Prima "nuntă a secolului" din secolul XXI

Prima „nuntă a secolului” din secolul XXI. Viața Românească are bucuria – izvorâtă din venerabila sa vârstă, 105 ani – de a afla (şi de a nota, fireşte!) tot ceea ce se petrece în jurul său. Astfel că, la fel ca mulți martori, nu şi-a putut lua ochii de la întâmplarea cea mai notabilă a vieții pe Pământ, petrecută la sfârşitul lunii aprilie. „Nunta secolului”, care a şocat, a onorat, a bucurat, a iritat, a splendificat, a scos din sărite, a isterizat. A deranjat ordinea lumii, a dat peste cap programul zilei de 29 aprilie al planetei. A fost un eveniment perfect, cu personaje perfecte, cu ținute perfecte, cu zâmbete perfecte, cu pălării perfecte, cu admiratori perfecți, cu trăsuri perfecte, cu lumină perfectă, cu o regie perfectă…Totul a fost perfect, impecabil, fără cusur, desăvârşit. Ireproşabilul integrat în absolut. Or, după cum se ştie, perfecțiunea nu e sănătoasă, în plus, este cât se poate de suspectă. Ca să spunem aşa, nu e bună (taman invers decât în celebrul spot la un detergent ne-obişnuit, unde „murdărirea este bună”!). De aceea, toată lumea era cu sufletul la gură şi tremura de emoția mimetismului admirativ, în aşteptarea nu atât a cuplului pre-imperial britanic şi a controlului participării lui sistemice la ceremonia perfect planificată, ci aştepta nerăbdătoare un dereglaj, o scăpare de picior, o greşeală cât de mică, o ieşire din decor, o alunecare din scenariu, o mârlănie a destinului, o măgărie a ordinii universale, o golănie a rigorii cosmice, o încurcătură de mațe a punerii în scenă. Ar fi fost de ajuns măcar un gest de bunăvoință mefistofelică, o pălărie să fi căzut şuie de pe un cap, o desprindere de eşafodaj decorativ din catedrală, o splendidă împiedicare în trenă pe covorul roşu englez – ar fi fost cât se poate de normale, un sunet fals din acest concert ideal să se fi auzit, cel puțin un scârțâit, un lălăit, un hăhăit, un râgâit, o notă sprințară de diletantism disonant, un licăr de slăbiciune omenească să fi strălucit, aşa stins, cum suntem noi obişnuiți. În final, vă spun, chiar şi cu o balegă de cal din escortă, mică, mică de tot, insignifiantă, aproape nevăzută, cât una de muscă să zicem, ei bine, şi cu asta am fi fost extrem de mulțumiți. Şi, totuşi, nu! Nimic din tot ceea ce a fost cu rigurozitate programat nu s-a petrecut în afara paradigmei. Marele Regizor n-a vrut să lase nimic la voia întâmplării şi a avut controlul total asupra pățaniei, aducând încă o dată prin asta, firesc, un elogiu Casei Regale Britanice. Mai adăugăm că, potrivit analizei amprentei de carbon asupra evenimentului, nunta Prințului Will cu Kate Middleton a generat aproximativ 6,765 tone de dioxid de carbon, adică de de 10 ori mai multe gaze cu efect de seră decât Casa Regală Britanică într-un an întreg şi de 1.230 de ori mai mult decât emisiile anuale ale unei case britanice normale. E o problemă care va da sigur de gândit celor care, de acum încolo, vor organiza nunți. Concluzii: în general, oamenii au fost „drăguți” cu „nunta secolului”, având cuvinte politicoase şi păreri deferente despre cei doi care au ocupat spațiul informațional al zilei de 29 aprilie, în dauna altor întâmplări petrecute la acea dată. Cu notabilele excepții, aparținând firilor constant păguboase, supărate rău pe viață, veşnic încruntate şi nemulțumite încă din starea de increat, de mersul prost al istoriei, atacate malign la colecistul nostalgiei vremurilor demult apuse şi care, împinşi de la spate de motivații a căror origine e greu de detectat, rămânând valabile, prin eliminare, doar nenumitele pusee ciclotimice, au putut emite, precum un celebru ziarist ciufut – în direct, la o televiziune de ştiri – observații profunde de genul: „Vedem un plăvan cu început de chelie, un flăcău, William, care are cu siguranță sânge albastru, dar mie nu mi se pare a fi un moştenitor al lui Isaac Newton. Alături de el, vedem o pisi englezească, una care nici măcar nu mi se pare superperformantă. Este un fel de fată de la pagina 5”. Nu numai pentru a nu pierde astfel de păreri încărcate de substanță etico-plastică, Viața Românească rămâne în aceeaşi stare de fibrilație informațională şi îşi păstrează aceeaşi vigilență civică, încă un secol măcar. Spre a surprinde, constata şi, apoi, comenta, şi alte evenimente-unicat ale acestui început de mileniu. Aşadar, ne revedem la următoarea „nuntă a secolului”!