Interviu
Gheorghe Grigurcu

"NĂZUIM SPRE DESĂVÎRŞIREA UNEI NEDESĂVÎRŞIRI"

Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008

GHEORGHE GRIGURCU în dialog cu Vasile Ponea


Stimate d-le Gheorghe Grigurcu, vă mulțumesc mai întîi că ați acceptat să atingem prin interviul de față cîteva probleme actuale. De-a lungul mileniilor, omul a simțit nevoia de-a comunica în plan spiritual şi astfel au apărut diverse semne şi simboluri care, treptat, au dus la naşterea artelor, fiind completate cu arta cuvîntului. Toate artele s-au dezvoltat continuu pînă azi, plasticizînd viața, dîndu-i un sens Divin. Operele literare, mai ales cele de geniu şi ale sfinților, au constituit trepte de urcare spre sublim. De ce în prezent tendința celei mai mari părți din omenire este a unei indiferențe brutale față de arte? Are vreo legătură aceasta cu crezul lăuntric, cu chintesența inoculată în noi de Creator, pe care, din trufie, am ignorat-o sau este determinată de alți factori?

Îmi puneți întrebări tulburătoare. Fac parte din rîndul celor care cred că arta conține un sîmbure de transcendență, că, după cum spune Fericitul Augustin, „frumusețea tuturor frumuseților este Dumnezeu”. În fond, actul artistic poate fi socotit un soi de imitatio Dei. Dar intervin factori perturbatori, nu în ultimul rînd orgoliul creaturii care încearcă să creeze, implicînd starea concurențială cu celelalte creaturi animate de acelaşi țel, invidia față de ele. Putem vorbi de stări demonice, deloc neglijabile întrucît şi ele pot avea un aspect imitativ, „simulator al copierii pozitivului”, „tragico-parodic” (Luigi Pareyson), conform concepției diavolului ca simia Dei. Să nu uităm că Lucifer e un înger căzut, un principe al întunericului, totuşi un principe, capabil de-o grandoare a puterii de distrugere care poate impresiona puternic, poate seduce. Însăşi substanța creației e impregnată de impuritățile dramatice ale existențialului din care se nutreşte. Din care pricină produsele ei nu s-ar putea aşeza pe treapta cea mai înaltă a scării spirituale. Dacă, potrivit celebrei clasificări a lui Kierkegaard, stadiul etic al existenței e caracterizat printr-o decizie în practica valorilor universale, iar stadiul religios, cel mai înalt, prin faptul că ne lasă în voia tainei supreme, dînd impresia a se dezinteresa de rațiune, stadiul estetic este cel al nondeciziei, al purei posibilități. De unde mediul îndeobşte contradictoriu al artei literare. Operele acesteia nu se nutresc nici din opțiunea etică ce poate părea schematică, tezistă, nici din extazul mistic care aspiră spre depăşirea cuvîntului, ci din dubii, frămîntări, aproximații. Năzuiesc, dacă vreți, spre o desăvîrşire a unei nedesăvîrşiri. Aşadar religia şi arta posedă naturi distincte, cu toate că ambele participă la spiritualitatea imanentă ființei omeneşti. Epoca în care ne aflăm este, din păcate, una de reflux spiritual, de preeminență a unui materialism vorace care duce atît la o diminuare a rolului instituțiilor religioase cît şi la dezinteresul crescînd față de cultură al marelui public. Interesul pentru arte se vede treptat înlocuit de produsele kitsch, de „divertismentul” livrat pe scară industrială. Creația care contează se retrage în cercurile unei elite, fiind şi acolo uneori atinsă de degringolada epocală, descurajată, ostenită (vezi de pildă situația poeziei franceze actuale).

După cum se spune, „revoluțiile” în lume duc la dezvoltare, la ceva nou care trebuie oglindit în operele de artă. Cum le comentați?

