Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
Revista revistelor
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 19 / 2011. 20 aprilie. Paul Cernat (se consideră cronicar de întâmpinare), „De ce scriu cronică literară”: «Consider foiletonul ca pe o modalitate de a participa activ la reglarea unui metabolism literar/cultural. Aici ar trebui căutate, cred, mizele mele de cronicar. În momentul în care constat că o carte e mai mult sau, după caz, mai puțin apreciată decît ar trebui, simt nevoia să intervin pentru a restabili proporțiile sau pentru a susține ce e de susținut. Acelaşi lucru în cazul unui fenomen cultural, al unei tendințe literare sau al unei dezbateri semnificative de idei. Acelaşi lucru şi atunci cînd e vorba de semnalarea unor volume pe care le consider importante pentru mişcarea ideilor şi mersul literaturii, de analiza şi dezbaterea unor cărți-eveniment, dar susceptibile de controverse etc. Există suficiente cărți care beneficiază nemeritat de mult de pe urma autorității publice şi notorietății mediatice a autorilor lor, după cum există multe cărți supraevaluate pe „criterii” de coterie, de relații amicale, intergeneraționale ş.a.m.d. Invers, destule cărți meritorii vegetează într-un (semi)anonimat nemeritat, pentru că nu au fost promovate sau din alte motive. În toate aceste cazuri, spiritul critic al unui cronicar onest e dator moralmente să intervină pentru a încerca, măcar, să repare ceea ce crede că se cuvine a fi remediat... Deşi cred în autonomia judecății de valoare şi am prejudecata primatului calității estetice şi intelectuale, nu concep literatura separată de social şi de temele vieții publice – din contră. Cred, în schimb, că un cronicar literar credibil ar trebui să evite parohialismul, înregimentarea, aservirea limitativă... Nu-i nici un secret: cronicarul e nevoit să facă echilibristică, diplomație, jocuri de strategie şi tactică – prin urmare... „politică”, dar în marginile adevărului, fără politicianism – pentru a-şi cuceri, cu pierderi rezonabile, independența şi credibilitatea, iar relațiile cu scriitorii pot fi la fel de nocive ca şi presiunea politicilor editoriale». În altă pagină, Constantin Stan: «Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme – cronica de întâmpinare – de dreptul de a greşi al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-a comentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi. Pentru autor, consecințele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alți confrați, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptare greşit, frustrant, nedrept. Reparațiile, adesea, sunt ca acelea de la dreptul la replică: articolul apare cu surle şi trâmbițe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozități, plictiseli şi „hai să-i facem şi ăstuia hatârul!”. Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat „dreptul de a greşi” începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptățit, pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari, agenți editoriali sau grupuri de lobby-işti». Semnează în acest număr Gabriela Adameşteanu, Ioan Holban, Bogdan Ghiu, Mihail Vakulovski, Horia Gârbea, Gelu Negrea. Sau Iolanda Malamen (cronică plastică).
