursa în inexpugnabilitatea unei „ființe-de-hârtie” înfiripate la sfârşitul secolului al XlX-lea, şi revenind continuu către afirmarea unei gândiri pământene, bucuroase, slăvind un dumnezeu multiplu: viața.”

Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească, de Cătălin Ghiță, colecția Academica, Institutul European, 2010, 220 pagini. Deimografia – inovație terminologică, de pus alături de anarhetipul lui Corin Braga şi de cosmodernismul lui Christian Moraru, după cum spune Ştefan Borbély în prefață, este un bun prilej pentru universitarul craiovean Cătălin Ghiță pentru a cartografia teritoriile literare ale spaimei: „Topografia unui sentiment estetizat. Teroarea, între reflecție şi analiză”, „Teroarea în narațiune. Convenții şi inovații în literatura română” – cu referire la opere ale lui Miron Costin, Negruzzi, I.L. Caragiale (O făclie de Paşti, În vreme de război), Gala Galaction (La Vulturi, Moara lui Călifar), Gib I. Mihăescu, Alexandru Philippide (Îmbrățişarea mortului), Cezar Petrescu (Aranka, ştima lacurilor), Mircea Eliade (Domnişoara Christina), Mircea Cărtărescu (Orbitor). „După două cărți foarte bune de critică literară, după un studiu doct dedicat lui Blake şi un eseu la patru mâini scris despre un stagiu de cercetare în Japonia, Cătălin Ghiță este omul care aduce spaima în exegeza românească. Mă întreb şi-acum de unde şi cum de i-a venit ideea: trebuie să ai instinct profund, de critic autentic şi original, ca s-o poți asimila şi s-o transformi în ofertă intelectuală, ceea ce Cătălin Ghiță a şi făcut superlativ, cu un volum care devine, din chiar clipa ieşirii sale în lume, unul de referință.” – apreciază Ştefan Borbély.

Întâlniri cu Cioran, volumul 2, culegere realizată de Marin Diaconu şi Mihaela-Gențiana Stănişor, Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă, 2011, 310 pagini. Printre scriitorii neincluşi în primul volum, dar prezenți aici îi regăsim pe: Arşavir Acterian, Ştefan Baciu („Un profesor de învățământ secundar numit Emil Cioran”), Petru Comanescu – pagini din jurnal, Paris, 1966 –, Ilie Constantin, Gheorghiță Geană („În jurul unui episod din Faust”), Mihai Sorin Rădulescu, Dieter Schlesak (cu referire şi la prietenii evrei Nicu Steinhardt, Bellu Silber, Benjamin Fundoianu, „un spirit neobişnuit de ademenitor”, dar care avea „o complicitate secretă cu ceea ce nu putea fi ocolit”, „o fascinație prin tragic”; pentru Fundoianu-Fondane au intervenit Cioran, Ştefan Lupaşcu şi Jean Paulhan, sperând să-l salveze, pe căi legale, de altfel, de la moartea prin gazare cu Ciclon B, numai că acesta a preferat să nu îşi părăsească sora şi a plecat cu penultimul transport spre Auschwitz).
Corespondența cu Marin Mincu ocupă mai bine de 30 de pagini (inclusiv traducerile din franceză, desigur), cu referire la poemul eminescian Rugăciunea unui Dac: „Ce popor! Cel mai pasiv, cel mai puțin revoluționar care se poate imagina, cel mai înțelept, în acelaşi timp în sensul bun şi în sensul rău al cuvântului, şi care dă impresia că, înțelegând totul, nu poate nici să se ridice şi nici să se coboare la o iluzie. Cu cât trăim mai mult, cu atât ne spunem, chiar trăind ani şi ani departe de el, că nu vom scăpa niciodată de un nenoroc originar, de un legat funest care distruge orice veleitate de speranță. Rugăciunea unui Dac este expresia exasperată, extremă, a neantului valah, a unui blestem fără precedent, lovind un colț de lume sabotat de zei. Acest Dac, evident, vorbeşte în numele său, dar deznădejdea sa are rădăcini prea profunde pentru a putea fi redusă la o fatalitate individuală. Ce-i drept, noi ne tragem cu toții din El, noi perpetuăm amărăciunea şi mânia sa, înconjurați pentru totdeauna de nimbul înfrângerilor noastre.” Nuanțări sau retractări ferme făcute de Cioran (de care Alexandra Laignel-Lavastine pare a fi avut ştiință, dar a preferat să le treacă cu vederea) sunt explicite şi în scrisoarea către Marin Mincu din vremea Crăciunului anului 1988: „Revin acum la chestiunea delicată privind Schimbarea la față..., carte scrisă în 1935. Nu aveam aşadar decât 24 de ani. Ea are toate defectele lipsei de experiență şi ale orgoliului, un orgoliu sfidător şi disperat. Ştiți că înainte de război ungurii extrăgeau din ea citate importante pentru propaganda lor anti-românească? Ceea ce mă agasează este că ea conține prea multe afirmații inutil cinice, insolențe gratuite, imbecilități care circulau în epoca respectivă... Reneg în întregime o foarte mare parte, care trădează prejudecățile de atunci, ?i consider ca fiind inadmisibile anumite remarci despre evrei. Vă voi face o mărturisire: capitolul Un popor de singuratici, care figurează în Ispita de a exista, este un răspuns la anumite pagini din Schimbarea... Am admirat întotdeauna evreii, dar în acelaşi timp îi invidiam pentru că au un destin, adică unul în sens pozitiv, pe când al nostru este echivalentul ratării.
Dacă vă scriu toate aceste lucruri, este pentru a vă cere să renunțați la proiectul de a traduce această carte în italiană. Sunt prea obosit de mine însumi şi de tot pentru a mă recufunda în extravaganțele mele vechi de mai bine de o jumătate de secol şi pentru a le denunța sau justifica în fața contemporanilor mei.
Dacă Fulvio Del Fabbro îşi doreşte să traducă vreo carte de-a mea, există trei: Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (?), Amurgul gândurilor, scrisă în 1938 la Paris, singura al cărei stil are un nivel de netăgăduit.”