Scuzați-mă, însă termenul de revoluție mă indispune. Revoluția înseamnă îndeobşte violentare şi, mai grav decît atît, mistificare a idealurilor proclamate inițial, deturnare a țelurilor urmărite. Să nu mai vorbim, ruşinați, de „marea revoluție socialistă din octombrie” şi de-a ei uriaşă hecatombă de victime de-o zguduitoare inutilitate. Dar revoluția revoluțiilor, cea franceză din 1789, n-a sfîrşit oare într-un apogeu al arbitrarului, într-un dezmăț al terorii ? Napoleon spunea: „În revoluții există două feluri de oameni: cei care le fac şi cei care profită”. Nu cumva această remarcă se confirmă chiar prin ceea ce se petrece în România după, să zicem, revoluția din decembrie 89? Desigur, revoluțiile pot forma temele unor producții artistice. Situațiile tulburi, agitația, brutalitățile, momentele de haos oferă un material prielnic observației şi considerațiilor moraliste, înfățişînd acea balansare între posibilități, acea dramatică indecizie care favorizează creația. Dacă ne gîndim la ceea ce am putea considera „revoluțiile” în artă, aici avem a face cu inovații energice precum romantismul, modernismul, suprarealismul, avangardele în genere. Ele sacrifică o sumă de convenții, de clişee, dar nu … vieți omeneşti, coincidente fiind, spre deosebire de revoluțiile socio-politice, cu programele lor, cu năzuințele lor reale. Aici nu mai avem a face cu „profitori”, cu impostori ai unei mişcări datorate altora, ci cu înşişi exponenții înnoirii, cu creațiile lor ce întrupează mutațiile estetice. Pletora de epigoni e o altă chestiune…

Lipsa de interes generalizată a omenirii de azi față de literatură şi artă credeți că se datorează faptului că respectivii creatori sunt mai puțin dotați şi inspirați decît cei de odinioară ori s-a modificat percepția societății față de valorile creației?

Aşa cum spuneam, traversăm o perioadă a despiritualizării. O covîrşitoare atracție spre bunurile terestre, o disoluție a moravurilor tradiționale, un sibaritism în expansiune anunță, poate, un final de eră, astfel cum îl întrevedea Oswald Spengler, care, în Declinul Occidentului, carte apărută îndată după primul război mondial, profețea căderea acestuia într-o barbarie asemănătoare celei ce-a pus capăt Imperiului roman şi din care se va naşte o nouă civilizație. Avînd caracter de unicat, civilizațiile se nasc, trăiesc şi mor, aidoma oricărui organism. Cine ştie! Oricum, în speculațiile spengleriene nu e nici o convergență cu prognoza marxistă a nimicirii capitalismului prin revoluțiile proletare, căci în componentele crizei intră deopotrivă sistemul democratic şi ideologia socialistă. Potrivit acestora, arta e tot mai reductibilă la modă iar viața omenirii se axează pe cîteva metropole în care triumfă plutocrația cu lăcomia şi capriciile sale. Această enormă goană după înavuțire, în disprețul tot mai apăsat al valorilor culturale, duce la o absolutizare a vieții mundane, înspăimîntată de orice remember al vieții spiritului. M. Horkhmeier, unul din reprezentanții Şcolii din Frankfurt, reaminteşte un lucru esențial: „religia îl poate face pe om conştient de faptul că este o ființă finită, că trebuie să sufere şi să moară, că dincolo de durere şi moarte se află nostalgia, că această existență pămîntească nu poate fi ceva absolut, că nu e ceva ultim”. Ceea ce n-ar putea decît irita pe suficienții membri ai „societății de consum”! Poate că nu creatorii de azi „sunt mai puțin dotați şi inspirați decît cei de odinioară”, ci raportul lor cu receptorii a fost avariat. Lumile imaginare pe care le propun nu mai atrag o omenire cufundată frenetic în real, care se străduieşte a-l stoarce de toate satisfacțiile posibile ale imediatului. Iar vulgaritatea tot mai deşănțată a filmelor, spectacolelor, publicațiilor nu probează decît gradul scăzut de pretenții al publicului standardizat, ce s-ar putea recunoaşte în deviza , doar puțin adaptată, „pîine şi circ” care măsura decadența cetățenilor falnicei Rome.

Vă rog să comentați situația religiei în societatea actuală. Va dispărea oare religia?