RAMURI 4 / 2011. Gabriel Dimisianu, la rubrica sa: «La începutul anilor ’90, ne amintim, s-a vorbit mult despre criza criticii, în împrejurări care îi cam îndepărtaseră de la uneltele lor pe practicienii recunoscuți ai profesiei noastre. Evenimentele i-au îndemnat să lase deoparte cronicile de întâmpinare şi să se dedice publicisticii militante şi chiar politicii propriu-zise, aşa cum procedase, de exemplu, N. Manolescu. A devenit liderul unui partid nou creat, cu aderență la intelectuali, renunțând să mai scrie cronici literare. Retragerea lui N. Manolescu de la cronică a fost considerată, de altfel, semnul cel mai concludent de intrare în criză a criticii. Adevărul este că, retrăgându-se sau nu, criticii de atunci s-au văzut puşi în situația de a-şi revizui procedeele şi toată tactica. Scriseseră până atunci, chiar şi în momentele de liberalizare relativă, de la mijlocul deceniului 7, sub supraveghere, fie ea şi una autoimpusă. Ştiai că peste anumite limite nu poți să sari, că anumite lucruri nu le poți spune pe şleau, şi atunci amânai, nuanțai, recurgeai la aluzii, la metafore. Acum după decembrie 1989, în climatul libertății totale de exprimare, intervenite brusc, multe erau de schimbat, de recântărit, de pus în acord cu viziunea generală nouă». Au rubrici Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Nichita Danilov, Dumitru Chioaru (ultimii doi scriu despre cărți ale colegilor lor de generație Matei Vişniec şi Viorel Mureşan). Mircea Bârsilă îşi continuă şi el rubrica „Poezia generației ’80, cu Paul Aretzu. Poeme de Andrei Zanca şi Gabriel Chifu. Consistente pagini de „Cărți şi autori în selecția Ramuri”. Apoi, „Grigurcu – 75”, semnează Ana Blandiana, LIS, Gabriela Gherghişor, Miron Kiropol, A.T. Dumitrescu, Petru Ursache, Magda Ursache – din care citez: „Verticalii (ca Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Gh. Grigurcu, (...), Dan Culcer, Luca Pițu, Andrei Vartic, Mihai Ursachi, Dorin Tudoran) sunt, dacă nu basculați, atunci supuşi unor judecăți nenuanțate, în numele Vinei Colective, ca să nu mai facem vreo diferențiere între drepți şi păcătoşi. Ni se tot repetă că toți au fost maculați, toți au avut fisuri de caracter. Să fie adevărat că nu ne plac reperele şi că-i micşorăm pe cei curați?”. Că veni vorba, revista CAFENEAUA LITERARĂ 4 / 2011 dedică întregul număr aniversării celor 75 de ani ai poetului şi criticului Gh. Grigurcu („Criticul, poezia şi poezia criticului” de Adrian Dinu Rachieru, „Un cleric exigent: Gheorghe Grigurcu” de Magda Ursache, într-o vervă publicistică neobişnuită, „Grigurcu se destăinuie”, de Ion Beldeanu, „Schiță pentru poetica autentică sau În căutarea canonului”, de Virgil Diaconu, „Omul din Aprilie” de Florin Dochia; semnează şi Octavian Doclin, Petruț Pârvescu). Gh. Grigurcu scrie aici despre „Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş”.
OBSERVATOR CULTURAL 572. Din 22 aprilie 2011. Bedros Horasangian, la rubrica sa (scriind despre Magnolia lui Don Julio Cortazar): „Anotimpurile se rotesc dincolo de voința noastră, dincolo de cum bat vîntul, ploaia, imaginația poeților, dincolo de schimbarea regimurilor politice. Cu liderii lor cu tot. Care vin şi se duc, fără să ştim bine cînd şi de ce. Sau chiar dacă desluşim cîte ceva, mare lucru nu pricepem. Şi dacă pricepem cam tot aia e. Şi oricum nu ne foloseşte la nimic. Soarta fiecăruia o fi în mîinile sale, dar mai rămîne destul şi în ce ne livrează destinul”. Gelu Ionescu, despre „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului” de Marta Petreu: „Peste rîndurile ei, pe care le-am citit fără a putea ieşi, ca în lectura obişnuită, în pauze de absență, se aşază amintirea crîncenei încordări pînă la crimă din tragediile lui Euripide, de pildă. Unii vor rîde spunînd, chicotind, că Gelu Ionescu s-a ramolit, că o compară pe Marta Petreu cu Tolstoi şi Euripide!... Normal, pentru că scrie la revista ei!, vor răspunde alții... Mi-e de mult egal ce spun despre scrisul meu cei care, de fapt, nu îl citesc; am o convingere senină în adevărul celor scrise mai sus. Şi mai am de amintit că Armaghedonul este colina, locul simbolic al celei mai de pe urmă lupte între Bine şi Rău, aşa cum spune Apocalipsa, capitolul 16, versetul 16 – şi numai el. De acolo vin forța de concepere, constrîngerea în durere a sincerității, care dau măsura acestui roman ce pare scris dintr-o singură picătură de cerneală”.
