Dosar VR
Nicolae Coande
ACEST ATOM INDESTRUCTIBIL, DE CONFIGURAȚIA PĂPĂDIEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Ce este mai important – scrisul sau omul care scrie? Întrebarea pare simplistă şi ar putea da, inclusiv unor onorabili cunoscători ai ADN-ului uman, sentimentul că nu merită un răspuns complex. Partizanii dialecticii, acei abonați la sentimentul, păgân azi, că scrisul este indefectibil legat de persoana scriitoare, despică nodul gordian la infinit în fire ce imită urzeala firească a lucrurilor.
Ultima reşedință a omului este un temut ventriloc Large Hadron Collider, fără adresă precisă, în subterana omului ahtiat de cunoaştere de laborator. Însă omul din carne, ca şi personajul aruncat în întregime asupra prăzii sale, care este scriitorul, suportă în egală măsură inclusiv vechiul laborator al răului demiurg, actul vindicativ al unui contemporan cu stofă de inchizitor, acea instanță individuală răsărită vanitos din credința că sigiliul puterii stă în ceara cu care hârtia este înroşită în cancelariile tuturor vremurilor.
Tot ceea ce este autentic în făptuirea de care se învredniceşte „precarul” individ este deopotrivă aclamat şi hulit în conştiința unei epoci. Se ştie, epocile sunt perfect sănătoase, doar indivizii fac excepție. Scriitorul, acest atom indestructibil de configurația păpădiei, are avantajul expunerii prin însăşi vocea care poate ajunge chiar în balconul puternicilor zilei. De ce ar deranja o Păpădie, Puterea? Merită cei puternici zgâlțâiți din visul lor de mărire? După cum sună încă şi azi distihul poetului francez Agrippa d’Aubigné, Les princes n’ont point d’yeux puor voir ces grand’s merveilles, / Leurs mains ne servent plus qu’à nous persécuter – am putea spune că da, se merită. Mâna scriitorului contra mâinilor principilor. Motivația scrisului unui astfel de îndrăzneț care se ia în serios ar trebui să fie însăşi existența sa, ca şi o anumită concepție despre viața celor din jur, inclusiv despre viața celor demult dispăruți. Cred din ce în ce mai mult că este relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, afirma Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziție întreagă poate proveni de la o jumătate de om.
Ca legatar al memoriei celor trecuți în neființă, scriitorul este o punte între trecut şi prezent, iar unii dintre contemporani simt că şi între prezent şi viitor. În anumite cazuri, aşa ceva devine de neiertat. Atunci când scrie, exilatul de la masa de scris îşi suspendă pentru un timp viața. Epuizarea unui scriitor înseamnă uneori, se ştie, şi epuizarea unei epoci. Numai că, din când în când, chiar viața îl suspendă sau epuizează pe poet, aşa cum i s-a întâmplat lui Ovidiu, detestatul curții de la Roma – pentru un amor inavuabil care azi ar stârni cel mult curiozitatea lui The Sun. Scriind, orice ins cu talent creator suspendă un timp viața, aşa cum biologic se înfățişează ea, dar simte cu delicateță că viața îşi ia la răstimpuri o revanşă dureroasă: îl trimite într-un exil ce poate fi interior sau, mai dramatic, unul explicit, concret.
Cazul marilor exilați atrage atenția asupra acestei încleştări dramatice, doar că astăzi scriitorii de valoare sunt percepuți, în sensul lui homo videns, ca vedete la târguri şi festivaluri de carte. Odinioară, aceşti mari refuzați peregrinau pe drumurile lumii, constrânşi de o forță mundană să-şi abandoneze temeiul propriei lor vieți. Încă mai avem, fără nici o bucurie istoric-literară, astfel de exemple în țări în care scriitorul reprezintă o voce credibilă împotriva dictaturii. Vocea, suflul vital al unei asemenea relicve, pare vătuită tocmai de aroganța decibelilor epocii publicitarului şi a propagandei, cea care o face să devină aproape inaudibilă, distorsionată, ca în efectul de faiding, când căutăm la radio un post îndepărtat şi exotic. Cu cât sunt mai multe posturi de radio, cu atât unele se aud mai puțin, şi nu neapărat din cauza emițătorului. Nu este oare şi cazul unora dintre scriitorii contemporani? Anonimizarea vocilor autentice este marele efect de bruiaj al epocii noastre, în care toți sunt aici – şi destui sunt exilați în deşertul unde nu-i aude nimeni.
