EXILUL – CONDIȚIA FIREASCĂ A EXISTENȚEI ARTISTULUI

În timpuri mai vechi, exilul, ca pedeapsă şi prin consecințe, echivala cu moartea. Cei vinovați de anumite crime aveau de ales, eventual, între moarte şi exil. Ambele erau alungări, excluderi din viața civilă. Chiar dacă, în al doilea caz, penitentul îşi păstra existența biologică, el era mort pentru comunitatea din care făcuse parte. Era, cu o formulă argotică recentă, „şters din cartea de imobil”. Din starea civilă. Îşi pierdea patria, ceea ce, într-o anumită accepțiune, putea fi mai grav decît să-şi piardă viața. De aceea, unii eroi ai istoriei au ales, ca Danton, moartea în locul exilului pentru că, după formula memorabilă a aceluia, nu-ți poți lua patria pe tălpile pantofilor. În aceste cazuri nu putem spune „partir c’est mourir un peu”, ci plecarea echivala cu o moarte definitivă.
Şi totuşi, au existat şi există oameni pentru care exilul este condiția lor naturală cu care în principiu se resemnează. Aceştia sînt artiştii şi scriitorii printre ei. Căci exilul, voluntar sau forțat, ce înseamnă? Să trăieşti într-o comunitate străină, izolat de cei de un neam şi de o limbă cu tine. Să trăieşti printre oameni ale căror limbă şi obiceiuri le cunoşti puțin sau deloc. Să te evidențiezi celor din jur prin limbă, accent, comportament şi chiar prin straie, fiind uşor de recunoscut, de izolat şi eventual de ironizat. Ați recunoscut, în aceste trăsături, artistul?
Exilații îşi formează acolo unde sînt mai mulți, risipiți într-o comunitate mai largă, propriile lor enclave ce îi izolează şi mai tare: au cafenelele lor unde se întîlnesc periodic, unde pot vorbi limba lor maternă, scot mici publicații de citit între ei, îşi clădesc uneori propria biserică în care se roagă în limba lor. Iată ce fac artiş-tii, scriitorii chiar în țara lor.
Artiştii sînt forțamente nişte exilați. Cînd vorbesc cu cei din jur, ei trebuie să adopte un alt tip de gîndire şi de limbaj decît cel care le este natural, aşa cum face orice om care ajunge pe meleaguri străine şi e obligat să vorbească pentru a cere mîncare, informații sau bilete de tren. Subiectele comune celorlalți nu le stîrnesc niciun interes şi nu pot conversa despre ele decît din politețe şi cu stîngăcie.
Față de aceşti exilați, artiştii, comunitatea în care se află surghiuniți se comportă exact ca față de nişte străini. La un capăt – înțelegerea şi menajamentele, de regulă dureroase pentru cel ocrotit. Conştiința că e omeneşte să te porți frumos cu un biet străin care e stingher şi nu pricepe prea multe, fiind predispus gafelor de tot felul. La celălalt capăt – intoleranța şi ironia față de un „barbar”, de un excentric care se potriveşte în mediul social respectiv ca nuca în perete: vorbeşte stricat şi se poartă împotriva datinilor ținutului de adopție.
Un artist, un scriitor mai ales, căci obiectul său de uz special e limbajul, îşi dă seama repede că fireasca lui condiție este cea de exilat. Are de ales dacă şi-o acceptă sau se integrează definitiv, schimbîndu-şi limba şi numele pentru a se confunda cu ceilalți. Există tipul exilatului care îşi doreşte cu ardoare să fie adoptat de comunitatea gazdă şi reuşeşte sau nu. Există tipul celui care anume refuză integrarea subliniindu-şi excentricitatea şi purtîndu-şi mîndru burnuzul sau turbanul pe străzile Londrei. Ambele tipuri se regăsesc în mediul exilaților-artişti. Unii se bagă în politică, în trivialitatea tabloidelor, televiziunilor etc., încercînd să pară ceea ce nu sînt. Dintre ei, unii reuşesc, alții rămîn stridenți. Alții aleg rezerva şi orgolioasa izolare.
Oricum ar fi, în lumea cea de toată ziua, artiştii sînt şi vor rămîne mereu nişte exilați. Bizar este că alți oameni, natural integrați în mediu şi absolut normali, încearcă să imite, cu rezultate caraghioase de regulă, vorbirea şi ticurile „exilaților” artişti. Ei îşi stîlcesc limba de-acasă ca să pară la rîndul lor membri ai unei comunități mici şi străine.
Un exilat dintr-o țară sau o cetate are avantajul că, ipotetic, la un moment dat, ar putea să revină în locul de obîrşie, deşi nici această revenire nu-i lucru uşor, cum se ştie. Dar exilatul artist nu are unde să se întoarcă. Oricît de bine s-ar adapta, presupunînd că şi-ar nega natura ca să se adapteze, el va rămîne veşnic neasemănător celorlalți, ciudat, aparte, în pericol de a fi privit cu ură xenofobă sau jignitoare milă. După formula lui Georges Danton, patria artistului este întotdeauna doar pămîntul de pe tălpile pantofilor săi.