CULTURA 15 / 2011. Din 21 aprilie. Claude Karnoouh (tradus de Teodora Dumitru), „România între comunism şi democrația originală”: «E clar că niciodată, în tarile ex-comuniste, rolul desecretizării arhivelor fostelor servicii de poliție politică n-a fost acela de a-i pune pe oameni în fata responsabilității lor etice. Daca ar fi fost aşa, foarte multe figuri publice ar fi trebuit să demisioneze din posturile lor, de exemplu primii trei preşedinți ai României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Or, dacă primul nu şi-a negat niciodată educația şi trecutul în sânul elitelor comuniste, ceilalți doi s-au bălăcit cu delicii în smârcurile compromisului. Să lăsăm baltă acest angelism naiv, să nu mai vedem în scoaterea la iveală a arhivelor mijlocul de a revela cetățenilor fațetele cele mai obscure ale unei societăți. Arhivele polițieneşti (fie ele din Vest sau din Est) sunt şi rămân ceea ce au fost dintotdeauna: un instrument de putere, de manipulare, de constrângere, de şantaj în mâinile forțelor politice şi polițieneşti, ale diverselor oficine naționale sau străine, în scopul supunerii sau anihilării cutărui actor politic, militar sau polițienesc, dacă i se urcă puterea la cap». Pe alte două pagini, Nicolae Breban, acuzat de către CNSAS că a colaborat cu Securitatea, răspunde în „Trimis în fața Justiției”: «Nu, stimați domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ‘72 sub numele de „mica revoluție culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică din „funcțiile” mele! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcție pur onorifică, fără retribuție bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic față de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relații internaționale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în țară, în anul ‘72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriați de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinților mei!)». Între semnatarii acestui număr sunt şi cei doi Cistelecan, numai cei avizați fac deosebirea între ei: Al., bătrânul („Critica lui Victor Felea”) şi fiul, Alex („Call-center. Metafizică şi deconstrucție în practică”). E prezent şi Mihai Botez (ştiți, acuzat că a turnat), recuperat de sora lui cu „Andrei D. Saharov, contemporanul nostru”.
TRIBUNA 206. Din 1-15 aprilie 2011. Trei interviuri (semnate de M. Dragolea, Andreia Cristina Oltean şi Letiția Ilea). Primul, cu Ion Mureşan: «În România se plânge prea mult, suntem dispuşi să ne lamentăm şi nici poezia română nu este prea plină de revoltă, nu are germenele acesta al revoltei, mai degrabă unul al lamentației şi al estetismului, rezistența noastră prin cultură a fost mai degrabă una de dimensiune estetică şi nu una, sigur!, ceea ce ni s-a interzis, de altfel. De fapt, s-a şi interzis estetismul, s-a interzis acea „artă pentru artă”; noi am trecut, spre deosebire de alte culturi, prin experiența prolecultismului, experiența opresiunii şi a cenzurii comuniste şi până şi frumosul „dezangajat”, să zic aşa, politicosocial, era interzis, şi el a fost recucerit pas cu pas, cu greu esteticul, care este şi are un fel de blândețe şi este, de fapt, o retragere în frumos, în altceva, o bunătate resemnată». Al doilea interviu, cu Ana Blandiana, întrebare „ ? Trebuie să ținem cont de faptul că acum scriitorului îi este permis să abordeze, în scrierile sale, orice temă doreşte şi să folosească orice limbaj doreşte. Cum vedeți dumneavoastră această vulgaritate apărută în presa şi literatura postcomunistă?” Răspuns: „ ? Ca pe o expresie a lipsei de cultură a celor care scriu”. Al treilea interviu, cu poetul Andrei Zanca din Germania, care poartă „stigmatul exilului”: «Mereu uluit de un anacronism al vremurilor triste şi zăbrelite, şi anume referitor la acel „stigmat” de exilat, care a atras după sine (s-a declarat clar acolo la o reuniune scriitoricească), şi trecerea mea sub tăcere şi-n genere şi ignorarea unor prieteni scriitori din toate colțurile lumii aflați şi ei sub egida acestui stigmat. Mă întrebam cum se poate ca afilierea noastră la comunitatea europeană de care suntem atât de mândri şi pe care o evocăm la tot pasul să se racordeze cu această atitudine vetustă. M-a mai uimit total şi faptul că unii colegi de redacție de la Echinox, însă şi scriitori şi prieteni cu care am petrecut ani şi ani împreună, atunci când fac evocări ori „clasamente” par a mă fi uitat, a ne fi uitat cu desăvârşire. Lumea literară? Mă abțin să fac în acest sens comentarii». Emoticon, Şerban Foarță.