Dacă orice scriitor adevărat poate fi catalogat drept o conştiință vie a umanității, dacă sensul vieții pare a fi bunăstarea şi fericirea ființei umane, mobilul acțiunilor unui om al scrisului este, cumva rebel, o luptă continuă cu indiferența şi vanitatea instalate în cei care doresc doar plăcerea şi pacea unei vieți tihnite, într-un joc de zaruri provocat de propria existență ca luptă necontenită. Orice scriitor îndepărtat din locul său autentic de puterea vremelnică este exilatul din propria existență, călătorul fără odihnă prin propriul scris. Cei care se odihnesc, în viață ca şi în scris, au publicul lor – însă şi publicul lor e unul odihnit. Nu ne interesează, aşadar, odihniții.
Neodihniții, ca Ovidiu, Soljenițîn sau Paul Goma, sunt cei care dau măsura epocilor, probând tensiunea vieții şi a scrisului într-o vârstă a umanității. Primul, poet cu faimă la curtea lui Augustus, deşi exilat „lângă a Istrului guri înşeptite”, nu a părăsit niciodată Imperiul căruia îi aparținea prin educație. Tomisul, barbar şi exotic pentru delicatul exilat, era un capăt estic al Imperiului, chiar dacă poetul (şi curteanul) i se plângea persecutorului într-o epistolă că „nimeni, până la el, n-a fost surghiunit în depărtări aşa de mari”. Lumea era pe atunci mult mai strâmtă.
Soljenițîn, om de reguli matematice, devenit indezirabil puterii aritmetice, a cunoscut punițiunile Gulagului. Şi unul şi altul sunt prinşi în menghina unor imperii ai căror cetățeni se dovedesc a fi până la un punct. Ieşit din temniță, fostul căpitan al Armatei Roşii se întoarce după dezgheț la Moscova, iar în 1974, incapabil de reeducare, este expulzat chiar în inima Europei, în Germania untului – cu o expresie a filozofului Constantin Noica. În volumul autobiografic „Ca bobul între pietrele de moară”, Soljenițîn povesteşte şocul expulziei din puşcăria Lefortovo şi gura de oxigen luată la sosirea în micuța localitate Langenbroich, din inima Westfaliei. Prin grădina, pe-atunci străjuită de un copac bătrân, a casei lui Heinrich Böll, cel care l-a găzduit timp de două zile încordate, m-am plimbat şi eu. Am încercat să-mi închipui ce-şi vor fi spus cei doi prieteni, mari scriitori şi conştiințe ale epocii lor, ale căror siluete fuseseră surprinse de un fotograf chiar în timpul plimbării. Deşi bucuros că poate respira liber, numai gânduri senine nu-l încercau pe Soljenițîn. Marele rus spune că era cuprins de un sentiment straniu: cu toate că era liber, nu gusta din libertate aşa cum s-ar fi aşteptat. La întrebările insistente ale jurnaliştilor prezenți în număr mare (Langenbroich are cu puțin peste 120 de locuitori, iar jurnaliştii din toată lumea erau peste 200!), a refuzat să facă o declarație, deşi a „mormăit” câteva cuvinte. Paradoxal, odată ajuns într-o țară liberă, scriitorul nu voia să repete ce spusese în Rusia, unde, îşi amintea el, dobândise o libertate cvasitotală a cuvântului, numind guvernul şi KGB-ul o „haită de demoni”. Copacul l-am văzut doar într-o fotografie a unui prieten al casei – fusese tăiat, de bătrânețe, între timp. Cred că asta i se întâmplă oricărui scriitor, indiferent cât de mare ar fi el în trecerea vremii, chiar dacă „tăierea” înseamnă în acest caz exil.