Nu ne-am putea imagina dispariția religiei, deoarece, după cum a demonstrat o viață întreagă Mircea Eliade, aceasta constituie o trăsătură fundamentală a naturii umane. Spiritul religios înregistrează perioade de intensificare, aşa cum a fost Evul Mediu, şi de scădere, aşa cum e perioada actuală. Dacă în trecut raportul dintre imperium şi sacerdotium se rezolva foarte frecvent în alianța puterii lumeşti cu cea ecleziastică, în zilele noastre asistăm la o tot mai accentuată tendință de separare a celei dintîi de cea de-a doua. Cu certitudine, e o consecință a mentalului materialist ce covîrşeşte în tot mai înalt grad societatea de consum, receptivă la pragmatismul american, la psihanaliză, la neomarxism, în siajul iluminismului. Secularizarea mediilor occidentale pleacă din prejudecata pozitivistă potrivit căreia Dumnezeu s-ar opune „progresului”, adică din snobismul retro al unui moment al ştiințelor în bună măsură circumscris secolului al XIX-lea. Proiectul economic, însoțit de proiectul politic cel mai favorabil înfăptuirii lui cu supra de măsură, ocupă întreg orizontul. Liderii care cutează a se referi la matricea creştină a civilizației europene ori pur şi simplu la împrejurarea că educația religioasă stă la temelia educației morale de care nici o colectivitate ce se respectă nu s-ar putea dispensa, riscă a trece drept demodați, excentrici, obscurantişti etc. Chiar dacă Partidul Popular European şi-a însuşit teza „rădăcinilor creştine” ale civilizației continentului nostru, ele n-au fost consemnate de către diriguitorii UE nici în Tratatul Constituțional la care s-a renunțat, nici în tratatul de la Lisabona care i-a luat locul. Şi pe meleagurile româneşti e din ce în ce mai perceptibil un suflu secularizant, din partea unor exponenți ai aşa-numitei societăți civile, promovînd între alte idei cea a eliminării ori măcar a limitării predării religiei în învățămînt. Hărțuirea acesteia a ajuns un sport în vogă, „încălzirea” s-a făcut în comunism, nu-i aşa? Faptul că religia e o materie de cultură generală, în afara căreia n-ar putea fi înțelese cum se cuvine alte discipline, începînd cu istoria, cu literatura, cu artele în general, pare a nu conta pentru zeloşii neoiluminişti radicalizați în laicitatea lor discreționară. Ei înşişi îşi permit a desconsidera în chip straniu istoria. Ofensiva lor antireligioasă nu e decît un hybris pe care-l denunță, dincolo de bunul simț, circumstanța că înseşi originile principiilor democratice în numele cărora îşi întemeiază retorica sunt de factură religioasă. Unul dintre cei mai de seamă filosofi contemporani, ultimul supraviețuitor al Şcolii de la Frankfurt, Jurgen Habermas, care a purtat un dialog de larg răsunet cu cardinalul Ratzinger, devenit papa Benedict al XVI-lea, nu ezită a scrie astfel: „Creştinismul a fost pentru înțelegerea de sine normativă a modernității mai mult decît un precursor sau un catalizator. Universalismul egalitar din care s-a născut ideea libertății şi solidarității sociale, cea a conduitei de viață autonome şi a emancipării, a conştiinței morale individuale, a drepturilor omului şi a democrației – e moştenirea directă a eticii iudaice a dreptății şi a eticii creştine a iubirii”. Cum l-am putea contrazice cu seriozitate? Repet: eclipsa simțămîntului religios, atît de la modă, se asociază cu o atrofiere a simțului istoric şi, inevitabil, cu o punere în paranteză a celui moral. E ca şi cum un individ şi-ar renega părinții. Pe această decuplare de tradiție şi la urma urmei de bune moravuri se instalează o tulbure permisivitate care îşi propune însă a cenzura transcendența, care îşi îngăduie a pune limite unor aspirații fireşti ale eternului omenesc. Poate că într-adevăr un ciclu al istoriei se apropie de sfîrşit…

Se cer alte canoane pentru creatori şi operele lor, ce nu pot fi atinse, ori s-a emancipat gustul potențialilor „clienți”, deplasîndu-se prea mult spre stînga, iar creatorii nu au surprins sau nu au vrut să surprindă acest aspect, continuînd relația lor specifică cu Divinul ?

În virtutea misterului ireductibil al artei, creatorii autentici întrețin relația cu Divinul indiferent de contextul epocal. Cît priveşte stînga, după toate probabilitățile ea nu mai are viitor. În Est, oamenii nu vor uita ce au pățit cu regimurile comuniste iar în Vest sunt mai preocupați să aibă cît mai multe avantaje, să pună mîna pe un loc cît mai bun în competiția economiei de piață decît să se înregimenteze sub flamura zdrențuită a luptei de clasă. Aşa cum stau lucrurile la ora actuală, masele nu se deplasează spre stînga, ci, inclusiv în statele mamut precum Rusia ori China, doresc mai curînd conservarea sau restaurarea economiei capitaliste decît distrugerea ei în numele unor proiecte nebuloase. În legătură cu canonul: e un concept care, la început, se găsea în domeniul religiei, semnificînd o listă de cărți legitimate de către biserică, şi care s-a impus, cu puțin timp în urmă, în sfera teoriei literare, ca urmare a unei cărți a lui Harold Bloom, îndeajuns de lejeră în ipotezele ei pentru a nu avea un efect normativ. În interpretarea sa rezonabilă, canonul e binevenit, întrucît, dată fiind enorma avalanşă de cărți din prezent, configurînd un veritabil labirint, avem cu toții nevoie de o îndrumare, de o călăuză. Recomandînd o atare selecție orientativă, Marcel Reich-Ranicki, unul din cei mai importanți critici ai literelor germane de azi, se întreba , ironic,”dacă nu cumva suntem prea informați; cu alte cuvinte: prea informați. Şi totuşi ignoranți”. Dar în nici un caz propunerile pe care ni le fac persoanele presupus competente nu şi-ar putea aroga o notă de obligativitate. Fie că sunt produsul unei generații, al unui curent sau al unui singur autor, ele n-ar putea depăşi condiția unei ipoteze, al unui prilej de dezbatere. Orice rigiditate, orice notă dogmatică în această gingaşă materie ar fi inoportune. Aerul uşor retro al cuvîntului canon n-ar trebui să ne înşele: canonul poate fi îndreptățit în prezent doar ca o provocare a libertății de conştiință de care nu ne-am putea dispensa.