CRONICA 4 / 2011. Valeriu Stancu, redactorul-şef: «Cum să le doresc eu românilor prosperitate?! Nu le-a urat deja cineva să trăiască bine şi în loc să-i scoată din prăpastia în care-i aruncaseră epoca de aur şi epoca lui Ilici şi începutul înnegurat al tranziției, i-a dat de-a berbeleacul tocmai pînă în fundul abisului?! Din păcate pentru ei, românii îşi plătesc prostia, indolența, naivitatea, autismul cu voturi, atunci cînd „patria” le-o cere, dar mîncarea, băutura, căldura, hainele, medicamentele trebuie să le plătească doar cu bănuți! Şi de unde bănuți, cînd salariile şi pensiile sunt o batjocură, cînd impozitele şi băncile îi jupoaie de şapte rînduri de piei? De unde bănuți, dacă aceştia au fost de mult palmați de cei care ne-au tot „păstorit”?! Termenul pus între ghilimete e potrivit, căci de o turmă e vorba, o turmă care ascultă orbeşte de cioban şi de cîinii acestuia». A apărut şi CRONICA VECHE!
RAMURI 4 / 2011. Gabriel Dimisianu, la rubrica sa: «La începutul anilor ’90, ne amintim, s-a vorbit mult despre criza criticii, în împrejurări care îi cam îndepărtaseră de la uneltele lor pe practicienii recunoscuți ai profesiei noastre. Evenimentele i-au îndemnat să lase deoparte cronicile de întâmpinare şi să se dedice publicisticii militante şi chiar politicii propriu-zise, aşa cum procedase, de exemplu, N. Manolescu. A devenit liderul unui partid nou creat, cu aderență la intelectuali, renunțând să mai scrie cronici literare. Retragerea lui N. Manolescu de la cronică a fost considerată, de altfel, semnul cel mai concludent de intrare în criză a criticii. Adevărul este că, retrăgându-se sau nu, criticii de atunci s-au văzut puşi în situația de a-şi revizui procedeele şi toată tactica. Scriseseră până atunci, chiar şi în momentele de liberalizare relativă, de la mijlocul deceniului 7, sub supraveghere, fie ea şi una autoimpusă. Ştiai că peste anumite limite nu poți să sari, că anumite lucruri nu le poți spune pe şleau, şi atunci amânai, nuanțai, recurgeai la aluzii, la metafore. Acum după decembrie 1989, în climatul libertății totale de exprimare, intervenite brusc, multe erau de schimbat, de recântărit, de pus în acord cu viziunea generală nouă». Au rubrici Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Nichita Danilov, Dumitru Chioaru (ultimii doi scriu despre cărți ale colegilor lor de generație Matei Vişniec şi Viorel Mureşan). Mircea Bârsilă îşi continuă şi el rubrica „Poezia generației ’80, cu Paul Aretzu. Poeme de Andrei Zanca şi Gabriel Chifu. Consistente pagini de „Cărți şi autori în selecția Ramuri”. Apoi, „Grigurcu – 75”, semnează Ana Blandiana, LIS, Gabriela Gherghişor, Miron Kiropol, A.T. Dumitrescu, Petru Ursache, Magda Ursache – din care citez: „Verticalii (ca Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Gh. Grigurcu, (...), Dan Culcer, Luca Pițu, Andrei Vartic, Mihai Ursachi, Dorin Tudoran) sunt, dacă nu basculați, atunci supuşi unor judecăți nenuanțate, în numele Vinei Colective, ca să nu mai facem vreo diferențiere între drepți şi păcătoşi. Ni se tot repetă că toți au fost maculați, toți au avut fisuri de caracter. Să fie adevărat că nu ne plac reperele şi că-i micşorăm pe cei curați?”. Că veni vorba, revista CAFENEAUA LITERARĂ 4 / 2011 dedică întregul număr aniversării celor 75 de ani ai poetului şi criticului Gh. Grigurcu („Criticul, poezia şi poezia criticului” de Adrian Dinu Rachieru, „Un cleric exigent: Gheorghe Grigurcu” de Magda Ursache, într-o vervă publicistică neobişnuită, „Grigurcu se destăinuie”, de Ion Beldeanu, „Schiță pentru poetica autentică sau În căutarea canonului”, de Virgil Diaconu, „Omul din Aprilie” de Florin Dochia; semnează şi Octavian Doclin, Petruț Pârvescu). Gh. Grigurcu scrie aici despre „Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş”.