Fiecare dintre cei doi scriitori din fotografia agățată pe un perete al casei unde am fost acceptat a avut motivele lui să sufere în exilul personal, diferit şi asemănător, să critice puterea ori să ceară clemență celor care i-au „tăiat”. Böll a fost prizonier de război al armatei americane învingătoare în WWII, iar Soljenițîn a căzut în plasa primei sale credințe. Sentimentele diferă, chiar dacă ambii au suferit pentru faptul de a fi fost alungați din spațiul protector în care s-au născut. Expulzați din lume, cu tot cu cuvinte. Toți ştim azi: Ovidiu nu s-a mai întors niciodată la Roma. Drama sa ne pare cunoscută. După un exil de 20 de ani, Soljenițîn a revenit la Moscova, refăcând invers traseul peregrinărilor prin Gulag – cei 30 de ani ai detenției. Memoria lui avea nevoie de o confruntare terestră cu trecutul, pentru a putea integra prezentul ce avea să-i deschidă calea spre viitorul imaginat de el.
Există şi un al treilea caz, al unui scriitor român exilat, izolat mai întâi în propria țară, trăind în prezent un al doilea exil, la Paris, în inima Europei. Bine, veți spune, dar câte inimi are Europa? Am spus că Soljenițîn a venit din exilul său intern în Germania, în „inima” Europei. Dar are Europa mai multe inimi? Dacă un scriitor îşi regăseşte acolo libertatea fizică şi de creație, atunci avem tot atâtea inimi câte locuri ale libertății sunt ale celor care au luptat pentru ea. Este cazul lui Paul Goma, autorul memorabilului manifest adresat autocratului român al epocii sale, unul dintre rarele gesturi ale demnității româneşti sub tiranie. Un român nereeducabil. Dar şi autorul multor cărți în care depune mărturie „ca să nu mai fie liniştiți călăii, să nu mai fie atât de siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle un cuvințel”. Acest „cuvințel” este tocmai bobul dintre pietrele de moară. Cel care face făina atât de necesară pâinii noastre cea de toate zilele. Paul Goma este singular prin destinul de scriitor exilat în Europa: rejectat din spațiul său matriceal, exilat cu familia din Basarabia căzută sub ocupație rusească, autorul celui mai veridic memorial al durerii din România, el este exilatul perpetuu. Poate că acest promontoriu al Mării Negre, binecuvântat de natură şi de zei nomazi, are darul paradoxal de a primi, dar şi de a naşte exilați fără speranță. Când România nu l-a mai vrut pe omul din Mana, Parisul tuturor dezrădăcinaților l-a primit, însă doar pentru a se putea izola mai bine în Europa refractară la grozăviile din spatele Cortinei de Fier. Numai că Paul Goma, alungat de regimul comunist, după ce i s-a luat prin rapt politic cetățenia română, nu s-a mai întors acasă. „Țara noastră evaporată”, cum i-a scris cândva Cioran lui Noica, nu mai este țara pe care Paul Goma ar putea s-o primească în inima sa, deşi scriitorului i s-au făcut câteva invitații neconvingătoare de întoarcere acasă. Inima lui Paul Goma nu mai bate la unison cu inima României – care nu-l vrea.
Ovidiu a murit, după nouă ani de relegatio, cu dorul de a revedea Roma, Soljenițîn s-a stins la Moscova, bătrân, apucând să revadă țara care i-a schimbat destinul. Paul Goma rămâne, de 34 de ani, un apatrid în căutarea țării interioare, a unei inimi, care să fie, cu o expresie a sa, „pompa noastră cea de toate zilele”, aceea care ne menține în viață. Ca un amănunt, un bob care-i unifică, important pentru conştiința morală care coace pâinea spiritului: toți trei au scris epistole dezamăgite Cezarilor epocii lor. Nimeni nu le-a răspuns. Aparent fără importanță, aşa ceva are consecințe pentru o epocă întreagă – nu doar pentru scriitorul exilat de un Țar vremelnic al provinciei lumii. Exilul scriitorului autentic stă în lipsa de răspuns a lumii, pe care o iubeşte dezamăgit de inadecvarea ei răutăcioasă.