Cît de mult şi în ce direcție credeți că va evolua postmodernismul sau transmodernismul, care capătă răsunet mai ales prin ideea de interdisciplinaritate ?

Pînă şi noțiunea de postmodernism ni se înfățişează îndoielnică prin multitudinea accepțiilor, uneori foarte diferite, ce i s-au acordat, dar cum , Doamne, s-o mai distingem de cea de „transmodernism”? Nu cumva mîine-poimîine vom ajunge la posttransmetamodernism? Ori la un alt Păsărilă-Lăți-Lungilă de vocabular? Însă dacă e să acceptăm, fie şi cu prudență, postmodernismul, e cazul să ne referim la o „clasicizare” a modernismului, la o integrare a prodigioasei sale serii de manifestări. Între postmodernism şi modernism n-ar putea fi o graniță, o ruptură, ci doar diferența relativă ce-o constatăm între două stadii de evoluție ale aceluiaşi fenomen. Numai că, în timp ce clasicismul era guvernat de o sumă de reguli, aici ne întîmpină, paradoxal, o cvasitotală libertate. E un „clasicism” insolit al eliberării de norme. Totul e, teoretic, îngăduit, sub egida „antiformalului” a „spiritului anarhic şi creativ” ( Ihab Hassan). În măsura în care vechiul umanism promova un principiu al „formei”, umanismul postmodernist se bizuie pe un principiu al „forței”, după remarca lui Jacques Derrida. În terminologia nietzscheană, am putea lua în considerare un triumf al dionisiacului asupra apolinicului. Faptul implică o criză a rațiunii de sorginte iluministă, prin forța lucrurilor limitativă, cu consecințele ei materialiste, în consonanță cu societatea postindustrială care substituie „ethosul industrial al muncii îndîrjite” cu „bucuria de a trăi” (Alvin Toffler). Să nu uităm că raționalismul de tip iluminist, dispensîndu-se de religie, metafizică, morală, a dus la excese criminale în aplicațiile sale, de la ghilotinările în care s-a înecat revoluția franceză la funesta teroare comunistă. Din mediul ateismului mascat ori manifest au purces utopiile sîngeroase care au culminat cu „socialismul ştiințific” marxist, pseudodemiurgie plătită cu o sută de milioane de vieți omeneşti… Postmodernismul doreşte a restabili inclusiv bucuria purificatoare a esteticului, în raza faimoasei definiții pe care Stendhal o oferea artei, ca „o promisiune de fericire”, simptomatice fiind şi titlurile unor reputate cărți ale contemporaneității: Plăcerea textului de Roland Barthes, Economie libidinală de Jean-Franîois Lyotard. Nu cumva acest hedonism resuscitat semnifică şi o subiacentă revanşă la anomaliile totalitare care s-au străduit a sugruma „plăcerea de-a trăi”, nu doar cea de-a face artă de dragul artei?

Am observat că în ultimul timp s-a diminuat critica de întîmpinare. Dvs. credeți că este doar o aparență ? Se fac oare în critică mai puține compromisuri ?