OBSERVATOR CULTURAL 572. Din 22 aprilie 2011. Bedros Horasangian, la rubrica sa (scriind despre Magnolia lui Don Julio Cortazar): „Anotimpurile se rotesc dincolo de voința noastră, dincolo de cum bat vîntul, ploaia, imaginația poeților, dincolo de schimbarea regimurilor politice. Cu liderii lor cu tot. Care vin şi se duc, fără să ştim bine cînd şi de ce. Sau chiar dacă desluşim cîte ceva, mare lucru nu pricepem. Şi dacă pricepem cam tot aia e. Şi oricum nu ne foloseşte la nimic. Soarta fiecăruia o fi în mîinile sale, dar mai rămîne destul şi în ce ne livrează destinul”. Gelu Ionescu, despre „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului” de Marta Petreu: „Peste rîndurile ei, pe care le-am citit fără a putea ieşi, ca în lectura obişnuită, în pauze de absență, se aşază amintirea crîncenei încordări pînă la crimă din tragediile lui Euripide, de pildă. Unii vor rîde spunînd, chicotind, că Gelu Ionescu s-a ramolit, că o compară pe Marta Petreu cu Tolstoi şi Euripide!... Normal, pentru că scrie la revista ei!, vor răspunde alții... Mi-e de mult egal ce spun despre scrisul meu cei care, de fapt, nu îl citesc; am o convingere senină în adevărul celor scrise mai sus. Şi mai am de amintit că Armaghedonul este colina, locul simbolic al celei mai de pe urmă lupte între Bine şi Rău, aşa cum spune Apocalipsa, capitolul 16, versetul 16 – şi numai el. De acolo vin forța de concepere, constrîngerea în durere a sincerității, care dau măsura acestui roman ce pare scris dintr-o singură picătură de cerneală”.
CULTURA 15 / 2011. Din 21 aprilie. Claude Karnoouh (tradus de Teodora Dumitru), „România între comunism şi democrația originală”: «E clar că niciodată, în tarile ex-comuniste, rolul desecretizării arhivelor fostelor servicii de poliție politică n-a fost acela de a-i pune pe oameni în fata responsabilității lor etice. Daca ar fi fost aşa, foarte multe figuri publice ar fi trebuit să demisioneze din posturile lor, de exemplu primii trei preşedinți ai României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Or, dacă primul nu şi-a negat niciodată educația şi trecutul în sânul elitelor comuniste, ceilalți doi s-au bălăcit cu delicii în smârcurile compromisului. Să lăsăm baltă acest angelism naiv, să nu mai vedem în scoaterea la iveală a arhivelor mijlocul de a revela cetățenilor fațetele cele mai obscure ale unei societăți. Arhivele polițieneşti (fie ele din Vest sau din Est) sunt şi rămân ceea ce au fost dintotdeauna: un instrument de putere, de manipulare, de constrângere, de şantaj în mâinile forțelor politice şi polițieneşti, ale diverselor oficine naționale sau străine, în scopul supunerii sau anihilării cutărui actor politic, militar sau polițienesc, dacă i se urcă puterea la cap». Pe alte două pagini, Nicolae Breban, acuzat de către CNSAS că a colaborat cu Securitatea, răspunde în „Trimis în fața Justiției”: «Nu, stimați domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ‘72 sub numele de „mica revoluție culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică din „funcțiile” mele! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcție pur onorifică, fără retribuție bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic față de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relații internaționale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în țară, în anul ‘72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriați de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinților mei!)». Între semnatarii acestui număr sunt şi cei doi Cistelecan, numai cei avizați fac deosebirea între ei: Al., bătrânul („Critica lui Victor Felea”) şi fiul, Alex („Call-center. Metafizică şi deconstrucție în practică”). E prezent şi Mihai Botez (ştiți, acuzat că a turnat), recuperat de sora lui cu „Andrei D. Saharov, contemporanul nostru”.