Trei destine asemănătoare şi atât de diferite. Trei inimi ale Europei, pentru care exilul a fost forma subtilă, dar energică, de infarct, pentru convingerile lor morale şi culturale.
Ultima reşedință a omului este un temut ventriloc Large Hadron Collider, fără adresă precisă, în subterana omului ahtiat de cunoaştere de laborator. Însă omul din carne, ca şi personajul aruncat în întregime asupra prăzii sale, care este scriitorul, suportă în egală măsură inclusiv vechiul laborator al răului demiurg, actul vindicativ al unui contemporan cu stofă de inchizitor, acea instanță individuală răsărită vanitos din credința că sigiliul puterii stă în ceara cu care hârtia este înroşită în cancelariile tuturor vremurilor.
Tot ceea ce este autentic în făptuirea de care se învredniceşte „precarul” individ este deopotrivă aclamat şi hulit în conştiința unei epoci. Se ştie, epocile sunt perfect sănătoase, doar indivizii fac excepție. Scriitorul, acest atom indestructibil de configurația păpădiei, are avantajul expunerii prin însăşi vocea care poate ajunge chiar în balconul puternicilor zilei. De ce ar deranja o Păpădie, Puterea? Merită cei puternici zgâlțâiți din visul lor de mărire? După cum sună încă şi azi distihul poetului francez Agrippa d’Aubigné, Les princes n’ont point d’yeux puor voir ces grand’s merveilles, / Leurs mains ne servent plus qu’à nous persécuter – am putea spune că da, se merită. Mâna scriitorului contra mâinilor principilor. Motivația scrisului unui astfel de îndrăzneț care se ia în serios ar trebui să fie însăşi existența sa, ca şi o anumită concepție despre viața celor din jur, inclusiv despre viața celor demult dispăruți. Cred din ce în ce mai mult că este relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, afirma Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziție întreagă poate proveni de la o jumătate de om.
Ca legatar al memoriei celor trecuți în neființă, scriitorul este o punte între trecut şi prezent, iar unii dintre contemporani simt că şi între prezent şi viitor. În anumite cazuri, aşa ceva devine de neiertat. Atunci când scrie, exilatul de la masa de scris îşi suspendă pentru un timp viața. Epuizarea unui scriitor înseamnă uneori, se ştie, şi epuizarea unei epoci. Numai că, din când în când, chiar viața îl suspendă sau epuizează pe poet, aşa cum i s-a întâmplat lui Ovidiu, detestatul curții de la Roma – pentru un amor inavuabil care azi ar stârni cel mult curiozitatea lui The Sun. Scriind, orice ins cu talent creator suspendă un timp viața, aşa cum biologic se înfățişează ea, dar simte cu delicateță că viața îşi ia la răstimpuri o revanşă dureroasă: îl trimite într-un exil ce poate fi interior sau, mai dramatic, unul explicit, concret.
Cazul marilor exilați atrage atenția asupra acestei încleştări dramatice, doar că astăzi scriitorii de valoare sunt percepuți, în sensul lui homo videns, ca vedete la târguri şi festivaluri de carte. Odinioară, aceşti mari refuzați peregrinau pe drumurile lumii, constrânşi de o forță mundană să-şi abandoneze temeiul propriei lor vieți. Încă mai avem, fără nici o bucurie istoric-literară, astfel de exemple în țări în care scriitorul reprezintă o voce credibilă împotriva dictaturii. Vocea, suflul vital al unei asemenea relicve, pare vătuită tocmai de aroganța decibelilor epocii publicitarului şi a propagandei, cea care o face să devină aproape inaudibilă, distorsionată, ca în efectul de faiding, când căutăm la radio un post îndepărtat şi exotic. Cu cât sunt mai multe posturi de radio, cu atât unele se aud mai puțin, şi nu neapărat din cauza emițătorului. Nu este oare şi cazul unora dintre scriitorii contemporani? Anonimizarea vocilor autentice este marele efect de bruiaj al epocii noastre, în care toți sunt aici – şi destui sunt exilați în deşertul unde nu-i aude nimeni.