Cred că „diminuarea” criticii de întîmpinare e mai curînd o iluzie. O atare critică e suficient de prezentă în publicațiile noastre, dar, pe de-o parte, unele nume tinere care o semnează nu s-au impus încă suficient opiniei publice, pe de altă parte, abundența şi vivacitatea analizei politice, absente altădată, ne face să fim mai puțin atenți la comentariul literar. E o altă distribuție de lumini şi umbre. Să precizăm totuşi că are loc un excepțional aflux de tineri în spațiul comentariului pe teme umanistice. Îmi amintesc că Şerban Cioculescu îmi spunea, cu vreun sfert de veac în urmă, cu prilejul unui interviu ce mi l-a acordat pentru revista Familia, că în comparație cu perioada interbelicului, criticii indigeni ar fi „cîtă frunză şi iarbă”. Să ne închipuim ce ar spune la acest început de mileniu! Datorită unei asemenea revărsări de contribuții, multe din ele remarcabile, atestînd o ținută intelectuală şi o informație a la page, asistăm la o extindere pe orizontală a criticii şi eseului mai mult decît la o structurare a lor pe verticală. E de presupus că o astfel de structurare care necesită o selecție şi o ierarhie va interveni la un moment dat. Cu toate că n-ar fi imposibilă şi o „pauză” a autorității, în lipsa unor personalități directoare, suplinită de masa bogată a jocului pluriauctorial de opinii. Cît priveşte compromisurile, acum cînd cenzura ideologică a dispărut, ele țin de conştiința personală a fiecăruia dintre noi …

Nu credeți că mulți literați fac un fel de „filosofie politică” în loc de literatură autentică şi asta îndepărtează cititorii sătui de atîta „circ politic”?

La o privire superficială, aşa e. Dar în realitate ne-am cam dezobişnuit de dezbaterea necontrafăcută, în duh democratic, a temelor cetății, inhibați, dezgustați, înspăimîntați de presa regimului comunist, confiscată de o unică „linie” politică ce nu suferea nici o rezervă, de o, în marea majoritate a cazurilor, dezarmantă limbă de lemn. S-a afirmat, şi nu fără dreptate, că libertatea cuvîntului e cel mai însemnat cîştig al evenimentelor din decembrie. De ce-am cîrti tocmai împotriva exercitării sale? Oare elitele nu sunt conştiințele cele mai avizate să se exprime asupra chestiunilor obşteşti? Deşi pusă în paranteză, persiflată, teza noocratică a lui Camil Petrescu ne îndeamnă la recunoaşterea că o societate modernă e reprezentată de cei ce produc şi pun în circulație idei, de intelighenția care se cuvine, dacă nu să intre decisiv în componența puterii politice, măcar s-o monitorizeze eficient. Să nu uităm că marile noastre personalități din trecut au mînuit frecvent un strălucit condei de gazetar, de la M. Eminescu, B.P.Hasdeu. N.Iorga, C.Stere la Nae Ionescu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Mihail Sebastian. De ce să-i mustrăm pe contemporanii noştri pentru ipostaza lor jurnalistică? E adevărat, există la noi un „circ politic”, dar el e rezultatul unor veleitarisme, al unor impulsuri ariviste, al unor parvenitisme pigmentate din belşug cu reziduuri ale mentalului totalitar şi cîtuşi de puțin imputabil condeielor analitice. Dimpotrivă, grație celor din urmă îl putem cu mai multă exactitate şi promptitudine identifica şi sancționa. Şi se cuvine neapărat să mai menționăm ceva. Scriitorii care i-au acuzat pe confrații lor că „fac politică”, aşa-numiții „apolitici” şi „echidistanți”, nu sunt decît ei înşişi profitori ai noilor cîrmuiri . Mari ipocriți care-şi disimulează adeziunile cît se poate de mănoase, ajungînd în sfera puterii sau în cea a clientelei de primă mînă a guvernanților. E o tăioasă diferență între a-ți asuma cu lealitate o atitudine politică şi a o cultiva în culise, cu un maximum de beneficii, şi, în plus, cu pretenția de a-ți moraliza colegii de scris pentru opiniile lor care nu-ți convin.

Cum se poate mîntui scriitorul sau artistul, în general ?

Fără a atinge treapta sfințeniei, creația creaturii constituie un mare dar spiritual. Ea instituie o lume în lume, dovadă că, după spusa Sfîntului Simeon Noul Teolog, „lumea toată n-o avem pentru nevoile trupeşti”. E o alternativă la existența empirică, la înclinațiile noastre pragmatice. Apelînd la limbajul bisericii, nu mi s-ar părea greşit să recunoaştem în artă un gen de exorcism, o izgonire a pornirilor joase, a intereselor meschine prin înălțarea spiritului în zona contemplației. Totodată n-avem oare a face în actul creator cu o spovedanie, cu acea cale de eliberare prin formulare de negurile împovărătoare ale ființei, pe care o recomandă psihanaliza pe o cale laică, însă care asimilează o ancestrală practică religioasă ?