TRIBUNA 206. Din 1-15 aprilie 2011. Trei interviuri (semnate de M. Dragolea, Andreia Cristina Oltean şi Letiția Ilea). Primul, cu Ion Mureşan: «În România se plânge prea mult, suntem dispuşi să ne lamentăm şi nici poezia română nu este prea plină de revoltă, nu are germenele acesta al revoltei, mai degrabă unul al lamentației şi al estetismului, rezistența noastră prin cultură a fost mai degrabă una de dimensiune estetică şi nu una, sigur!, ceea ce ni s-a interzis, de altfel. De fapt, s-a şi interzis estetismul, s-a interzis acea „artă pentru artă”; noi am trecut, spre deosebire de alte culturi, prin experiența prolecultismului, experiența opresiunii şi a cenzurii comuniste şi până şi frumosul „dezangajat”, să zic aşa, politicosocial, era interzis, şi el a fost recucerit pas cu pas, cu greu esteticul, care este şi are un fel de blândețe şi este, de fapt, o retragere în frumos, în altceva, o bunătate resemnată». Al doilea interviu, cu Ana Blandiana, întrebare „ ? Trebuie să ținem cont de faptul că acum scriitorului îi este permis să abordeze, în scrierile sale, orice temă doreşte şi să folosească orice limbaj doreşte. Cum vedeți dumneavoastră această vulgaritate apărută în presa şi literatura postcomunistă?” Răspuns: „ ? Ca pe o expresie a lipsei de cultură a celor care scriu”. Al treilea interviu, cu poetul Andrei Zanca din Germania, care poartă „stigmatul exilului”: «Mereu uluit de un anacronism al vremurilor triste şi zăbrelite, şi anume referitor la acel „stigmat” de exilat, care a atras după sine (s-a declarat clar acolo la o reuniune scriitoricească), şi trecerea mea sub tăcere şi-n genere şi ignorarea unor prieteni scriitori din toate colțurile lumii aflați şi ei sub egida acestui stigmat. Mă întrebam cum se poate ca afilierea noastră la comunitatea europeană de care suntem atât de mândri şi pe care o evocăm la tot pasul să se racordeze cu această atitudine vetustă. M-a mai uimit total şi faptul că unii colegi de redacție de la Echinox, însă şi scriitori şi prieteni cu care am petrecut ani şi ani împreună, atunci când fac evocări ori „clasamente” par a mă fi uitat, a ne fi uitat cu desăvârşire. Lumea literară? Mă abțin să fac în acest sens comentarii». Emoticon, Şerban Foarță.
CRONICA 4 / 2011. Valeriu Stancu, redactorul-şef: «Cum să le doresc eu românilor prosperitate?! Nu le-a urat deja cineva să trăiască bine şi în loc să-i scoată din prăpastia în care-i aruncaseră epoca de aur şi epoca lui Ilici şi începutul înnegurat al tranziției, i-a dat de-a berbeleacul tocmai pînă în fundul abisului?! Din păcate pentru ei, românii îşi plătesc prostia, indolența, naivitatea, autismul cu voturi, atunci cînd „patria” le-o cere, dar mîncarea, băutura, căldura, hainele, medicamentele trebuie să le plătească doar cu bănuți! Şi de unde bănuți, cînd salariile şi pensiile sunt o batjocură, cînd impozitele şi băncile îi jupoaie de şapte rînduri de piei? De unde bănuți, dacă aceştia au fost de mult palmați de cei care ne-au tot „păstorit”?! Termenul pus între ghilimete e potrivit, căci de o turmă e vorba, o turmă care ascultă orbeşte de cioban şi de cîinii acestuia». A apărut şi CRONICA VECHE!