Dacă orice scriitor adevărat poate fi catalogat drept o conştiință vie a umanității, dacă sensul vieții pare a fi bunăstarea şi fericirea ființei umane, mobilul acțiunilor unui om al scrisului este, cumva rebel, o luptă continuă cu indiferența şi vanitatea instalate în cei care doresc doar plăcerea şi pacea unei vieți tihnite, într-un joc de zaruri provocat de propria existență ca luptă necontenită. Orice scriitor îndepărtat din locul său autentic de puterea vremelnică este exilatul din propria existență, călătorul fără odihnă prin propriul scris. Cei care se odihnesc, în viață ca şi în scris, au publicul lor – însă şi publicul lor e unul odihnit. Nu ne interesează, aşadar, odihniții.
Neodihniții, ca Ovidiu, Soljenițîn sau Paul Goma, sunt cei care dau măsura epocilor, probând tensiunea vieții şi a scrisului într-o vârstă a umanității. Primul, poet cu faimă la curtea lui Augustus, deşi exilat „lângă a Istrului guri înşeptite”, nu a părăsit niciodată Imperiul căruia îi aparținea prin educație. Tomisul, barbar şi exotic pentru delicatul exilat, era un capăt estic al Imperiului, chiar dacă poetul (şi curteanul) i se plângea persecutorului într-o epistolă că „nimeni, până la el, n-a fost surghiunit în depărtări aşa de mari”. Lumea era pe atunci mult mai strâmtă.
Soljenițîn, om de reguli matematice, devenit indezirabil puterii aritmetice, a cunoscut punițiunile Gulagului. Şi unul şi altul sunt prinşi în menghina unor imperii ai căror cetățeni se dovedesc a fi până la un punct. Ieşit din temniță, fostul căpitan al Armatei Roşii se întoarce după dezgheț la Moscova, iar în 1974, incapabil de reeducare, este expulzat chiar în inima Europei, în Germania untului – cu o expresie a filozofului Constantin Noica. În volumul autobiografic „Ca bobul între pietrele de moară”, Soljenițîn povesteşte şocul expulziei din puşcăria Lefortovo şi gura de oxigen luată la sosirea în micuța localitate Langenbroich, din inima Westfaliei. Prin grădina, pe-atunci străjuită de un copac bătrân, a casei lui Heinrich Böll, cel care l-a găzduit timp de două zile încordate, m-am plimbat şi eu. Am încercat să-mi închipui ce-şi vor fi spus cei doi prieteni, mari scriitori şi conştiințe ale epocii lor, ale căror siluete fuseseră surprinse de un fotograf chiar în timpul plimbării. Deşi bucuros că poate respira liber, numai gânduri senine nu-l încercau pe Soljenițîn. Marele rus spune că era cuprins de un sentiment straniu: cu toate că era liber, nu gusta din libertate aşa cum s-ar fi aşteptat. La întrebările insistente ale jurnaliştilor prezenți în număr mare (Langenbroich are cu puțin peste 120 de locuitori, iar jurnaliştii din toată lumea erau peste 200!), a refuzat să facă o declarație, deşi a „mormăit” câteva cuvinte. Paradoxal, odată ajuns într-o țară liberă, scriitorul nu voia să repete ce spusese în Rusia, unde, îşi amintea el, dobândise o libertate cvasitotală a cuvântului, numind guvernul şi KGB-ul o „haită de demoni”. Copacul l-am văzut doar într-o fotografie a unui prieten al casei – fusese tăiat, de bătrânețe, între timp. Cred că asta i se întâmplă oricărui scriitor, indiferent cât de mare ar fi el în trecerea vremii, chiar dacă „tăierea” înseamnă în acest caz exil.
Fiecare dintre cei doi scriitori din fotografia agățată pe un perete al casei unde am fost acceptat a avut motivele lui să sufere în exilul personal, diferit şi asemănător, să critice puterea ori să ceară clemență celor care i-au „tăiat”. Böll a fost prizonier de război al armatei americane învingătoare în WWII, iar Soljenițîn a căzut în plasa primei sale credințe. Sentimentele diferă, chiar dacă ambii au suferit pentru faptul de a fi fost alungați din spațiul protector în care s-au născut. Expulzați din lume, cu tot cu cuvinte. Toți ştim azi: Ovidiu nu s-a mai întors niciodată la Roma. Drama sa ne pare cunoscută. După un exil de 20 de ani, Soljenițîn a revenit la Moscova, refăcând invers traseul peregrinărilor prin Gulag – cei 30 de ani ai detenției. Memoria lui avea nevoie de o confruntare terestră cu trecutul, pentru a putea integra prezentul ce avea să-i deschidă calea spre viitorul imaginat de el.
Există şi un al treilea caz, al unui scriitor român exilat, izolat mai întâi în propria țară, trăind în prezent un al doilea exil, la Paris, în inima Europei. Bine, veți spune, dar câte inimi are Europa? Am spus că Soljenițîn a venit din exilul său intern în Germania, în „inima” Europei. Dar are Europa mai multe inimi? Dacă un scriitor îşi regăseşte acolo libertatea fizică şi de creație, atunci avem tot atâtea inimi câte locuri ale libertății sunt ale celor care au luptat pentru ea. Este cazul lui Paul Goma, autorul memorabilului manifest adresat autocratului român al epocii sale, unul dintre rarele gesturi ale demnității româneşti sub tiranie. Un român nereeducabil. Dar şi autorul multor cărți în care depune mărturie „ca să nu mai fie liniştiți călăii, să nu mai fie atât de siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle un cuvințel”. Acest „cuvințel” este tocmai bobul dintre pietrele de moară. Cel care face făina atât de necesară pâinii noastre cea de toate zilele. Paul Goma este singular prin destinul de scriitor exilat în Europa: rejectat din spațiul său matriceal, exilat cu familia din Basarabia căzută sub ocupație rusească, autorul celui mai veridic memorial al durerii din România, el este exilatul perpetuu. Poate că acest promontoriu al Mării Negre, binecuvântat de natură şi de zei nomazi, are darul paradoxal de a primi, dar şi de a naşte exilați fără speranță. Când România nu l-a mai vrut pe omul din Mana, Parisul tuturor dezrădăcinaților l-a primit, însă doar pentru a se putea izola mai bine în Europa refractară la grozăviile din spatele Cortinei de Fier. Numai că Paul Goma, alungat de regimul comunist, după ce i s-a luat prin rapt politic cetățenia română, nu s-a mai întors acasă. „Țara noastră evaporată”, cum i-a scris cândva Cioran lui Noica, nu mai este țara pe care Paul Goma ar putea s-o primească în inima sa, deşi scriitorului i s-au făcut câteva invitații neconvingătoare de întoarcere acasă. Inima lui Paul Goma nu mai bate la unison cu inima României – care nu-l vrea.
Ovidiu a murit, după nouă ani de relegatio, cu dorul de a revedea Roma, Soljenițîn s-a stins la Moscova, bătrân, apucând să revadă țara care i-a schimbat destinul. Paul Goma rămâne, de 34 de ani, un apatrid în căutarea țării interioare, a unei inimi, care să fie, cu o expresie a sa, „pompa noastră cea de toate zilele”, aceea care ne menține în viață. Ca un amănunt, un bob care-i unifică, important pentru conştiința morală care coace pâinea spiritului: toți trei au scris epistole dezamăgite Cezarilor epocii lor. Nimeni nu le-a răspuns. Aparent fără importanță, aşa ceva are consecințe pentru o epocă întreagă – nu doar pentru scriitorul exilat de un Țar vremelnic al provinciei lumii. Exilul scriitorului autentic stă în lipsa de răspuns a lumii, pe care o iubeşte dezamăgit de inadecvarea ei răutăcioasă.
Trei destine asemănătoare şi atât de diferite. Trei inimi ale Europei, pentru care exilul a fost forma subtilă, dar energică, de infarct, pentru convingerile lor morale şi culturale.